Prin „Queen’s Gambit” Netflix ne arată că geniile sunt banale până când ajung subiecte de serial

Șahul e un joc milenar, dar în vremea internetului pare depășit și, la o adică, plictisitor. Sau părea, până când Netflix a dat drumul pe stream serialului Queen’s Gambit. Dintr-o dată, șahul a redevenit important, relevant și de practicat. Serialul, deocamdată, e scânteia unui fenomen. Va rezista?

Pe 23 octombrie, Netflix a pus pe rețea serialul Queen’s Gambit. În mai puțin de-o lună, producția a devenit un fenomen global. Uite niște cifre ca să-ți dai seama ce-a însemnat: a devenit în perioada asta cea mai urmărită serie limitată din istoria Netflix. Totodată, cartea care a stat la baza seriei a intrat pe lista The New York Times bestseller la 37 de ani de când a fost publicată.

La fel de relevant e și că au explodat căutările despre șah pe Google. E un vârf nemaivăzut în ultimii nouă ani. Nu în ultimul rând, Netflix susține că au crescut căutările pentru seturi de șah pe eBay cu 250%, iar platformele cu jocuri online văd creșteri similare pentru acest joc. Fără îndoială vorbim de un fenomen.

Cifrele Netflix sunt la fel de impresionante. În mai puțin de-o lună, 62 de milioane de conturi (ceea ce înseamnă că numărul de telespectatori propriu-zis poate fi de două – trei ori mai mare) au văzut seria. Și a fost interes din Rusia până în Hong Kong, din Franța până în Australia.

Și, iată, chiar și în România care a flirtat cu jocul de șah fie prin admirația față de ruși, fie prin încântarea că-i un sport al minții și, deci, unul pe care ar trebui să-l practice orice elev.

Știi că un film sau serial e de succes în perioada modernă când generează meme. Iată un exemplu din România, dar e un “sport” care se practică la nivel internațional

Ca să nu mai zic că și în România am avut un fenomen similar, chiar dacă la dimensiuni mult mai reduse. E momentul din filmul Liceenii (1986), când personajul Oanei Sârbu spune: “Mihai, n-am știut că tu joci șah!”. Oare un film similar, în 2020, ar fi avut impactul pe care Queen’s Gambit l-a avut? Posibil, dacă povestea personajelor principale s-ar fi concentrat mult mai mult pe șah și mai puțin pe viața de liceean.

În fine, istoria s-a scris în cazul României. Acum se scrie și rescrie cea a șahului.

Cu un optimism din cale afară, profesioniști din șah ca Garry Kasparov cred și speră că serialul va pune sportul acesta pe steroizi. Astfel, povestea copilului-minune fictiv Beth Harmon ar trebui să dea generației actuale un idol proaspăt către care să se uite. Mai mult, Beth ar putea servi drept un model motivațional pentru milioane de fete din întreaga lume că, iată, se poate reuși chiar și într-o lume presupus a bărbaților. Eu sunt mai puțin optimist.

Ce se întâmplă în Queen’s Gambit (pe repede-nainte și cu câteva spoilere)

În tușe groase, serialul bifează la toate capitolele relevante: geniul care reușește, indiferent de provocări; copilul rămas al nimănui care-și găsește un rost în lume; omul care se pune cu sistemul și învinge; întrecerea Statele Unite ale Americii vs. URSS; povești de iubire mai mult sau mai puțin copilăroase; fărădelegile care au un scop înălțător; prieteniile sunt importante și te pot ajuta când ești în groapă; oricând ai succes se găsește cineva să te paraziteze.

Firul roșu e condus de la început până la sfârșit de Beth Harmon, o fetiță rămasă orfană care găsește într-un beci al orfelinatului chemarea vieții ei: șahul. Dar n-o găsește de capul ei, ci datorită domnului Shaibel, un om blazat care mai găsește frumusețe în viață doar prin geniul unui copil care îl bate la șah.

De-a lungul celor șase ore și jumătate din acest serial sunt o mulțime de momente în care te poți regăsi în Beth. E omul neînțeles, e omul singuratic și singur, e omul care se pricepe la ceva și transformă acel ceva în magie pură.

Este, totodată, ceea ce am vrea să fim cu toții: un pachet de ambiție, inteligență și încăpățânare în fața căruia nimic nu rezistă, nici chiar URSS sau incredibilul sistem sovietic de-a trata oamenii ca pe niște mașinării. În competiția finală, când Beth a reușit să-i bată pe toți, ajunge în fața celor mai mari jucători. Rând pe rând îi domină.

Înaintea meciului final se bucură de ajutorul prietenilor ca să aibă toate șansele de-a le arăta sovieticilor că poți avea o mașinărie, dar omul tot e mai priceput, mai determinat și mai inteligent decât orice strategie de stat. În fine, finalul e un mix între propaganda american și încrederea în individ, iar propaganda putea lipsi.

Ai în șapte episoade și șase ore și jumătate șanse de-a urmări o poveste frumoasă: Beth Harmon, în ciuda tuturor problemelor (copil, orfană, femeie, chiar și săracă la începutul adolescenței) reușește. Ceea ce-i de dorit pentru noi toți, iar dacă acest serial poate fi un strop de motivație atunci să fie primit.

Unde începe ficțiunea și unde se oprește realitatea?

The Queen’s Gambit e o carte publicată în 1983 și scrisă de Walter Tevis. Acțiunea se derulează în anii ‘50 – ‘60 în SUA. Beth e un personaj ficțional, dar Tevis susține că pentru ea s-a inspirat de la maeștri ca Bobby Fischer, Boris Spassky și Anatoly Karpov. Despre jocul acestora autorul a spus că reprezintă o reală încântare pentru toți ceilalți pasionați de șah.

Peste talentul marilor maeștri, care poate fi cuprins doar prin poezie și metafore, autorul a pus un pic de bagaj uman: dependența de medicamente. Beth folosește, în serial, ceva numit Xanzolam. În realitate nu există, dar e similar cu Librium (clordiazepoxidă). Tevis i-a dat personajului său așa dependență, pentru că el a fost dependent de medicamente din cauza unei boli.

În apărarea șahului, independent de personajele din serial, meciurile sunt reale. De exemplu, cel contra lui Harry Beltik din Kentucky e bazat pe un meci din 1955 derulat în Riga, Letonia. Dar până la final serialul depășește cartea. Ultimul meci e inspirat de unul derulat în 1993 în Biel, Elveția.

Dar uite și un fapt istoric interesant. Meciul contra lui Benny Watts e adus din realitatea celui jucat în 1858 la Paris. Astfel, în timp ce personajele sunt mai mult sau mai puțin reale, șahul e luat în serios. Producătorii au lucrat, de exemplu, cu Bruce Pandolfini, campion și considerat, în SUA, drept unul dintre cei mai buni profesori de șah. Acestuia i s-a alăturat însă și Garry Kasparov, posibil cel mai cunoscut jucător de șah din întreaga lume.

Poate că a ajuns așa legendă și datorită unei provocări neobișnuite. În 1996 și 1997, Kasparov a jucat contra unui computer. Sigur, era cel mai puternic computer la acel moment (și mult mai slab decât computerele superputernice ale momentului), iar omul a reușit să bată siliciul. Dar și siliciul a bătut la rândul lui.

În fine, IBM prin Deep Blue și Kasparov au intrat în istoria tehnologiei, șahului și inteligenței umane. Așa că era nevoie și de Kasparov drept consultant într-un serial în care mintea lui Beth pare că funcționează, uneori, ca un supercomputer.

Mai există o nuanță reală care încă-i puternică în prezent: sexismul șahului. Dacă îl vezi nu ca pe-un joc, ci ca pe-un război la scară mai mică și jucat pe pătrate alb-negre, atunci șahul încă nu-i inclusiv. Cel puțin pentru perioada modernă pare depășit și deloc pregătit să se racordeze la realitate. Poate și de aceea avem serialul Queen’s Gambit. Netflix insistă de câțiva ani buni să ofere conținut inclusiv, să arate și cealaltă față a monedei și să se asigure că, la nivel individual, oamenii se pot regăsi în producțiile sale.

Ca un arc peste timp, serialul îl contrazice pe Bobby Fischer. În 1963, acesta a spus că femeile sunt jucătoare proaste de șah, pentru că nu sunt prea inteligente (sau la fel de inteligente ca bărbații). Dacă judecăm afirmația lui pentru acea perioadă, are câteva valențe de adevăr. Era perioada post-război, când femeile au fost readuse în bucătărie și retransformate în casnice, după ce au muncit cot la cot cu bărbații în uzine ca să câștige războiul. Limitarea accesului femeilor la șah, și în numeroase alte domenii, a fost făcută și e făcută, cel mai des, prin discriminare pe bază de gen.

În 2020, afirmația lui Fischer pare extrem de stupidă și deloc utilă cuiva, dar trebuie judecată în anii ‘60. Autorul Walter Tevis a vrut prin romanul său să susțină mișcarea feministă și să arate că și femeile pot juca șah, ba chiar la un nivel mare. A făcut asta la aproape 20 de ani după afirmația lui Fischer. Iar acesta e momentul în care ai putea spune: “dar stai, au fost femei de succes în șah, femei reale, nu inventate”. Da, au fost.

Geniile feminine din șah (reale, de data asta)

Uite ce frumos e internetul. Vedem un serial pe Netflix și îl putem completa cu informații reale. Și iată fragmentul de realitate: surorile Polgar. Pe 22 noiembrie, Zsuzsa Polgár (acum cunoscută mai mult sub numele Susan) a publicat pe Facebook un mesaj despre șah:

“În adolescență (când eram deja #1 în lume), concuram într-o competiție europeană puternică (unde erau aproape doar bărbați). În timpul cinei (când eram vreo 10 oameni la masă), unul dintre bărbații din top 10 la nivel mondial (el era din URSS – n.r.) mi-a zis: «femeile trebuie să stea în bucătărie și dormitor, nu la tabla de șah».”

Zsuzsa Polgár în timpul unui meci de șah

Surorile Polgár au fost fenomenul feminin real din lumea șahului. În 1991, Susan a devenit mare maestră. La 15 ani jumate, aproape, Judit Polgar a devenit cea mai tânără mare maestră și l-a detronat pe Bobby Fischer (i-a doborât recordul cu 33 de zile). În 1989, Sofia Polgar a câștigat un turneu de la Roma cu un scor de 8,5 din 10. Avea 14 ani și performanța aceea a fost a cincea cea mai bună din istoria șahului.

Reușitele lor, intrate în istorie, sunt rezultatul unui gând important. László Polgár, tatăl lor, a vrut să vadă dacă le poate transforma în genii. Și i-a reușit. A ales șahul, pentru că poate fi practicat la orice vârstă și nu necesită aptitudini fizice. Familia Polgar a devenit și subiectul mai multor documentare. Unul dintre ele este The Polgar Variant din 2014. Mai jos ai My Brilliant Brain despre Susan Polgar.

Ca ele mai sunt și alte campioane, cum ar fi: Vera Mencik – 1927-1944; Liudmila Rudenko – 1950-1953; Elizaveta Bîkova – 1953-1956, 1958-1962; Olga Rubțova –1956-1958; Nona Gaprindașvili – 1962-1978; Maia Ciburdanidze – 1978-1991; Xie Jun – 1991-1996, 1999-2001; Susan Polgar – 1996-1999; Zhu Chen – 2001-2004; Antoaneta Stefanova – 2004-2006; Xu Yuhua – 2006-2008; Alexandra Kosteniuk – 2008-2010; Hou Yifan – 2010-2012, 2013-2015, 2016-2017; Anna Ushenina – 2012-2013; Maria Muziciuk – 2015-2016; Tan Zhongyi – 2017-2018; Ju Wenjun – 2018-prezent.

Cu ce rămânem după Queen’s Gambit și povești ca ale surorilor Polgar?

Sunt oameni necăjiți că, iată, poveștile reale nu au trecere să fie seriale și chiar să aibă următoarea generație niște modele puternice. Posibil că povestea surorilor Polgar sau poveștile altor femei care au jucat și devenit campioane la șah ar fi bune. Dar, deocamdată, avem un roman american, o producție Netflix și un personaj ficțional care poate fi tot ceea ce vrei.

Acesta e avantajul lui Beth Harmon în fața realității: ea poate fi și dependentă de pastile, și de tutun sau alcool. Poate bate toți giganții șahului și poate fi adulată de poporul rus, pentru ca mai apoi să se plimbe nestingherită pe străzile Moscovei în timpul Războiului Rece de parcă e într-un city break.

Beth e o poveste în care poți crede sau nu. Mai la început ziceam că eu nu-s optimist că poate pune șahul pe steroizi. Vorbim acum de serial, pentru că-i proaspăt și pentru că personajul principal n-are decât mintea ca să treacă peste toate greutățile și să reușească. Ceea ce ne-am dorit cu toții pentru noi. Kasparov ar vrea ca șahul să fie ca pe vremea lui. Și șahul n-a dispărut nicăieri, doar că societatea a mers înainte.

Pentru 2020, acesta e un serial perfect: lent, uman, despre aptitudinile individului în fața sistemului (pe care îl și pune la pământ). Șahul, chiar și într-un serial despre șah, e în plan secund. Nu știu dacă e bine sau rău, dar cu siguranță e bine dacă te-a prins un pic febra să joci. Rău n-are cum să facă.