Scandalul merdenelelor trece dincolo de conflictul dintre „La Mița Biciclista” și „Nea Mihai”. Când clasa medie face coadă la mici în Piața Obor, elitismul și disprețul nu sunt acceptate

Monica Stroe, antropologă și cadru universitar la SNSPA a scris pentru HotNews o opinie în care vorbește de disputa care a împărțit în doar câteva ore nu doar Bucureștiul. Îi privește nu doar pe consumatori, pe cetățeni, dar și pe antreprenorii din HORECA și pe angajații din restaurante, cafenele, localuri.

• Nu e vorba despre „unt” sau „margarină”, ci despre faptul că atunci când descrii oamenii ca sub oameni pe baza a ce cumpără sau consumă comiți o eroare.
• Și nu e doar o eroare de minimă empatie, ci și una de realism: când faci asta nu observi cum, în toată lumea, se șterg granițele între mâncarea sofisticată și „street food”.
• Ironia este și alta: e posibil ca, în timp ce Edmond Niculușcă, care a realizat lucruri excelente cu localul său aparte „La Mița Biciclista” în Piața Amzei, atacă inferioritatea lui „Nea Mihai” și a clienților lui, marii adversari să fie, de fapt, alții. Iar antreprenorii din HORECA știu foarte bine cine le amenință afacerile.

Faptele sunt cunoscute. Edmond Niculușcă, administratorul și co-fondatorul localului „La Mița Biciclista”, i-a ironizat într-un film pe rețelele sociale pe cei care mănâncă merdenele de la Patiseria Amzei, pentru că nu cunosc diferența între unt și margarină. 

Pe online s-a stârnit o furtună de protest. Revoltați după insultă, oamenii și-au cumpărat merdenele și le-au mâncat în față „La Mița Biciclista”, un local „cu pretenții”. Niculușcă a revenit și și-a cerut scuze.  Dar ce s-a întâmplat în București depășește miza unui conflict între doi comercianți. Într-o lume unde mâncarea se democratizează în feluri neașteptate, scrie Monica Stroe, antropologă, lectoră universitară SNSPA.

„O gafă surprinzătoare pentru un antreprenor culinar”

Edmond Niculușcă îi identifică pe consumatorii de merdenele drept o „specie”, un termen folosit probabil în mod nefericit, dar care ne apropie de demersul de acum mulți ani al Radio Guerrilla, atlasul mitocăniei urbane. 

Acel atlas construia niște caricaturi grotești de „specii” de sub-oameni. Niculușcă spune „până nu guști untul, margarina rămâne adevărul absolut”.

Clasismul din frază este extrem de tăios: include nu doar sugestia că „specia” care apreciază margarina și „spărtura de brânză” nu ar avea gustul sau competențele culturale să aprecieze untul. 

Afirmația conține și disprețul sau indiferența față de eventualele bariere de acces economic la unt. 

Hipsterii fac coadă la mici în Obor

Faptul că Niculușcă aștepta de la publicul său complicitate în elitism și dispreț față de consumatorii ignoranți și „săraci” e o gafă surprinzătoare pentru un antreprenor culinar.  

Pentru că intervenția lui dovedește o înțelegere depășită a felului în care se construiește competiția socială prin consum alimentar într-un oraș ca Bucureștiul. 

Într-o astfel de societate complexă și diversă, consumul omnivor este, în anumite cercuri, mai valoros decât cel elitist. 

Hipsterii fac de mulți ani coadă la micii de la Obor, consumă burgeri gourmet cu parizer sau meniuri de degustare cu zece feluri de colivă cu pairing de vinuri, trec de la experiențe haute cuisine în centru la aventuri urbane prin periferie, în căutare de shaormerii și restaurante nepaleze neștiute. 

În toată lumea se șterg granițele între „haute cusine” și „street foond”

Gafa lui Niculușcă indică chiar un oarecare provincialism, în sensul lipsei de racordare la niște tendințe globale deja consolidate. Acestea tendințe marchează ștergere a granițelor între haute cuisine și comfort food, street food sau cucina povera, cu rețete arhaice sau bazate pe ingrediente banale. 

De fapt, consumatorul middle class cosmopolit care s-a întors împotriva acestei voci elitiste se validează social prin versatilitatea opțiunilor de consum. 

O bună parte din consumatorii din clasa de mijloc din București care mănâncă în oraș nu se mai raportează conformist la distincția înalt – jos, sofisticat – popular, ci își consolidează poziția socială tocmai prin abilitatea cu care jonglează confortabil prin tot acest repertoriu eclectic de gusturi și experiențe. 

„Flaneur al gustului”

Într-un studiu de acum câțiva ani, am propus termenul de flaneur al gustului pentru această categorie emergentă de consumatori.  

Cred că din acest scandal antreprenorii culturali și culinari pot să învețe puțină prudență și să își examineze nu doar privilegiile, dar și propriile standarde de bonton. 

De exemplu, cineva ar putea sancționa drept prost gust practica unui local cu meniu de vinuri sofisticate care promovează în același timp vapatul în spațiu închis, care umple aerul de un miros incompatibil cu degustarea corectă a unui vin, cum se întâmplă chiar la Mița Biciclista. 

„Un război al autenticității”

Într-o lectură complementară, cred că putem privi conflictul și ca un război al autenticității: consumatorii din clasa de mijloc își apără (dar și fetișizează) furnizorii de alimente pe care îi identifică drept periferici, dar și ingenui, „autentici”. 

Îi văd ca încă nepervertiți de logicile marketingului care canibalizează din ce în ce mai mult zone ca Amzei – Calea Victoriei, precum o precupeață din piață care se ți adresează cu „mămică” sau patiserul septuagenar fără cont de Instagram. 

S-ar putea ca „adversarul lui Niculușcă” să fie nu „Nea Mihai”, ci marile lanțuri de cafenele, care vor veni în Piața Amzei

Piața Amzei se află într-un proces accelerat de gentrificare, care presupune mobilizarea agenților gentrificatori de a „epura” zona de prezențe neconforme, care știrbesc valoarea simbolică pe care aceștia doresc să o proiecteze asupra zonei. 

Valoare care apoi să se traducă în bariere economice de acces (restaurante scumpe, chirii și mai mari). 

Deși o cafenea sau un bistro cu proiecte gentrificatoare se cred îndreptățite să estetizeze zona, marile lanțuri de restaurante și cafenele se uită de pe margine cu nerăbdare, așteptând să le ia locul.

Sursă foto: Dreamstime.com