De ce își bat românii copiii? Gelu Duminică: „Avem de a face cu normalizarea anormalului”

Un studiu făcut de Asociația Salvați Copiii în 2021 arată că 46% dintre copii sunt loviți în familie. Aproape 1 din 2 copii. În 2013, situație era și mai rea, circa 62% dintre copii fiind supuși unei forme de violență fizică. De ce părinții recurg la această metodă pentru a-și educa copiii, mai ales în condițiile în care avem atâtea resurse disponibile ca să procedăm altfel? Ce putem face pentru a ieși din acest cerc vicios, transmis din generație în generație, care lasă urme adânci? De ce legile care trebuie să protejeze copiii nu sunt aplicate, iar părinții agresori nu sunt sancționați?

Am vorbit cu Gabriela Alexandrescu, președinta executivă a Asociației Salvați Copiii, Domnica Petrovai, psiholog, Gelu Duminică, sociolog și deputata Oana Țoiu.

Câți copii sunt agresați în România?

Asociația Salvați Copiii, care derulează programe pentru prevenirea și combaterea oricăror forme de violență asupra copiilor, a făcut două studii, unul în 2013 și unul în 2021 despre abuzurile comise asupra copiilor, pe baza răspunsurilor primite de la copii și părinți. Rezultatele sunt înfiorătoare pentru România de azi.

În 2021, 46% dintre copiii chestionați au spus că în familie le sunt aplicate pedepse fizice, iar în 2013 procentul era de 62%.

Comparând cele două studii, rezultatele sunt următoarele, potrivit datelor transmise de fundație la solicitarea HotNews.ro:

• Scade incidența abuzului fizic „ușor” (lovirea cu palma) – de la 62% la 46%;
• Scade ușor incidența lovirii cu bățul/nuiaua – de la 18% la 13%;
• Cu excepția lovirii cu o curea (a cărei incidență crește cu aproape 2 puncte procentuale), scade incidența pedepselor fizice aplicate cu alte obiecte (furtun, lingură de lemn, vergea).
• Ca atitudine generală privind folosirea violenței în disciplinarea copiilor, 21% dintre părinți și-au exprimat acordul față de bătaie ca modalitate de sancționare a comportamentelor indezirabile ale copiilor, cu o creștere cu 1,7% a atitudinii constate în studiul anterior.
• Atunci când sunt au fost întrebați cât de des s-a întâmplat în ultimul an să-și bată copilul/copii, părinții răspund pozitiv în proporție de 28% (foarte rar 28%, rar 9% și des 1%), înregistrând o scădere cu 10 puncte procentuale față de nivelul înregistrat prin analiza similară din 2013.
• Deși formele grave de pedepsire fizică sunt confirmate într-o proporție mai mică față de anii anteriori, lovirea cu palma sau urecherea copilului rămânând relevante pentru situația din România (22%).
• Pentru următoarele situații, a fost înregistrată o situație similară (1% fiecare): lovire cu producerea de urme pe corpul copilului; bătaia cu obiecte care provoacă suferință fizică mare (curea, nuia); legarea copilului ca să nu poată pleca, scoaterea copilului din casă. Abuzul fizic în familie cu consecințe severe (”În ultimul an vi s-a întâmplat ca unul dintre copiii dvs. să fie bătut așa de tare de unul dintre membrii familiei încât să trebuiască să fie internat în spital?”) a fost raportat de 0,3% dintre respondenți, în toate cazurile tatăl fiind indicat ca autor al abuzului. Ceea ce reprezintă în cifre absolute aproximativ 3.000 de copii a căror viață este pusă în pericol chiar de către părinții lor.
• Aproape două treimi din abuzurile care au produs vătămări corporale grave, ori care au avut ca urmare decesul copilului, s-au comis în timpul episoadelor de pedepsire corporală a copilului, numit impropriu drept abuz ușor. Iar in cazul copiilor sub un an, s-a demonstrat faptul că dacă aceștia sunt pălmuiți ori loviți, riscul ca, în următoarea lună, să sufere vătămări care necesită intervenția medicilor devine de aproape 3 ori mai mare.

Nu am găsit date oficiale privind violența asupra copiilor, însă anul trecut a fost lansat Numărul unic pentru copii abuzaţi, neglijaţi, exploataţi, 119, iar în primele 11 luni de funcţionare s-au înregistrat peste 90.000 de apeluri. Adică, la fiecare 5 minute, cineva sună la acest număr să reclame un abuz.

De ce își bat românii copiii?

Gabriela Alexandrescu, președinte executiv Salvați Copiii, spune că din cercetările făcute de fundație, o bună parte dintre părinți consideră că bătaia este necesară pentru educarea copilului.

„Motivațiile părinților care consideră că pedeapsa corporală îi poate educa ori le poate corecta comportamentul pot fi descrise din 3 perspective cauzale.

În primul rând, aspectele/normele culturale pot determina convingerea în rândul părinților că bătaia este o parte acceptabilă sau chiar necesară a educației copiilor lor. De asemenea, anumite credințe religioase sau tradiții culturale pot promova ideea că pedeapsa corporală este necesară pentru a menține disciplina și respectul față de părinți sau alte persoane cu autoritate din viața copiilor (rude apropiate, cadre didactice, membri ai clerului sau reprezentanți ai autorităților etc.). În comunitățile mai izolate și mai puțin numeroase, putem vorbi și de așteptări din partea membrilor acestor comunități, unii părinții resimțind presiunea de a-și disciplina copiii într-un anumit mod pentru a fi percepuți ca fiind responsabili sau competenți de către cei apropiați, rude, prieteni sau vecini”, a explicat Gabriela Alexandrescu.

Apoi este vorba despre educația pe care părinții au primit-o acasă, aceștia fiind bătuți la rândul lor, dar și faptul că adulții au probleme cu controlarea furiei, deși le cer copiilor să se controleze.

• „Factorii care privesc persoana părintelui care recurge la violență în relația cu copiii lor se referă la educația primită și la experiențele personale ale părinților și la lipsa lor de informare privind metodele pozitive de educație și disciplinare. Mulți părinți recurg la pedeapsa corporală deoarece aceasta a fost metoda la care au fost supuși la rândul lor în propria copilărie.
• Ei pot considera această abordare ca fiind normală și eficientă, fiind influențați de propriile lor experiențe. Unii părinți nu sunt conștienți de impactul negativ al pedepsei corporale sau nu au acces la informații despre metode alternative de disciplinare.
• Nu de puține ori observația că bătaia poate avea ca efect imediat supunerea copiilor la cerințele părinților îi poate conduce la concluzia că utilizarea pedepselor fizice chiar corectează comportamentele copiilor. Deși, în realitate, ascultarea copiilor e doar rezultatul suferinței fizice și a fricii de repetare a bătăii, nicidecum al modelării comportamentale a copiilor.
• Ar mai trebui adăugat aici și faptul că unii părinți se confruntă cu stresul zilnic, fie din cauza problemelor financiare, fie din cauza altor provocări personale, și pot dezvolta o toleranță scăzută, recurgând din furie ori frustrare pălmuirea ori folosirea altor obiecte pentru a-și controla copiii”, a explicat Gabriela Alexandrescu.

Nu în ultimul rând, problemele instituționale pot determina menținerea acestor practici parentale, sistemul de educație poate influența atitudinile părinților prin lipsa de educație parentală și prin promovarea sau tolerarea agresiunilor fizice sau verbale în școli sau în alte contexte educaționale, mai spune Gabriela Alexandrescu.

Domnica Petrovai, psiholog, este de părere că părinții violenți fac asta fiindcă la rândul lor au fost agresați în copilărie de proprii părinți sau alte persoane, că așa s-au obișnuit și nu știu să facă altfel.

„Este un răspuns la abuzurile trăite în propria copilărie, este obișnuința și lipsa de alternative, de noi resurse emoționale și relaționale ale părinților. Adesea pedeapsa este un răspuns la trăiri dureroase ale părintelui, umilințe, respingere sau abandon dureros. Ce putem face? Să investim mai mult în educația adulților, la locul lor de muncă, în școală pentru a le crește resursele și capacitatea de a sta cu propriul disconfort pentru a se putea conecta cu copilul și disconfortul și nevoile lui, să fie sprijiniți să-și regleze ei înșiși propriul sistem nervos și acces la psihoterapie prin serviciile publice. Un alt pas ar fi să recunoaștem traumele colective din cultura noastră și să ne asumăm un proces colectiv de transformare emoțională și relațională”, spune Domnica Petrovai.

România a interzis pedeapsa corporală încă din 2004, prin Legea 272/2004 privind promovarea și protecția drepturilor copilului, Salvați Copiii fiind organizația care a insistat asupra acestei interdicții prin campanii publice.

Cu toate acestea, lipsa serviciilor de sprijin și consiliere pentru părinți și neaplicarea legii a contribuit la menținerea acestei practici, îmbunătățirile statistice nefiind spectaculoase.

Sociologul Gelu Duminică este de părere că avem un număr atât de mare de copii abuzați fizic de proprii părinți din cauza normalizării violenței în societatea noastră.

• „Părinții fac asta pentru că la noi violența, mai ales cea îndreptată împotriva copilului, nu este văzută ca o reacție de neacceptat ci ca formă de educație. „Unde dă mama crește”, deci bătaia la noi e văzută cu nostalgie, chiar de noi înșine, e cauționată. Mulți dintre noi poate ne-am luat palme la fund, deci privim cu un fel de nostalgie.
• Ați citit „Amintiri din copilărie” a lui Creangă? Totul e privit nostalgic. Noi prin cultură înțelegem tot ce se transmite nongenetic, nouă nongenetic ni s-a transmis normalizarea violenței. Aproape nu există familie care să nu fi văzut violență domestică în toate formele ei, de la violență emoțională până la cea fizică.
• Revin la Ion Creangă, era normal să-i dea cu Sfântul Nicolae, ce i-a făcut? Absolut nimic. Noi am avut legi cum să ne batem femeile, cum să ținem palma, ce dimensiune să aibă parul, despre ce vorbim? Violența la noi a fost normă”, a explicat Gelu Duminică.

Dacă avem legislație care protejează copiii, de ce nu se aplică?

Oana Țoiu, deputat și membru în Comisia de muncă și protecție socială a Camerei Deputaților, spune că legislație avem, principiile pe care este clădită fiind corecte.

„Avem Legea 272/2004. În Legea pentru combaterea violenței domestice ai cadrul legal care se referă nu doar la violența între soți ci și asupra copiilor. Anul acesta a mai fost aprobată o Lege care nu se referă strict la copii, ci și la femeile victime ale violenței domestice, dar această prevedere are un impact pozitiv și asupra copiilor din respectiva familie – este o lege pe care am inițiat-o eu cu Monica Berescu de la Iași – să dublăm durata ordinului de protecție de la 6 la 12 luni, pentru că 6 luni era prea puțin să reușești să îți construiești o viață independentă față de agresor. Un al doilea element bun în aceeași lege este asistența juridică pe tot parcursul, inclusiv în apel, costurile erau un factor care facea să nu ajungi la capăt în instanță în aceste cazuri. Și a treia prevedere, veche de un an și jumătate, dar normele de aplicare au fost date abia acum, în noiembrie, este să aibă dreptul la locuințe de necesitate și locuințe sociale și victimele violenței domestice. În legislația pentru protecția copilului, unul dintre jaloanele pe care le-am pus noi în PNRR a fost Registrul Copiilor vulnerabili, care nu se referă doar la violența domestică ci la toate situațiile de vulnerabilitate. Avem legislație construită pe principiile corecte ”, a explicat Oana Țoiu.

Aceasta spune că legislație permite chiar decăderea din drepturile părintești dacă copiii sunt supuși repetat unor abuzuri fizice.

„Dacă eu sun la 119 sau 112 sau la Protecția Copilului, să reclam un abuz, trebuie să vină un asistent social acasă să facă o anchetă socială, fiindcă copilul putea să fie nervos că nu l-a lăsat mama la desene și să sune pur și simplu acolo. Dacă e dovedit cazul de abuz și este recurent, copilul poate fi luat de acasă temporar, să fie dus la un centru de plasament. Asta nu înseamnă că părinții sunt decăzuți din drepturi. Asistentul social poate să scoată copilul din familie imediat, sunt aceste cazuri extreme, că mama a fost omorâtă de tată cu toporul, și alte asemenea, dar nu poate fi decăzut părintele din drepturile părintești”, a explicat Oana Țoiu.

Singurul care poate decădea părinții din drepturi este judecătorul. După ce asistentul social vine și ia copilul din familie, dacă este o situație de pericol, duce copilul la un centru de plasament, apoi trebuie să facă o cerere către instanța ca instanța să ia decizia decăderii din drepturile părintești.

„În momentul în care părintele este decăzut din drepturi, copilul intră în proces de adopție. Dar asta este o procedură aplicată extrem de rar, sunt câteva cazuri. De cele mai multe ori asistența socială prioritizează fie darea în grijă a copilului unei rude, ceea ce nu este greșit, fie reîntoarcerea în familie dacă există dovezi ale reabilitării părintelui”, a explicat Oana Țoiu.

Problema este că legislația nu este aplicată de multe ori.

„Ea nu se aplică în toate cazurile în care este nevoie deoarece nu sunt consecințe dacă nu le aplici. O să dau un exemplu extrem din Baia Mare. La un moment dat, o tânără mămică a fugit de acasă cu tot cu bebeluș din cauza unei situații de violență extremă. A depus cereri la Asistența Socială din Baia Mare fiindcă fugise din alt județ ca să fie departe de agresor. A murit de frig și ea și bebelușul într-o baracă și asistența socială nu a fost trasă la răspundere deloc deoarece nu procesase cererea ei și nu o aveau în evidență. Mai este și o chestiune de capacitate, dar dacă e plin un adăpost, victima trebuie transferată în altă parte”, a explicat Oana Țoiu.

Sigur, legislația poate fi îmbunătățită și folosită ca unealtă pentru a scoate din normal violența împotriva copiilor.

• „Sunt două lucruri care lipsesc din lege, unul este responsabilitatea instituțiilor nu doar pentru bebeficiarul propriu, de exemplu dacă bate la ușă victima cu copilul de mână, dacă nu am locuri, acolo se închide responsabilitatea mea. Asta nu ține neapărat de legislație ci de procedurile la nivel de județ.
• Dacă nu sunt locuri, victima trebuie redirecționată undeva unde sunt locuri. Nu să zică, du-te tu la Primărie mâine și depune dosar pentru locuință de necesitate, ci trebuie asistată să parcurgă acești pași. Aceste lucruri pot fi trecute în normele metodologice. Apoi trebuie înregistrat refuzul în centre, lucru care nu se întâmplă acum, și de aceea nu avem o evidență clară între capacitate și cerere.
• Republica Moldova, de exemplu, are un sistem care eu cred că este necesar și în România, dar pentru asta trebuie să existe o conversație un pic mai echilibrată decât haosul public „vă furăm copiii de acasă”, care spune că e o responsabilitate legală a oricărui adult care interacționează cu copilul și este un profesionist public.
• De exemplu, dacă medicul de familie observă vânătăi nepotrivite, pe care nu le poate explica, nu e doar o obligație morală să alerteze Poliția și Protecția Copilului, este o obligație legală. Dacă școala sau grădinița observă o formă de abuz, și în State și în Republica Moldova, dacă nu le raportează, își pierd licența. Sunt niște măsuri drastice.
• În România trebuie schimbată norma culturală, dar ca să o schimbi trebuie să pui niște penalități și trasabilitatea responsabilității, tot ecosistemul din jurul copilului să fie responsabil de binele copilului”, a explicat Oana Țoiu.

Apoi, aceasta spune că este și o problemă și de neîncredere în sistemul de protecție a copilului.

„Eu am mai avut în audiență vecini care mi-au scris să mă întrebe dacă ar fi bine sau greșit să sesizeze Protecția Copilului, întrebându-se dacă e mai rău sistemul de protecție decât acasă unde este bătut. Neîncrederea în instituțiile statului cred că este un factor foarte puternic”, a explicat Oana Țoiu.

„V-a venit vreodată să dați cu copilul d-voastră de pământ? Mie da, dar la un moment dat te oprești”

Gelu Duminică spune că facem în continuare educație cu cureaua deoarece lipsește educația, iar autoritățile statului nu aplică legea și nu sancționează părinții agresori.

„Este foarte greu să rupi cercul în condițiile în care educația și legislația nu își fac treaba. V-a venit vreodată să dați cu copilul d-voastră de pământ? Mie da, dar la un moment dat te oprești fiindcă intervin anumite resorturi date de liberul arbitru, de modul în care ne-am autoeducat sau modul în care am fost educați. Dar noi vorbim totuși aici de niște oameni care în momentul de față au ieșit din peștera lui Platon. Ceilalți văd în jur toate chestiile astea normalizate. În momentul în care văd că toată lumea în jur își bate copiii, îi bruschează, la fel cu partenerele, să reproduci acel comportament este mult mai posibil. În momentul în care tu de multe ori ești încurajat să-ți bați copiii: „Bă, bate-l bă, e năbătut, nu l-ai bătut când a trebuit”, normalizarea anormalului se întâmplă și se perpetuează, e un cerc vicios”, a explicat Gelu Duminică.

Ca să ieși din acest cerc vicios ai nevoie de educație sau de alte modele și de impunerea legii, spune sociologul.

• „Cu alte cuvinte, dacă îți bați copilul, imediat să ți-o iei de la lege. Eu nu cunosc prea multe cazuri de violență din asta ordinară – adică o mamă și-a bătut copilul pe stradă, cineva a chemat Poliția și Poliția să o amendeze, eu nu cunosc astfel de cazuri. Poliția vine și mediază, în loc să aplice legea. Și aici avem de a face cu normalizarea anormalului, e o toleranță excesivă, care nu sunt considerate abuz ci formă de educare: bă, era copilul năstrușnic, trebuia să-i dea două palme să-l calmeze.
• Pentru schimbarea comportamentului trebuie să realizăm că al nostru comportament nu mai este acceptabil, nu mai pupă cu 2024, că e un comportament retrograd care distruge suflete. Asta e prima etapă, apoi trebuie să lucrăm la educație, trebuie să lucrăm la impunerea legii.
• Asta înseamnă funcționarea statului, că lege noi avem, dar ea nu se aplică fiindcă instituțiile statului care trebuie să aplice legea sunt formate din oameni care, ghici ce, și ei își bat copiii. Dacă vine mama și spune „Are 16 ani, s-a culcat cu unul, nu să o omor”. Ăsta zice: „Da băi, dacă vine fata mea la fel, o omor. Și pe ea și pe mă-sa o omor”. De asta mediază în loc să aplice legea”, a explicat Gelu Duminică.

Acesta spune că nici școala nu se implică așa cum ar trebui în combaterea fenomenului.

„Școala este și agent de avertizare. Adică, copilul ajunge la școală cu posibile urme de violență. Sau copilul experimentează angoasă emoțională, când țipi la el se face mic, chestii de genul acesta, pentru orice cadru didactic, acesta ar trebui să fie un semnal că acel copil este posibil să fie victima violenței și el ar trebui să apeleze la consilier, să îi spună să stea de vorbă cu copilul respectiv să vadă dacă este o problemă. Ei, asta nu prea se întâmplă. Doi, educația noastră a fost făcută de multe ori tot prin violență, în generația noastră nu prea erau profesori care să nu aibă un arătător în mână sau să îți dea două. La noi violența era peste tot. Oriunde te duceai, ți-o luai. Tot ce înseamnă educație era făcut cu parul”, explică Duminică.

Ce impact are asupra copiilor violența mai ales din partea părinților?

Violența este o formă de abuz cu efecte negative devastatoare pentru copii, spune psihologul Domnica Petrovai.

Violența, firesc, înrăutățește atât siguranța în relații, cât și faptul că afectează dezvoltarea cognitivă, emoțională și relațională a copiilor. Unul dintre efectele negative este faptul că copiii nu știu alte alternative de rezolvare a unor probleme relaționale altfel decât prin pedeapsă, un răspuns de frică, cum ar fi tendința de a face pe plac părintelui și altora, prin atac la persoană ca formă de protecție, explică Domnica Petrovai.

„În primul rând, nevoia copiilor este de a se simți în siguranță, protejați și în grija părinților, și atunci când sunt agresați, sentimentul lor de siguranță de sine și în relații este ruptă. Încrederea de care avem nevoie s-a pierdut și relațiile vor deveni o sursă de pericole și amenințări. Pe de altă parte, fără această relație sigură și de încredere cu părintele, capacitatea lui de dezvoltare cognitivă, emoțională și relațională este mult afectată. Ce înseamnă acest lucru? Că abilitatea de a se regla emoțional în lipsa siguranței emoționale cu părintele, va fi afectată ceea ce crește riscul de a alege relații abuzive. Reziliența emoțională este scăzută, confortul cu propriul disconfort, capacitatea de efort este afectată și crește semnificativ riscul de a de dezvolta probleme de sănătate mintală, anxietate, depresie, risc crescut de adicții și perpetuarea violenței și agresivității. Adesea un copil agresat va alege la rândul lui agresiunea ca o formă de apărare și ca un răspuns la sentimentele lui dureroase de respingere, abandon și pedeapsă din partea părintelui”, a explicat aceasta.

Ce trebuie să facem atunci când vedem că un copil este abuzat de părinți?

Răspunsul diferă în funcție de gravitatea situației de violență la care suntem martori.

„Atunci când suntem în fața unei situații în care un copil este supus unor pedepse fizice (smucit, tras de păr, sau lovit ușor) sau emoțional (prin agresiuni verbale, jigniri sau amenințări), se recomandă evitarea unei confruntări directe cu părintele agresor. Adesea, în contextul oboselii sau al stresului, un părinte poate pierde temporar controlul în relația cu copilul. În astfel de cazuri, în loc să-i cerem părintelui să-și controleze comportamentul, e recomandat să inițiem interacțiunea, spunându-i: ”Copiii înțeleg uneori cu dificultate ce le cerem! Vă pot ajuta cu ceva?” sau ”Și eu am avut dificultăți asemănătoare în trecut, dar am procedat altfel…” Această abordare nonconflictuală, constructivă, calmă și lipsită de critică, îl poate face pe părinte să se simtă înțeles, ajustarea lui comportamentală față de copil, fiind mai probabilă. Îi putem sugera că există specialiști care îi pot oferi soluții și sfaturi pentru a astfel de situații”, a explicat Gabriela Alexandrescu.

Însă în situațiile de agresiune fizică sau emoțională care pot pune în pericol integritatea sau viața copilului (lovituri cu pumnii, acte de violență în măsură să producă vătămări corporale etc.) intervenția e mult mai dificilă, existând riscul ca implicarea unei alte persoane să degenereze într-un conflict violent verbal și/sau fizic, situație ce ar afecta și mai mult copilul din punct de vedere emoțional, spune Gabriela Alexandrescu.

• „O decizie înțeleaptă ar putea fi aceea de a păstra distanța, fără a pierde contactul vizual cu copilul și de a apela la numărul unic național pentru copii 119, serviciul de urgență 112 (Poliția), serviciul de securitate (dacă vă aflați într-o instituție, magazin etc.) sau la orice altă persoană abilitată ce poate consemna evenimentul și care poate contribui la identificarea părintelui și a copilului.
• Probele (înregistrări video sau audio, fotografii) se pot dovedi foarte utile. Insa, utilizarea lor în alte scopuri decât informarea autorităților este interzisă și atrage sancțiuni. Postarea pe rețelele de socializare, distribuirea lor către mass-media conduc la expunerea publică a copilului sunt interzise, încălcându-i-se dreptul ”la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private şi familiale” (art. 27 alin. 1, Legea 272/2004). Apoi se poate apela Direcția Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC), care funcţionează în fiecare judeţ şi în fiecare sector din Bucureşti sau către Serviciile Publice de Asistenţă Socială (SPAS) din localitatea respectivă.
• Aceste servicii sunt apelate, de regulă, când avem cunoștință de abuzuri repetate despre care presupunem că se comit într-o familie”, a mai explicat Gabriela Alexandrescu.

Domnica Petrovai este de părere că este important să protejăm copiii, însă fără un atac la adresa părintelui.

• „Cu violență sau agresivitate sau pedeapsă nu vom opri violența și pedeapsa. Cu un ton calm îl întrebăm pe părinte cum îl putem ajuta și îi putem spune direct că gesturile lui nu-l ajută pe copil, ci dimpotrivă. Violența este consecința faptului că nu intervenim în momente de micro-agresivitate.
• Acel părinte cel mai probabil are colegi, rude, prieteni, vecini care ar fi putut interveni mult mai devreme pentru a-l ajuta să se înțeleagă el pe el și să răspundă situațiilor de stres sau dificile emoțional fără o așa intensitate și agresivitate.
• Uneori furia este emoția cea mai intensă, însă ea ascunde alte trăiri dureroase, cum ar fi rușinea, frica, abandonul, sentimentul de inadecvare. Fără să justificăm agresivitatea părintelui asupra copilului, ceea ce stă în puterea noastră să facem pentru a proteja acel copil este uneori în locuri și situații mai puțin intense emoțional pentru acei adulți unde pot primii un sprijin real”, a explicat psihologul.

Cum stau alte țări la acest capitol?

Potrivit datelor Asociației Salvați Copiii, un studiu din 2010 arăta faptul că țările scandinave înregistrau cea mai mică incidență a pedepselor corporale mai ”ușoare”, sub 9%, și aproape 0% în cazul pedepselor corporale mai grave (Suedia), în timp ce în alte state din sudul Europei incidența varia de la 63%, formele „ușoare”, la 24%, formele grave (Italia). În acea perioadă, în România situația generală indica faptul că 63% dintre copii erau bătuți de părinții lor.

„Putem concluziona că și, în contextul unei ușoare ameliorări a situației în 2021 (46%), România se păstrează la o distanță foarte mare de statele europene, precum Suedia, în care interesele copiilor și serviciile destinate lor sunt cu adevărat prioritare și în care există o mai mare conștientizare a efectelor negative ale pedepsei corporale și o mai mare disponibilitate a resurselor educaționale și a serviciilor de parenting”, potrivit datelor transmise de Salvații Copiii.

Gelu Duminică, sociolog, spune că tările nordice au o rată scăzută la acest capitol deoarece legea se aplică acolo.

„Bulgarii sunt la fel de rău ca noi, țările slave, cele din est. În occidentD dacă doamne ferește lovești copilul, ați văzut cazurile cu românii din Norvegia cărora le-a luat statul copiii, statul a intervenit imediat. Aici e marea problemă, statul nu intervine. Norvegienii s-au schimbat în momentul în care le-au luat copiii”, a explicat Gelu Duminică.