Scriitorii romani, ascultati din farfurii, solnite si scrumiere

La restaurantul Casei Scriitorilor din Bucuresti, la cenacluri, la berarii si in cimitire le tinea companie politia politica. Multi dintre turnatorii lor ramin si azi anonimi.

Ce-a vorbit Andrei Bodiu la bere a luat drumul Securitatii. Dar asta nu-i mira pe literatii care se stiau filati in astfel de locuri publice. Ca la restaurantul Casei Scriitorilor din Bucuresti ar fi misunat informatori de toate soiurile, inca necunoscuti, stiau toti.

Ba chiar Sindromul Farfuria, al carui nume vine de la intimplarea cu Dan Desliu si farfuria cu microfoane a securistului, bintuia mai hotarit decit spectrul turnatorului. Totusi, informatorii si instigatorii Securitatii n-au fost doar o umbra omniprezenta pe fundal, ci s-au ocupat de scriitori, inclusiv dupa 1989.

„A dat raportul cine trebuia“

Cind prozatorii timisoreni Daniel Vighi si Viorel Marineasa si-au cerut dosarele de la Securitate, li s-a raspuns ca nu au. Greu de crezut ca securistii l-au omis chiar pe Marineasa, care conducea cenaclul „Pavel Dan“ de la Casa Studentilor. Convins ca avea informatori in cenaclu, el spune totusi ca „nimeni nu m-a intrebat niciodata nimic in mod direct“.

Nici cind a plecat in Italia, in 1984, cu ansamblul folcloric, nu l-a interogat nimeni la intoarcere. „A dat raportul cine trebuia, ca era plin de activisti ingramaditi sa mearga in excursie. Inainte de plecare ne-a adunat in sala de spectacole securistul Casei Studentilor, Eugen Lacatis, care se dadea drept profesor.

Ne-a tinut o prelucrare colectiva, zicindu-ne ce sa nu facem si atit“, isi aminteste Marineasa despre intilnirea cu tovarasul care a luat si angajamentul Monei Musca.

Urmarirea continua dupa ‘90

Acelasi raspuns, ca nu ar avea dosar, l-a primit istoricul si scriitorul Marius Oprea, anchetat de Securitate in ’87-’88. „Cind am mers in audienta la el, Onisoru mi-a spus ca dosarul meu e probabil in continuare la siguranta nationala“, afirma Oprea. Ceea ce l-a facut sa se gindeasca la situatiile similare ale lui Vighi si Marineasa.

Convingerea ca au dosarele inca active pare plauzibila, cei doi fiind membri fondatori ai Societatii Timisoara, infiintata in 1990 si luata in vizor de SRI. Motivele trebuie cautate, in opinia celor doi, in implicarea lor in redactarea Proclamatiei de la Timisoara si a Memorandumului pentru regionalizarea Romaniei, pentru care li s-a reprosat ca au atentat la integritatea statului.

„In ’90, generalul Stanculescu, atunci ministru al Apararii, ne-a cautat la sediul Societatii. Sustinea ca vrea sa-l aduca pe rege in tara si ne cerea sa-l ajutam sa planifice lovitura de stat militara pentru a-l instala. Voia, de fapt, sa ne prinda cu asta si sa ne aresteze“, povesteste Vighi.

I-au prins la cimitir

Sediile organizatiilor infiintate de scriitori au atras personaje dubioase si dupa ’90, iar inainte, intilnirile literatilor erau monitorizate. Pe Vighi l-a surprins sa afle ca „pe Gheorghe Pruncut si pe Nicolae Stoia, arestati in ’87-’88, i-au intrebat de mai toate intilnirile noastre.

Stiau ce faceam la tanti Bibi, adica Maria Ember, din familia Pop de Basesti, o doamna de vreo 80 de ani, foarte simpatica, ce primea in casa tot felul de batrini reactionari si tineri scriitori. O data i-am imbatat acolo pe batrini ca sa ne cinte imnul regal, altfel n-au vrut.

Securistii stiau si de intilnirile noastre din cimitire, unde ascultam Chopin si Bach la casetofon si discutam crezind ca nu sintem inregistrati“.

Cu turnatorii la restaurant

Pe cind bucurestenii afirma ca erau tinuti sub observatie cu totii la restaurantul Casei Scriitorilor, poetul brasovean Andrei Bodiu vorbeste despre berariile din Timisoara, unde „eram si noi mai buni de gura, ni se dezlegau limbile. Una dintre berariile unde eram filati era la hotelul Continental din Timisoara, spatioasa, frumoasa.

Din primele zile ale lui octombrie, pe o vreme splendida, veneau multi tineri acolo. Mai erau beraria Banateana, pe malul Begai, dar si Hercules, careia ii ziceam BH, linga complexul studentesc. Pe mine m-a turnat unul cu ce am vorbit la o bere. Apare consemnat in dosar ca am purtat, cu un profesor si doi colegi de facultate, o discutie politica.

Banuiesc cine e turnatorul, un svab banatean autentic, dar n-am nici o dovada“.

La Casa Scriitorilor veneau toti

In localuri ca restaurantul Casei Scriitorilor din Bucuresti si COLA (Casa Oamenilor de Literatura si Arta) din Cluj, toti erau convinsi ca sint urmariti. Despre restaurantul din Capitala, Stelian Tanase afirma ca era teren fertil pentru Securitate pentru ca „aduna oameni din toate grupurile literare – nationalisti, cei care sustineau regimul, tineri contestatari si boemi.

Noi aveam o masa in spate, nu ne amestecam unii cu altii pentru ca nu aveam incredere. Veneau la noi Mihai Sora, Dan Arsenie, Petre Stoica, Buduca“. Aici s-a petrecut, in 1989, episodul in care Dan Desliu a incercat sa-i „confiste“ securistului farfuria pe care se aflau microfoane. Acesta a iesit dupa Desliu, sustinind ca obiectul se afla pe inventar.

Apoi scriitorul si-a tinut discursul antiregim. „Foarte curajos, cum nu mai auzise niciodata Casa Scriitorilor. Ne-a amutit pe toti“, recunoaste Tanase.

Securistul si Sindromul Scrumiera

Pescarul si Arizona, doua localuri din Cluj, situate chiar intre Universitate si sediile redactiilor, se umpleau in fiecare zi de studenti, jurnalisti, scriitori si prezente dubioase. Poetul Ion Muresan relateaza: „Colonelul de Securitate Hermalai, care raspundea de scriitori si redactii, venea la Pescarul si se baga in discutii“.

La COLA, ca la Casa Scriitorilor din Bucuresti, se intra cu legitimatie. Aici, poetul clujean observase, „pe linga lumea culturala scrobita si cea boema, o lume vag dubioasa, a asa-numitilor «iubitori de literatura» de care nu prea stiai de unde aparusera. Unii puteau fi infiltrati de Securitate“.

Eseistul si criticul literar Stefan Borbely afirma ca, in Cluj, unde a facut facultatea, nu era in relatii bune cu scriitorii. Insa in Tirgu-Mures, unde fusese repartizat ca profesor, frecventa „terasa restaurantului Grand, unde intilnirile scriitorilor erau adevarate ritualuri. Il stiam pe securistul responsabil cu revistele culturale.

Intotdeauna se aseza la o masa alaturata, iar noua, chelnerii ne schimbau imediat solnita si scrumiera, care aveau gauri pentru microfoane“.

Integral in Cotidianul