De ce trebuie desființată Secția de investigare a magistraților și de ce transferarea sa în cadrul Parchetului General nu este o soluție (AMASP, asociație a procurorilor)

Magistraţii nu pot fi o categorie privilegiată care să se bucure de impunitate, ci trebuie să răspundă ca orice alt cetăţean în faţa legii, să se supună rigorilor legii penale şi să formuleze apărări, aidoma oricărui alt cetăţean adus în faţa justiţiei, afirmă Asociația ”Mișcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor”, după ce mai multe asociații ale magistraților au pledat pentru menținerea Secției speciale sau pentru transferarea ei în cadrul Parchetului General.

AMASP „constată cu îngrijorare promovarea ideii unui dublu standard în ceea ce privește magistrații, ceea ce rezultă din comunicatele și declarațiile publice din ultimele zile fiind o dorință ca ”procurorii și judecătorii să nu mai fie trimiși în judecată și cercetați”, dacă se poate nici măcar atunci când cetățenii formulează plângeri penale, iar ”garantarea independenței justiției” să fie asigurată prin transferarea acestor cauze la o unitate de parchet care nu are nici capacitatea și nici voința de a soluționa dosarele, potrivit unui comunicat publicat miercuri.

În opinia Asociației, trecerea tuturor cauzelor aflate în prezent la SIIJ la „o secție” a Parchetului de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție va genera același rezultat deoarece:

• SIIJ este o secție a PICCJ, iar mutarea formală a dosarelor de la o secție la alta a Parchetului General nu va elimina problema fundamentală a agregării competenței într-o singură unitate de parchet și gestionarea dosarelor de către un număr redus de procurori, față de resursele pe care le au în comun PICCJ – DNA –DIICOT – PCA-uri
• DIICOT și DNA au fost înființate și specializate pentru un anumit tip de infracțiuni, infrastructura acestor instituții fiind creată astfel încât să permită o bună gestionare a dosarelor, iar transferarea infracțiunilor de competența DNA și DIICOT săvârșite de magistrați către un parchet nespecializat, oricare ar fi acesta, nu poate să ducă decât la o scădere a capacității de gestionare și soluționare a cauzelor
• PICCJ nu are structuri teritoriale, astfel încât operativitatea în cauzele urgente ar fi practic inexistentă, iar activitățile derulate în dosare ar depinde aproape în exclusivitate de folosirea resurselor MAI

AMASP subliniază că de la înființare și până în prezent SIIJ nu a efectuat urmărirea penală și nu a dispus trimiterea în judecată în nicio cauză având ca obiect o infracțiune de corupție, „deși numărul de dosare înregistrate la această structură a crescut exponențial față de dosarele aflate la unitățile de parchet, anterior schimbării competenței, putem trage concluzia că ceea ce apără ”contestatarii” este în realitate sentimentul de impunitate a unei categorii profesionale”.

Potrivit sursei citate, din 417 dosare soluționate în cursul anului 2019, 415 au fost clasate.

În instrumentarea acuzațiilor de corupție la adresa magistraților este „esenţial ca societatea să beneficieze în continuare de expertiza profesională a Direcţiei Naţionale Anticorupţie acumulată până în prezent, fiind de la sine înțeles că orice altă structură căreia i s-ar aloca competența cercetării infracțiunilor de corupție săvârșite de către magistrați ar lua de la capăt un proces natural de evoluție calitativă, care ar conduce la rezultate nesatisfăcătoare în domeniu, exact ca cele deloc întâmplător urmărite de unii actori ai vieții politice”, mai arată AMASP.

Iată mai jos comunicatul Asociației ”Mișcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor”:

„În contextul discuțiilor publice privind desființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție și a luărilor de poziție din partea unor politicieni, a asociațiilor AMR, AJADO, UNJR și APR precum și a unor pseudo-publicații, Asociația Mișcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor constată cu îngrijorare promovarea ideii unui dublu standard în ceea ce privește magistrații, ceea ce rezultă din comunicatele și declarațiile publice din ultimele zile fiind o dorință ca ”procurorii și judecătorii să nu mai fie trimiși în judecată și cercetați”, dacă se poate nici măcar atunci când cetățenii formulează plângeri penale, iar ”garantarea independenței justiției” să fie asigurată prin transferarea acestor cauze la o unitate de parchet care nu are nici capacitatea și nici voința de a soluționa dosarele.

În acest sens observăm o dorință de a menține SIIJ funcțională, ignorând ineficiența și lipsa de profesionalism a acestei unități sau, în cazul în care va fi imposibilă salvarea SIIJ, trecerea tuturor cauzelor la ”o secție” a PICCJ, acțiune ce va genera același rezultat pentru următoarele considerente:

• – SIIJ este o secție a PICCJ, iar mutarea formală a dosarelor de la o secție la alta a Parchetului General nu va elimina problema fundamentală a agregării competenței într-o singură unitate de parchet și gestionarea dosarelor de către un număr redus de procurori, față de resursele pe care le au în comun PICCJ – DNA –DIICOT – PCA-uri
• – DIICOT și DNA au fost înființate și specializate pentru un anumit tip de infracțiuni, infrastructura acestor instituții fiind creată astfel încât să permită o bună gestionare a dosarelor, iar transferarea infracțiunilor de competența DNA și DIICOT săvârșite de magistrați către un parchet nespecializat, oricare ar fi acesta, nu poate să ducă decât la o scădere a capacității de gestionare și soluționare a cauzelor
• – PICCJ nu are structuri teritoriale, astfel încât operativitatea în cauzele urgente ar fi practic inexistentă, iar activitățile derulate în dosare ar depinde aproape în exclusivitate de folosirea resurselor MAI

În ceea ce privește menținerea S.I.I.J., argumentele utilizate de factorii politici și de asociațiile profesionale precum UNJR, AMR, APR și AJADO vizează cu precădere teza conform căreia SIIJ protejează independența justiției pentru că nu trimite în judecată procurori și judecători, nu face ”telejustiție”, nu face ”dosare cu dedicație” și nu comite ”abuzuri”, iar spre deosebire de DNA, nu instrumentează un număr mare de dosare care pun presiune pe magistrați.

Factual, invocarea inexistenței vreunei fapte de corupție, săvârșită de judecători sau procurori, ori a altor infracțiuni în legătură cu serviciul este eronată și denotă o lipsă a contactului cu realitatea. Dovada clară a existenței acestor infracțiuni este dată de hotărârile de condamnare pronunțate de instanțele de judecată, în perioada în care competența efectuării urmăririi penale în cauzele cu magistrați era partajată între PICCJ- DNA – DIICOT- PCA-uri. La fel de real este și faptul că infracțiunile reținute în sarcina magistraților condamnați au legătură cu activitatea lor profesională, respectiv cu modalitatea în care efectuează urmărirea penală sau soluțiile pe care le pronunță. Putem exemplifica cazul unui judecător din cadrul Tribunalului București, condamnat pentru primirea sumei de 185.000 de euro pentru pronunțarea unei soluții de achitare sau a altor 4 judecători condamnați pentru intervențiile în dosare de insolvență.

Având în vedere că de la înființare și până în prezent SIIJ nu a efectuat urmărirea penală și nu a dispus trimiterea în judecată în nicio cauză având ca obiect o infracțiune de corupție, deși numărul de dosare înregistrate la această structură a crescut exponențial față de dosarele aflate la unitățile de parchet, anterior schimbării competenței, putem trage concluzia că ceea ce apără ”contestatarii” este în realitate sentimentul de impunitate a unei categorii profesionale.

Ce putem constata din datele oficiale ale SIIJ este însă faptul că din 417 dosare soluționate în cursul anului 2019, 415 au fost clasate. De asemenea, unul dintre argumentele pentru înființarea și menținerea SIIJ a fost numărul mare de dosare cu magistrați înregistrate la DNA, însă din datele oficiale furnizate de SIIJ constatăm că la finalul anului 2019 această structură avea un stoc de 3652 de cauze. În acest context, putem doar să presupunem că în viziunea susținătorilor SIIJ, un parchet care garantează independența judecătorilor și procurorilor este cel care emite mai puțin de 5 rechizitorii într-un an, dar care clasează cu spor o mulțime de cauze. Pe aceeași linie de gândire susținută extrem de vocal de suporterii SIIJ, observăm că numărul mare de dosare care vizează magistrați creează presiune și timorează judecătorii doar dacă există o posibilitate de a se emite rechizitorii în cauză, însă cât timp nu sunt soluționate sau sunt clasate, acestea nu mai constituie un factor de presiune.

Un alt argument utilizat pentru solicitarea menținerii SIIJ sau redenumirea secției a fost faptul că procurorii DNA au audiat magistrații vizați de plângeri penale, au solicitat documente și au utilizat măsuri de supraveghere tehnică.

Plecând de la premisa că membrii asociațiilor profesionale revoltate de activitatea de urmărire penală cunosc codul de procedură penală, este absolut evident că măsurile de supraveghere tehnică constând în interceptarea magistraților, blamată de grupul de asociații, au fost autorizate în fiecare caz de judecători, fiind straniu cum este abuziv ca procurorul să solicite autorizarea, însă nu mai este considerat abuziv ca judecătorul să autorizeze această măsură, în baza acelorași probe.

La fel de straniu este invocarea ca ”abuzivă” a utilizării resurselor unei instituții a statului, în speță SRI, de către procurorii anticorupție, utilizarea acestor resurse fiind prevăzută de lege și o perioadă de timp fiind singura posibilitate a punerii în executare a interceptărilor. Și în acest caz se omite precizarea a două aspecte importante: toate unitățile de parchet utilizau aceleași resurse, iar judecătorii cunoșteau și atestau legalitatea măsurii prin inserarea în cuprinsul autorizațiilor de interceptare a sintagmei ”măsurile urmează să fie puse în executare cu ajutorul Serviciului Român de Informații”.

În ambele cazuri indicate anterior, având în vedere că o parte dintre membrii APR au și efectuat urmărirea penală în cel puțin un dosar, iar o parte dintre membrii UNJR, AMR și AJADO au judecat în materie penală, aceștia au funcționat după regulile pe care le înfierează public în prezent, fără să avem cunoștință că au depus vreun autodenunț vizând nesocotirea dispozițiilor legale în activitatea lor profesională.

În ceea ce privește raportul Inspecției Judiciare și hotărârea CSM nr. 225/2019, care ar dovedi în imaginația susținătorilor SIIJ ”abuzurile în cauzele cu magistrați”, acestea fac obiectul unui dosar în instanța de contencios administrativ, fiind atacate la Curtea de Apel București, unul dintre motive fiind faptul că în cuprinsul lor se rețin fapte neadevărate, spre exemplu că nu există ordonanța de începere a urmăririi penale in rem, deși aceasta este atașată la dosar, și că sunt enunțate concluzii care nu au legătură cu aspectele factuale cuprinse în raport sau cu raționamentele logice: spre exemplu, la un număr aproape egal de dosare vizând procurori și judecători, majoritar formate ca urmare a plângerilor depuse de cetățeni, s-a apreciat doar în cazul judecătorilor că acestea ar constitui o presiune ce le afectează independența, nu însă și în cazul procurorilor.

Plecând de la premisa cunoașterii dispozițiilor de drept civil, subliniem totuși că exercitarea unei căi de atac în cazul unor aspecte de nelegalitate evidentă este un drept al părților implicate și nu o neasumare a vreunei probleme, așa cum în mod eronat se reține în comunicatul celor asociații. Suplimentar, reamintim că potrivit art. 10 al. (1) din Legea nr. 303/2004, ”Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul”. Or, sperăm cu tărie că membrii asociațiilor profesionale sus menționate cunosc aceste dispoziții legale, inclusiv împrejurarea că hotărârea CSM nr. 225/2019 face obiectul unui proces pe rol, așa încât constatările sale nu reprezintă puterea unui lucru judecat, care să fie asumat instituțional.

În fine, argumentul ”suprem” pentru menținerea SIIJ este teoria ”abuzurilor” săvârșite, se pare, în exclusivitate de către procurorii DNA, deși este evident că utilizatorilor acestui mit urban le lipsesc elemente esențiale în definirea juridică a termenului și îl utilizează în mod eronat.

Un prim aspect considerat ca fiind o practică abuzivă este trimiterea în judecată a unor cauze în care instanța a dispus achitarea inculpaților. Soluția de achitare este una dintre soluțiile prevăzute de Codul de procedură penală, achitarea inculpaților se dispune și în cazul infracțiunilor de furt, viol, evaziune fiscală și în cazul unor inculpați care sunt zidari, șoferi, demnitari, fără a fi calificate de cineva ca un abuz. De altfel, dacă plecăm de la această premisă, locul fruntaș al parchetelor ”abuzive” trebuie ocupat de SIIJ, fiind singura unitate de parchet care a reușit performanța unui procent de aproape 100% achitări.

Un alt argument este cel al cercetării magistraților pentru soluțiile dispuse sau constituirea unor dosare care vizau procesul deliberării, în acest sens fiind invocat un dosar în care judecătorii

ar fi fost cercetați pentru modul de deliberare într-o cauză. Ceea ce nu precizează grupul de asociații este că cercetările au vizat nu procesul de deliberare, ci lipsa deliberării, aspect care încalcă dispozițiile procesual penale, că magistrații nu au fost cercetați pentru soluțiile dispuse, ci pentru dispunerea unor soluții în schimbul unor foloase necuvenite sau cu încălcarea cu intenție a dispozițiilor legale sau pentru traficarea influenței în vederea obținerii unei soluții favorabile. Ceea ce nu ar putea invoca grupul de asociații profesionale, deoarece acest lucru se întâmplă doar în cazul SIIJ, este constatarea într-o hotărâre judecătorească a relei-credințe sau a necunoașterii legilor de către procurorul care a efectuat urmărirea penală și efectuarea urmăririi penale direcționat, doar în cazul magistraților care doresc să ocupe o funcție în instituții internaționale, cei care își exercită funcția în anumite parchete sau cei a căror anchetare sau trimitere în judecată ar constitui un avantaj pentru inculpații care încearcă să oprească o procedură de extrădare.

În final, apreciem că justiţia trebuie repusă pe fundamente sănătoase, în sensul că magistraţii nu pot fi o categorie privilegiată care să se bucure de impunitate, ci trebuie să răspundă ca orice alt cetăţean în faţa legii, să se supună rigorilor legii penale şi să formuleze apărări, aidoma oricărui alt cetăţean adus în faţa justiţiei.

De asemenea, trebuie respectată specializarea din cadrul direcţiilor Ministerului Public, în sensul că specializarea DNA de a combate cu precădere marea corupţie trebuie să cuprindă toate categoriile profesionale, fiind inadmisibil ca doar una dintre ele (magistraţii) să fie exceptată de la această regulă. Este, de asemenea, esenţial ca societatea să beneficieze în continuare de expertiza profesională a Direcţiei Naţionale Anticorupţie acumulată până în prezent, fiind de la sine înțeles că orice altă structură căreia i s-ar aloca competența cercetării infracțiunilor de corupție săvârșite de către magistrați ar lua de la capăt un proces natural de evoluție calitativă, care ar conduce la rezultate nesatisfăcătoare în domeniu, exact ca cele deloc întâmplător urmărite de unii actori ai vieții politice”.