Shakespeare și eludările lui strategice

După iconoclastul și fermecătorul volumaș al lui Bill Bryson Shakespeare. Lumea ca scenă apărut în traducere românească la editura ieșeană Polirom, a venit și replica de la Humanitas. Care ne-a pus la dispoziție o cercetare de esență universitară datorată profesorului american Stephen Greenblatt de la celebra universitate Harvard.

Expert în cercetarea creației lui Shakespeare căreia i-a dedicat, începând cu anul 1989, câteva importante volume, cea apărută la Humanitas fiind, pare-se cea mai recentă (e scrisă în 2018), fondator al școlii de critică literară cunoscută sub numele de Noul Istoricism, Stephen Greenblatt nu avea cum să nu se întrebe ce se ascunde dincolo de cel puțin două ziceri shakespeareane celebre. Aceea care l-a preocupat și pe Bryson de vreme ce i-a furnizat ideea pentru titlul cărții și cea care ne învață că actorii înseamnă cronica vie și prescurtată a timpului în care trăiesc.

Greenblatt este, în primul rând, un cercetător al textului shakespearean, asta neînsemnând că nu ar fi preocupat și de reprezentarea acestuia pe scenă. Iată, de pildă, în cartea Tiranul. Politica în viziunea lui Shakespeare, tradusă în românește de Miruna Fulgeanu și apărută în colecția de studii literare de la Humanitas aflăm de ce actorii, după câteva repetate refuzuri, au acceptat la un moment dat să joace într- o piesă pe care până atunci o socoteau veche (Richard al II lea). Aflăm și ce credea Regina Elisabeta despre respectiva creație și cum s-a Majestatea Sa recunoscut în ea. Sau care e rolul publicului în reprezentațiile cu Richard al III lea.

Mustește de tirani la Shakespeare. Aceștia apar în cvasi-uitata Henric al VI lea, în deja menționata Richard al II lea, în celebrissima Richard al III lea și, cincisprezece ani mai târziu, în Macbeth, ambii tirani ajungând la putere după ce ucid conducătorii legitimi. Chiar și bătrânul rege Lear aparține acestei categorii, toate suferințele sale de după nechibzuita împărțire a țării fiind derivate din caracterul lui despotic. Tragedia lui Leontes, tiranul din Poveste de iarnă, este explicabilă prin paranoia personajului. Aceasta îi cauționează tirania. În Iuliu Cezar, Shakespeare “zugrăvește o încercare bine organizată și înțeleaptă de a opri tirania”. În Coriolan tiranul se zămislește sub ochii noștri și își află originea în orgoliul și disprețul inițial și apoi amplificat al lui Caius Marcius față de plebe. Ca și în incapacitatea de atunci a societății de a se proteja de sociopați. Richard al III lea și Coriolan se numără printre puținele creații shakespeareane în care dramaturgul se arată preocupat de relația mamă-fiu. Și asupra felului în care aceasta îi potențează tirania.

Toate aceste scrieri beneficiază de analize meticuloase, în fiecare comentariu Stephen Greenblatt se arată preocupat de depistarea unui specific al tiranului. Acesta deține arta manipulării, construiește o rețea ce pare invincibilă, cel mai adesea, până la un moment dat evoluează ca un actor perfect, joacă atât cât trebuie cartea supușeniei. Numai că ceva se întâmplă și rețeaua se deconstruiește, dovedindu-se a nu fi tocmai infailibilă. Asupra acestui ceva sau, mai corect spus, asupra acestui cine insistă Shakespeare, iar pe urmele lui pornește cercetătorul. Contribuie el, acest factor care se insinuează pe neașteptate și dacă da, cum, cum la sfârșitul tragic al tiranului? Un sfârșit care poate fi în etape, așa cum stau lucrurile în Macbeth. Îndrăznesc să cred că tocmai acest sfârșit în etape e cel ce l-a determinat pe Ionesco să scrie Macbett. Căci și aici le roi se meurt. În etape se sfârșește și protagonistul din Coriolan. Deslușirea mecanismelor sfârșitului, varietatea lor în feluritele piese ale lui Shakespeare îl preocupă pe Stephen Greenblatt.

În primele pagini ale cărții, profesorul de la Harvard insistă asupra perioadei în care a scris Shakespeare. Asupra ce a caracterizat domnia Reginei Elisabeta. Asupra regulilor cărora trebuia să se supună teatrul elisabetan. Poate că Shakespeare nu a considerat-o pe regină un tiran, poate că a fost și el mirat de atitudinea acesteia în privința Mariei Stuart. Stephen Greenblatt arată că e greu de spus care erau adevăratele convingeri politice ale lui Shakespeare. E greu de precizat și ce credea el despre luptele dintre catolici și protestanți. Cu siguranță nu era indiferent la intrigile politice ale vremii, ne asigură cercetătorul. Atunci de ce nu apar toate aceste lupte pe scenă? Fiindcă teatrului elisabetan îi erau impuse câteva interdicții. Nu se putea vorbi deschis despre regina Elisabeta. Shakespeare a făcut –o, însă indirect, doar o singură dată, în Henric al VI lea. În piesa aceasta scrisă în 1599, Shakespeare anticipează o victorie a unei armate engleze care atacase Franța. în respectiva piesă apare “generalul prea grațioasei noastre suverane”, iar generalul era nimeni altul decât Essex. Serviciile secrete ale Majestății sale vegheau ca în nici un spectacol să nu se strecoare vreo aluzie la Regină. Regulile nu permiteau să fie arătați regi morți pe scenă. –Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro