Inchiziția și demonii ei. De la Torquemada la Big Brother
”Absența vulpii e un semn al prezenței ei.”
Afirmația de mai sus pune în cuvinte tiparul distopiei, absurdul dus până la ridicol, siluirea logicii, semnul definitoriu al oricărui regim dictatorial și al tuturor fundamentalismelor. Exprimă fenomenul care apare acolo unde adevărul își pierde nuanțele și capătă valori absolute până la metamorfozarea lui în minciună. Granița dintre cele două se șterge și nu mai contează care este una și care este cealaltă. Pentru orice eșec, pentru orice accident, societatea are nevoie de un vinovat, indiferent care ar fi acela, indiferent dacă el există sau nu. Un țap ispășitor este cu atât mai util, cu cât este mai lipsit de substanță reală. Nu mai contează a cui este răspunderea, vina o poartă dușmanul imaginar, așa cum îl regăsim la Umberto Eco, în ”Cum ne construim dușmanul”:
”A avea un dușman este important nu numai pentru a ne defini identitatea, ci și pentru a ne procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori și să ne arătăm, înfruntându-l, propria valoare. De aceea, atunci când dușmanul nu există, el trebuie construit.”
Eseul lui Eco ajunge până în măruntaiele istoriei, acolo unde s-a construit dușmanul imaginar primordial: evreul, dușmanul creștinismului, dimpreună cu păgânul și ereticul.
Piesa Foxfinder a lui Dawn King a fost scrisă în 2011. A beneficiat de mai multe premieri și nominalizări, de critici generoase, de alăturarea cu The Crucible a lui Arthur Miller și cu Kafka. Mărturisesc că, din punctul meu de vedere, apropierea mi s-a părut mai mare de Orwell sau Huxley decât de Kafka. De altfel, scriitoarea are și o adaptare pentru scenă după Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley, iar una din piesele scrise de ea se numește Distopia 987.
Foxfinder, deși cea mai veche dintre piese, pare un summum al tuturor distopiilor posibile, fără o plasare temporală exactă. Este ceea ce mi-a atras atenția atunci când am văzut afișul de la Teatrul Excelsior, împreună cu afirmația de la început, pe care un manager iscusit a aruncat-o ca pe o nadă, pentru a ademeni spectatorul: ”Absența vulpii este un semn al prezenței ei.” Eram ca Hänsel în pădure, adulmecând fărâma de turtă dulce și totuși, încă, ezitam. Apoi s-a întâmplat. Am ajuns în sală, chiar la una din cele două premiere.
Pe scena în fața căreia sala tocmai se umple, o siluetă stă nemișcată, așezată la o masă, într-un colț, cu fruntea sprijinită într-o mână. A stat neclintit în toată foiala mulțimii, până când sala s-a liniștit, complet absorbit de o pagină invizibilă.
”Este un manechin sau un om real?”, sunt întrebată.
”Este Dan Pughineanu.” Știu că l-am recunoscut, dar ezit după câteva secunde. Am citit distribuția și câteva cuvinte despre spectacol. E îmbrăcat în mantia galbenă a căutătorilor de vulpi. Mai sunt încă trei trecuți pe afiș. Dacă e unul din ceilalți?
Și totuși, e Dan Pughineanu. Amfitrionul, Marlene din Opera de trei parale de la același teatru. Rolul cu care mie mi-a intrat pe sub piele. Sunt câțiva actori tineri la Excelsior care transformă scena ponosită din sala mică în Broadway, Old Vic sau orice altă scenă consacrată la nivel mondial. În seara asta, patru dintre ei s-au reunit în piesa lui Dawn King, jucată în premieră absolută în România.
Scena se întunecă, silueta din colț dispare și apar alte siluete îmbrăcate în mantalele galbene ale căutătorilor de vulpi, cu lampioane în mâini. Costumele se aseamănă cu cele ale lucrătorilor de pe domeniul public și, totuși, atmosfera de Ev Mediu și trimiterea la Inchiziție sunt copleșitoare. Simți frica pe care trebuie că o resimt oamenii cătunului englezesc care începe să se distingă pe scenă. În clar-obscurul căsuței de lemn de la marginea pădurii, Judith și Samuel așteaptă pe cineva, așezați față în față la masa din centrul scenei. E noapte, e ora la care apar duhurile și sunt vânate vrăjitoarele. Plouă și ropotul apei în butoiul amenajat pe scenă amplifică senzația de lugubru și încă ceva. Frica… E tema prezentă a întregului spectacol. O simți pe scenă, o simți în aer, o simți în oase. Dublată de sunetul apei și corul căutătorilor de vulpi. Vocile bărbaților par să intoneze pe tonuri grave ceva care aduce cu un imn bisericesc de rit bizantin. Și totuși, acolo, pe scenă, e Inchiziția. Sau, cel puțin, fantoma ei. Nu există nici o îndoială. Cuplul de fermieri e bănuit de sabotaj, o formă de erezie. Urmează să fie investigat. Poate e contaminat de vulpi sau, poate – Doamne ferește! – chiar a colaborat cu ele. Dar cine sunt vulpile? Și unde sunt? Nimeni nu le-a văzut, dar, totuși, toată lumea știe că ele sunt vinovate pentru tot. Tânărul inchizitor căutător de vulpi William Bloor cu siguranță știe. N-are nevoie să le vadă ca să știe că există. Pe asta se bazează credința adevărată și devotamentul pentru sistemul care l-a format, încă din copilărie, după ce l-a luat din casa părinților săi și l-a îndoctrinat. L-a învățat că vulpea există și că este la originea tuturor relelor. Este responsabilă pentru foametea care bântuie țara, pentru recoltele slabe ale fermierilor sabotori, pentru dorințele carnale care îl hăituiesc pe William, pentru visele înșelătoare, ba chiar și pentru moartea copilului familiei Covey. Este diavolul însuși. Așa că misiunea lui este să vâneze vulpea și să ceară exterminarea ei. Iar dacă nu o găsește, să-i pedepsească, în locul ei, pe fermierii bănuiți de colaborare cu ea.
Atâtea metafore într-o singură vulpe! Cel puțin tot atâtea câte încap într-un dușman imaginar. De-a lungul timpului s-a construit o listă lungă: păgânii, ereticii, evreii, femeia-vrăjitoare, străinul, celălalt întotdeauna, prin definiție. Și desigur, atâtea semne care să indice prezența ei! Un craniu de iepure, blana oilor, zgomotele ciudate pe care le aude fermierul noaptea. În Evul mediu, scolasticii vedeau în orice literă a alfabetului ebraic, scrisă posibil dintr-o eroare, într-un loc neobișnuit, un semn. O profeție. De cele mai multe ori, concluzia era că cineva încearcă să corupă textele sacre ca să ascundă profeția. O vulpe materializată în fantomele evreilor expulzați după așa-zisul proces al Talmudului din 1240. În Anglia lui King, care aparține vremurilor trecute, prezente și, din păcate, dacă nu vom fi atenți, posibil și viitoare, profețiile sunt la fel de obscure…Citeste restul articolului pe Contributors.ro