Scandalul salariilor publice si ce ar fi de facut (de Sorin Ionita)
Tocmai ma pregateam sa fac un top al declaratiilor trasnite, sau involuntar-hazlii, scoase pe gura anul asta de diverse persoane publice. As fi premiat in special pe acelea venite la un moment complet aiurea, cand realitatea o luase deja in alta directie, demonstrand autismul autorilor: de la eliminarea plafoanelor la medicamente compensate (echivaland cu un cec in alb dat sistemului medical-farmaceutic, evident inaplicabil si necredibil, din moment ce ministerul nu si-a achitat nici datoriile restante), anuntata exact cand criza financiara impune alte urgente; pana la oferta suprarealista a lui Geoana de a plati 20.000 de euro fiecarui roman emigrat care se intoarce (masura care ar costa intre o cincime si un sfert din bugetul tarii, daca cineva ar lua-o in serios), venita pe fondul viitoarei recesiuni, cand o parte dintre emigranti, ramasi someri, oricum se vor intoarce.
Sau de la celebra predictie a lui Patriciu, ca petrolul va ajunge anul asta la 200 de dolari pe baril (a scazut intre timp cu vreo 40%; te si intrebi cat or intelege de fapt marii nostri moguli din afacerile pe care le patroneaza); pana la fanteziile de campanie cu autostrazi suspendate ale lui Oprescu, care a descoperit intre timp ca si sa repari un nenorocit de pasaj pietonal la Universitate, de cateva sute de metri patrati, tot iti ia vreun an de zile.
Dar nu putem deloc sa ne relaxam, bucurandu-ne de aceste palavre ale unor tipi purtand palarii prea mari pentru capul lor, ca vin peste noi teme grele, ca acest nou scandal al lefurilor in agentiile publice.
Presa a lovit din greseala un colt al aisbergului, si apele au inceput sa se agite, pentru ca dedesubt treaba e groasa. S-a vazut ca in Romania poti sa fii bugetar si sa salti lejer peste 10.000 de euro pe luna, cu sporuri, prime si beneficii. Adica mai mult decat presedintele, premierul sau sefii de banci private; si aproape de nivelul presedintelui SUA (vreo 25.000 de euro) sau al premierului Marii Britanii (23.000 de euro). Cu tot respectul pentru institutie, m-as gandi ca, fata de presedintele ANRE-ului nostru, ultimii au totusi oarecari raspunderi in plus.
Acum se cere scalpul acestor invartiti, iar premierul si presedintele sar sa se delimiteze, ca si cand abia acum afla. De fapt, problema e mult mai intinsa decat au putut-o prezenta televiziunile si dateaza de mult. De mai bine de zece ani, guvernele succesive nu au curajul sa se apuce de un proiect necesar: evaluarea sectoarelor bugetare, intocmirea unei baze de date cu salariile la zi (nu doar cel de incadrare, ci tot sistemul de bonusuri) si adoptarea unei legi unitare a salarizarii publice.
Diverse proiecte de asistenta tehnica, ba cu UE, ba cu Banca Mondiala, au cheltuit imens ca sa se faca aceste analize, care acum zac prin sertare. Incercarile de a legifera au fost sabotate din start sau in aplicare, pentru ca nici un lider n-a avut curajul sa-si puna sistemul in cap.
Ce a rezultat in timp este un haos, cu ministere si agentii construindu-si scheme salariale separate, fiecare dupa cata influenta a avut, pe care acum le pazesc cu grija de ochii lumii. Cine a putut, a evitat statutul de functionar, care vine cu restrictii si cerinte de declarare a averii, astfel incat exista azi oficial doar vreo 120.000 de functionari in Romania, majoritatea locali, din cei vreun milion de bugetari. Nu exista niciun motiv pentru care agentiile de reglementare (foarte necesare, prestand o munca de mare expertiza) sa nu intre in categoria functiei publice, iar oamenii din ele sa fie platiti bine, dar la vedere.
Putem lasa, ca si acum, in afara functiei publice consilierii personali ai ministrilor, de multe ori trepadusi politici plantati prin consilii de administratie, de unde salta si ei sume in euro cu cinci cifre (si fara obligatie de declarare a averii). Aici solutia ar fi sa mai reducem nitel indemnizatiile de sedinta la aceste regii si companii de stat, ca se poate, si atunci atractia va fi mai mica.
Dar, per total, sunt sceptic. Cred ca va trece fara mare efect si acest val de indignare publica, pentru ca problema nu se rezolva dand doi oameni afara si taind de ochii lumii primele la o agentie, pana uita presa de subiect. Un guvern, daca e serios, pune un vicepremier direct responsabil de reforma administratiei, iar cea mai importanta promisiune a acestuia e ca in sase luni sa finalizeze baza de date cu salariile, care zace necompletata la Agentia Nationala a Functionarilor Publici.
Cu alte cuvinte, sa oblige pe toata lumea (Finante, Aparare, Interne etc.) sa raporteze acolo lefurile integral si la zi, pentru a avea o evidenta, ca asa e in management: pana nu masori precis problema, nu stii de unde s-o apuci si bajbai. Apoi, in pasul doi, se poate trece la intocmirea legii de salarizare, pe etape, eliminand toate schemele de adaos pe sub masa pe care si le-au inventat institutiile cu muschi fiscal.
Ce va rezulta e un salariu de baza mediu pe functia publica (adica bugetul total, impartit la numarul de angajati), plus o ierarhie de coeficienti obiectivi, depinzand de calificare, raspundere si performanta, care sa stabileasca cine este sub medie (cu 10%, 20% etc.) si cine peste, astfel incat totalul de plata sa se inchida pe buget.
Cu asemenea instrument ar fi mai usor si pentru guvern sa discute cu sindicatele, cand acestea vin cu solicitari nerezonabile: le-ar spune, uite, mai, baieti, asta este bugetul, ia stati voi la masa si rearanjati coeficientii astia intre voi pana ajungeti la o intelegere. Ar fi un sistem simplu, functional si transparent – suficiente motive ca sa nu se faca niciodata.
INTERVIURILE HotNews.ro