Scrisoare VIDEO de la Cannes – Despre cum cronologia devine relativa

Dragi prieteni, mi-a venit o idee: daca tot traim in civilizatia imaginii, ce-ar fi ca de acum inainte sa va trimit scrisori video? Stiti ce se intampla? Cannes-ul devenit devorator. Nu iti lasa timp sa faci tot ce vrei sa faci. (Mancatul nu se mai pune.). Iar in acest an, s-ar parea ca filmele bune sunt si multe.

• HotNews.ro te tine la curent cu Festivalul de la Cannes. Citeste zilnic corespondentele Iuliei Blaga. Click pe poza pentru fotogalerie

Chestia cu devoratul cred ca vine de la foame. Am reusit sa gasesc loc dimineata la „We Need to Talk About Kevin”, al doilea lungmetraj al lui Lynn Ramsey si singurul film britanic din competitie. Filmul va avea si un loc in palmares, ma arunc sa spun.

„So, do you think it’s nature or nurture?”, o va intreba o jurnalista indoneziana pe regizoare la conferinta de presa de dupa. „Nu va suparati, mi-ar placea sa nu raspund la acest gen de intrebari”, raspunde aceasta.

Dar filmul e greu de digerat pentru ca e un fel de „Elephant” spus din unghiul mamei fiului care ajunge sa-si ucida colegii la scoala. E la fel de violent ca filmul lui Gus Van Sant care a luat in 2003 Palme d’Or-ul, si la fel de atent sa creeze aceasta duritate cu instrumente psihologice.

Nu vedem macelul din liceu, dar urmarim ura copilului care creste odata cu el. Ura fata de mama care nu l-a dorit si care l-a crescut intr-o violenta mocnita.

Am reusit sa ii fac o poza tanarului care il interpreteaza pe acest fiu la varsta cand ajunge sa-si manifeste plenar violenta. Il cheama Ezra Miller si ai spune ca pare dintr-un film de Gus Van Sant daca nu ar avea o sclipire prea demonica in ochi mai tot filmul.

Pe Tilda Swinton, care o joaca pe mama, nu am reusit sa o prind decat intr-o poza miscata. Dar ar merge si asa pentru ca filmul se joaca cu imaginile flou. Primul lucru care te tine cu gura cascata inca de la inceput e imaginea extrem de fluida, de ingrijita si totusi extrem de putin calofila. Capacitatea extrem de rara de a face ca totul sa para autentic, nou, modern si rotund. Nimic facut, nimic lasat deoparte. E ceva ce nu tine de un simt cinematografic/vizual neobisnuit. Ramsey a mai fost premiata la Cannes pentru doua scurtmetraje ale sale, iar primul sau lungmetraj a fost selectionat in 1999 in „Un Certain Regard”.

E ceva extrem de captivant din felul cum regizoarea reda tragedia mamei pastrand misterul si reveland incet-incet povestea in toate dimensiunile ei. Scenariul penduleaza intre un prezent in care femeia e oaia neagra a oraselului,lovita pe strada de femei pline de ura, si trecutul care se recreeaza in mintea ei, din amintiri.

Fluxul rememorarii nu e continuu, amintirile nu vin usor. E uimitor cat de multa substanta a pus regizoarea preluand materia cartii lui Lionel Shriver pe ecranul care mediaza atat de fluent intrarea in mintea eroinei, redand aproape matematic felul cum se produc asociatiile de idei.

Deci va trimit o corespondenta video filmata azi de singurul fotograf roman de pe covorul rosu. Il cheama Cristian Radu Lema si vine de doi sau trei ani la Cannes, prin propriile forte si din simpla bucurie de „a avea si Romania un fotograf pe covorul rosu”.

(Sa nu radeti daca o sa mai gasiti lucruri care ar fi trebuit sa iasa la montaj. Totul e pe fata. Nu se monteaza nimic. Si am convingerea ca nici n-o sa fie timp de duble dupa cum nu o sa fie timp oricum de schitat textul inainte.)

Initial l-am prins pe criticul de film Tudor Caranfil in sala de presa, dar acesta avea de scris si nu am vrut sa il tin din treaba (O sa invat sa ma filmez singura, nu-i bai.). Sa nu uit sa va spun ca in galeria foto mai gasiti fotografii facute in holul Salii Debussy si reprezentand o parte a Colectiei Kobol – poze in marime naturala cu cateva frumuseti ale epocii de aur a cinemaului.

(M-a izbit sa o vad pe Marilyn in marime naturala. Lui Leo i-ar fi placut, sigur ar fi vrut o poza langa ea. Pana una alta, langa fundul lui Marilyn, asa s-a nimerit, o sa gasiti titlul filmului lui Catalin Mitulescu, „Loverboy”, din selectia sectiunii „Un Certain Regard”.).

Ma distreaza. Si Woody Allen vorbeste despre o epoca de aur in filmul sau, una la care ne gandim cu jind pentru ca nu ne stim face ordine in viata reala si nu ne putem bucura de ea. De aici vine paseismul. Dintr-un soi de lene.

Daca personajele lui calatoresc in timp pana in vremea lui Ludovic al XIV-a, acest lucru il facem si noi anul acesta la Cannes, unde peste cateva zile vom vedea un film nou si mut („L’Artiste” de Michel Hazanavicius). Asta dupa ce aseara, la deschiderea oficiala, filmul lui Woody Allen, „Midnight in Paris”, a fost prefatat de „Voyage dans la lune” de George Melies, restaurat si completat de o coloana sonora compusa de trupa Air.

(Da, cei doi baieti au recunoscut ca s-au inspirat din videoclipul lui Smashing Pumpkins.). E o corespondenta bizara intre filmul din 1902 si ceea ce face trupa Air, dovada ca pe axa timpului ceea ce e de calitate nu se demodeaza niciodata. Iar aceasta materie comuna, care strange ca un fluviu amintirile tuturor, sclipirile de geniu sau ratarile, momentele penibile, trecutul si viitorul Jung a numit-o inconstient colectiv, iar noi, nu stiu, noi incercam sa o intelegem acum, intr-un prezent si el relativ, prin intermediul unor filme care ne lucreaza pana la a ne face sa ne intrebam daca salvarea nu e cumva, pana la urma, tot in fictiune.

Va multumesc pentru atentie. Sper ca sunteti bine. Va mai scriu/vorbesc.

Iulia