Statul social. Si statul de pomana

Printre tonele de reactii (desi, impropriu spus, corect ar fi „injuraturi”) la articolul precedent, ma simt nevoit sa scot in evidenta citeva idei. Se bate intens moneda pe statul social, pe statul care e dator sa ajute, sa ne dea la toti locuri de munca, eventual piine gratis, casa si masina, iar noi sa stam cu burta la soare. Cu burta la soare au stat grecii si-au intrat in faliment. La noi, nu se pricepe rolul muncii in viata personala, daramite in economia unei intregi societati, scrie Alex Mihaileanu pe blogul Subiectiv.

Dacă munceşti, ai. Dacă nu munceşti, îţi asumi sărăcia în care mori

Ce nu pricepem este că Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă-n traistă. Dacă nu munceşti, n-ai de unde şi n-or să aibă nici copiii tăi. Şi aşa cum ai trăit tu în sărăcie, tot în sărăcie vor muri şi ei. La 20 de ani după căderea comunismului, noi încă trăim cu impresia că statul trebuie să ne asigure locuri de muncă. Nu, statul trebuie să asigure climatul favorabil dezvoltării unei afaceri, angajării oamenilor. Statul nu e o vacă pe care o mulgi în fiecare zi. Dacă vaca aia nu mănîncă, n-are de unde să-ţi dea lapte, recte n-ai cum să faci nici o brînză.

Vaca aia trebuie să mănînce de undeva. De unde? Din impozitele pe care le plătim. Trebuie să investeşti în vacă pentru a avea ce mînca. Or, dacă tu nu strîngi vara ca să-i dai ce să mănînce iarna, vaca aia o să moară. E atît de simplu. Se vrea un exemplu concret, dar minimal? Statul e dator să încaseze impozitele şi taxele, iar din banii ăia să construiască infrastructura necesară dezvoltării. Autostrăzi, dacă vreţi. Pe care autostrăzi să se poată transporta materii prime pentru cei care au afaceri. Care materii prime să fie prelucrate de angajaţi. Care angajaţi să-şi ia salariile şi să aibă de unde consuma. Cînd există consum, există şi cerere, iar ca să existe cerere, trebuie să existe producţie, iar ca să existe producţie, trebuie să aibă cine produce. E un cerc vicios, dar care funcţionează.

Românul e leneş? Niciodată!

Acum cîţiva ani, eram în cîrciuma din curtea Politehnicii şi parlamentam cu întîia bloggeriţă a ţării, Andressa. Eu îi povesteam din experienţa de jurnalist de provincie, ea o ţinea una şi bună: n-are cum, nu-i adevărat, nu-i cum zici tu. Timp de doi ani, pînă să mă mut în Bucureşti, am bătut toate coclaurile. Ştiţi cum e la ţară? Aţi fost acolo în timpul săptămînii sau doar în weekend? Vara, cînd ţăranul român care face scandal că i-au luat comuniştii pămînturile şi le vrea înapoi, stă în birt în loc să-şi lucreze pămîntul.

Ţăranul serios, muncitor, care vrea să producă, are nevoie de oameni pe care să-i pună la muncă. Se duce să întrebe cine vrea să primească bani, mîncare şi băutură, ca să pună osul la treabă. Nu vine nimeni. E mai comod să stai în crîşmă şi să bei pe datorie decît să-ţi rupi spinarea dînd cu sapa. În acelaşi timp, la austrieci se poate. Proştii ăia, în loc să bea sîmbăta, la birtul satului, se duc cu tractorul la cîmp şi văd ce mai pot face ca să le crească producţia. În link-ul de mai sus, găsiţi un exemplu concret despre cum funcţionează la noi ideea de muncă la ţară.

“The big picture” versus raportarea la cercul de prieteni

Pe-atunci, în 2005, în cîrciuma de la Politehnică, Andreea încerca să-mi explice cum că nu se poate ce zic eu, nu-i adevărat, românii sînt oameni muncitori, bă! Ştiţi ce se întîmplă prin Moldova, la ţară? Porumboiu scoate bani din pămînturile nemuncite. Le-a luat în arendă şi le lucrează, iar la recoltă, dă bani şi cîţiva saci de porumb sau grîu oamenilor. Ce fac ei? Se plîng că primesc prea puţin, că dacă ar munci ei în locul tractoarelor lui Porumboiu, ar mînca pămîntul, jar ar înghiţi, şi-ar scoate cît nu scoate nimeni, că ei sînt harnici. Sînt harnici cînd e de lăudat, că de pus mîna şi muncit, unul nu munceşte dintre ăia care se laudă.

Andreea îmi explica despre prietenii ei din Bucureşti sau veniţi din provincie, care-s muncitori, învaţă, fac, dreg. Ăştia sînt cei care vor. Dacă te raportezi exclusiv la cei din jurul tău, n-o să ai niciodată o imagine completă, ci o să trăieşti cu iluzia că totul e roz. Pe dracu’! Nu e roz nici cît negru sub unghie, ci e de-a dreptul crunt. În loc să stea în cîrciumi, aşteaptă să se întoarcă Iliescu, sperînd să apară din nou CAP-urile. Nu glumesc, am auzit-o şi e pe bune. Că era bine cînd munceau toţi la cîmp, că primeau cotă parte, iar dacă nu le ajungea, dădeau o sticlă de răchie la paznicul de noapte şi mai plecau cu doi saci de grîu acasă. În acelaşi timp, era nasol că munceau pentru stat.

Altfel, n-ar pune mîna să se strîngă, să pună nişte bani împreună şi să cumpere nişte utilaje ca să lucreze pămîntul, deşi statul acordă nişte ajutoare. Ba mai mult, cu un proiect decent, ai şanse să primeşti bani prin SAPARD. Vrea cineva să muncească? Nu. De ce, cîtă vreme poate s-o facă Porumboiu în locul lor? Ah, că sînt oameni care muncesc, asta e partea a doua. Dar cîţi sînt comparativ cu cei care preferă să bea? Ba, mai mult, cîţi dintre copiii ălora care stau în birturi vor vrea mai mult de la viaţă? Puţini, cei care vor realiza că nu-i un mod de trai. Ceilalţi vor urma exemplul părinţilor. Din cauză că nu gîndim pe termen lung.

“Să te văd pe tine la 60 de ani, cum o să trăieşti atunci?”

Românul, cu Iliescu în frunte, a mers pe principiul “noi nu ne vindem ţara”. În anii ’90, ţara s-a vîndut pe comisioane încasate de politrucii ajunşi la putere, comuniştii hrăpăreţi deveniţi, brusc, capitalişti de succes. Iliescu a urlat: nu privatizăm, că noi nu ne vindem ţara. Iar ţara l-a urmat. În loc să avem investiţii străine serioase, avem ditamai uzinele pe care le-am dat sau încă le dăm la casat. În loc să vină investitorul străin să verse bani la buget, avem şomeri care n-au vrut să-şi vîndă ţara, de parcă ar fi venit şi i-ar fi alungat în Siberia.

Mania persecuţiei

Tot pe acelaşi principiu, am refuzat cu stoicism ideea de a pune bani deoparte. Am ieşit din foamea comunistă, cînd nu se găsea nimic, şi am hotărît că trebuie să trăim clipa, fără să ne gîndim la ce-o să fie mîine. Şi am luat – şi încă mai luăm – plasme doar cu buletinul, eventual prin EFG, la care plăteşti toată viaţa, că tu doar n-o să dai mai mulţi bani, să scapi de rate, ci dai doar minimul de plată, care de fapt e doar comisionul lor, datoria rămîne, dobînda merge, iar suma pe care trebuie s-o dai înapoi este într-o creştere eternă.

Pe la începutul anilor 2000, cînd ING-ul intra cu paşi timizi în România, pe piaţa asigurărilor şi a pensiilor private, am auzit oameni inteligenţi care spuneau că s-au apucat de cotizat cîte 50.000 de lei vechi pe lună, ca atunci cînd o să iasă la pensie să aibă în cont două miliarde. Statul nu e dator ca tu, cînd ieşi la pensie, să-ţi dea vilă în Mamaia şi 4×4 pentru mers la munte, că ai muncit o viaţă şi acum trebuie să te odihneşti, ci să-ţi dea doar o remuneraţie să-ţi duci zilele, ca recompensă pentru anii în care ai cotizat. Plus, e dator să-i pună la dispoziţie unui asigurător condiţiile optime pentru a oferi servicii financiare care să te ajute să economiseşti, ca atunci cînd ieşi la pensie să ai din ce trăi. Dacă vrei mai mult, pune la ciorap. “Nu, bă, cum să le dau ălora bani? Dacă mă ţepuiesc?”

De pensii private aţi auzit?

Vreţi exemplu concret? Anul trecut, m-am întîlnit cu un consultant de pensii private. La 300 de lei pe lună cotizaţi timp de 30 de ani, cînd ieşeam la pensie aş fi avut în cont între 80.000 şi 100.000 de euro, în funcţie de planul de investiţii ales. Nu, noi nu facem asta, că ăia sînt nişte hoţi, se folosesc de banii noştri şi fac profit, iar noi murim de foame! Da, fac profit, că ăsta e scopul lor, să facă profit. Dar, pe lîngă ei, şi tu faci profit. Fondul de pensii private îţi ia banii şi-i investeşte, ai randament şi de 10% dacă ştii să alegi. Şi nu, nu va da faliment prea curînd. Scopul lor, repet, este să facă profit cu banii tăi, deci atunci cînd unei investiţii îi scade randamentul, se vor orienta către alta care să le producă lor, deci şi ţie, mai mulţi bani.

Or, pensiile private ar fi trebuit introduse cu mult timp înainte. Însă nu, noi am preferat “cîştigurile” rapide, aşa că am dus toate economiile la Caritas şi la FNI, că dacă noi nu gîndim pentru noi, să-i lăsăm pe alţii să o facă gîndindu-se la ei. La fel ca în cazul pensiilor private se aplică şi ideea asigurărilor de sănătate private. Dar nu, nu-i lăsăm noi pe ei să ne fure!, hoţi ordinari ce sînt! Mă întreba un comentator ce-o să fac la pensie? Am spus mai sus ce-o să fac. Garantat, n-o să mor de foame. Mi-am văzut părinţii pensionaţi din învăţămînt, amîndoi, ce bani iau, nu vreau să ajung acolo. Eu, spre deosebire de alţii, învăţ din greşelile altora.

Ce nu se învaţă în şcoală, deşi ar trebui

Cînd am spus că în şcolile româneşti se pune accent pe acumulare, nu pe asimilare, mi s-a sărit în cap: “dar, cum poţi să spui aşa ceva? Ia uite cîţi români au ajuns departe datorită sistemului românesc!“. Sînt convins că pe un cercetător român în fizică atomică, ajuns pe la NASA, l-a ajutat teribil învăţarea pe de rost la materii extrem de interesante, precum muzica. În fine, ideea e alta. Am învăţat, în liceu, de logaritmi (exemplu dat în articolul anterior) şi nu mi-a folosit la nimic, ba mai mult, nici nu mi-au plăcut, că n-am înţeles nimic din ei.

Nu cumva e vina profesorului că, în loc să-mi spună “băi, cu ajutorul lor calculăm intensitatea cutremurelor pe scara Richter“, mi-a băgat pe gît nişte formule care nu mă interesau? Nu-i aşa că mi-ar fi stîrnit interesul şi aş fi vrut să aflu mai multe? La asta mă refer cînd spun că modelul trebuie schimbat, nu la transformarea liceelor în şcoli profesionale. Dar mare parte din profesori nu ştiu să explice, de multe ori şi din cauză că nu le place ceea ce fac. Generalizînd, dacă unui individ i-a plăcut matematica şi a terminat facultatea, are slabe şanse să facă altceva în viaţă în afară de a merge la catedră. Iar dacă nu-i place pedagogia, nu face altceva decît să imprime elevilor o ură faţă de materia în cauză.

Am tot respectul pentru profesorul de ştiinţe sociale pe care l-am avut în liceu (să trăiţi, dom’ profesor Matei!), care a ştiut să predea şi, mai mult, care a ştiut să imprime aproape tuturor elevilor o dragoste necondiţionată faţă de orele lui, indiferent c-a fost vorba de logică, psihologie, sociologie, economie sau filozofie. Nu pot, pe de altă parte, să am nici un respect faţă de o profesoară din facultate, care preda noţiuni de mass-media, deşi singura ei tangenţă cu presa au fost nişte emisiuni radio. Dumneai îmi explica mie, care băteam toate coclaurile, cum trebuie să adreseze un reporter o întrebare. Ca şi cum ea stătuse de vorbă cu părinţi de criminali, de exemplu, iar eu nu.

Un exemplu şi mai concret e modul în care se studiază în facultăţi. Personal, sînt fan al lui Ştefan Boncu, al cărui curs de psihologie socială este, probabil, unul dintre cele mai bune. Explicat concis, la obiect, cu exemple concrete, şi nu poliloghia de la alte cursuri. L-ai citit o singură dată şi ai priceput despre ce-i vorba şi, mai important, şi cum aplici noţiunile. Contraexemplu? Cine a trecut pe la cursurile lui Constantin Sălăvăstru ştie exact despre ce vorbesc.

Generalizarea e mama invăţăturii

Doamna profesoară de care spuneam mai sus suferea de un sindrom tipic românesc, cel al omniscienţei: toţi sînt proşti, doar eu sînt inteligent, nimeni nu mai are dreptul la altă părere în afară de a mea. Adică, în mare, cam ce se întîmplă în comentariile de pe bloguri sau în subsolul articolelor de pe site-urile de ştiri. Cînd unul nu-i de acord, dar nu ştie ce să zică şi ţine morţiş să fie pe-a lui, apelează la argumentul suprem: “mă-ta-i curvă!“.

“Vai, dar de ce generalizezi?“, sînt întrebat de multe ori. Pentru că este singurul mod în care românii învaţă. Dacă sînt un milion de oameni care şi-au îmbolnăvit copiii şi sînt conştienţi de asta, iar tu dai două exemple, ceilalţi 999.998 nu se vor simţi, ci vor considera că sînt mai buni, că ei nu pot face greşeli din astea, elementare, pe care doar proştii ăia doi, hă hă, le pot face, chit că ei au făcut aceleaşi greşeli. Românii, în general, pot fi educaţi doar cu forţa. Cam pe principiul orelor de matematică din şcoala generală: sînt doi obraznici în clasă, de ce-ar suferi doar ei?, dăm lucrare de control tuturor. După maximum două extemporale, la ora de matematică va fi întotdeauna o linişte mormîntală.

Sigur că da, oamenii sînt vinovaţi!

Ne victimizăm constant, ca şi cînd cineva e ferm convins că trebuie să distrugă poporul român, că asta-i e menirea, iar noi suferim atît de mult! Noi nu sîntem niciodată vinovaţi, ci doar ei! Normal că ei sînt vinovaţi, sînt de acord, dar sînt vinovaţi că profită de ipocrizia noastră, a tuturor. În loc să facem ceva, să schimbăm mediul în care trăim, ne complacem şi ne plîngem într-una, dar nu facem nimic concret. Continuăm să votăm la fel, continuăm să ne comportăm la fel, continuăm să dorim pomană de la stat.

Ăia din fruntea ţării, indiferent de partid, vor continua să fure cîtă vreme le este permis. Brusc, Adrian Năstase a devenit moralistul numărul unu al ţării. Vai, dar statul social! Statul trebuie să ajute, trebuie să dea, oamenii trebuie să aibă, iar cei care au mai mult ar trebui să aibă mai puţine drepturi! Desigur, cu discursuri populiste de genul ăsta, într-o perioadă de criză, normal că uită toată lumea cam cît a putut să fure Năstase împreună cu clica pe care a condus-o. Votaţi-l din nou, că vă dă pomeni electorale. Abia aşteaptă să vă dea cîteva firimituri ca să poată lua, împreună cu ai lui, toată pîinea. Şi da, şi pedeliştii fac la fel. Din cauză că sînt lăsaţi.

La asta duce nepăsarea şi lenea, dorinţa de a sta cu burta la soare şi a primi de la stat. Aşa am fost învăţaţi, că ni se cuvine, după 50 de ani de comunism în care a avut grijă partidul să gîndească pentru noi. Noi nu sîntem în stare să facem, nu vrem, ne-am obişnuit să primim de pomană. Iar cînd cineva vine şi arată cu degetul, trebuie neapărat să-i arătăm că mă-sa-i curvă. Fără argumente, fără nimic. Înţeleg, adevărul doare, dar în loc să intri în defensivă, mai bine pui mîna şi schimbi ceva. Altfel, rămîi cu aceiaşi parlamentari corupţi şi cu acelaşi sistem de doi lei, care nu se va schimba nici la paştele cailor.

Pentru că da, în accepţiunea celor mulţi, asta înseamnă stat social. Statul de pomană şi primitul de la stat. Dacă asta vreţi, nu vă mai plîngeţi că trăiţi în sărăcie, ci suportaţi consecinţele alegerilor pe care le-aţi făcut. Asumaţi-vi-le. Dar la ce să ne obosim noi minţile gîndind? Las’ că gîndesc alţii.

Comenteaza peblogul Subiectiv.