Vocile „unioniste” din Moldova, migrația și integrarea europeană în Est

Convingerea că oportunitățile reale ale cetățenilor se află în exteriorul Moldovei are un caracter pronunțat în societate și nu arată vreun semn de oboseală. Părăsirea țării a devenit o modalitate simplă și ieftină de realizare a „visului ne-moldovenesc”. Diverse circumstanțe animează populația din Moldova, indiferent de limba vorbită și apartenența etnică, să opteze preponderent pentru Vest.

Pe de o parte, motivele care ies la suprafață, la confruntarea cu rutina cotidiană, țin de calitatea precară și disponibilitatea redusă a serviciilor prestate de stat, precum și integritatea sectorului public, per se. Ecourile tentante despre standardele de viață din Europa, pe de altă parte, formează o altă considerație robustă ce stimulează traversarea frecventă a hotarelor țării.

Deși România servește drept mijloc esențial de “tranzit” către alte destinații geografice, aceasta nu constituie prioritatea migrației din Moldova. Inițial, cetățenii moldoveni aveau nevoie de căile de transport din România pentru a atinge puncte geografice noi. După diversificarea curselor aeriene dinspre Chișinău, actele de identitate românești servesc ca element facilitator esențial pentru mișcarea socio-economică dinspre Moldova spre Europa. Prin urmare, posedarea unui pașaport românesc îmbină o valoare materială accentuată deocamdată superioară simbolismului istorico-identitar. Cu alte cuvinte, migrația are capacitatea de a trivializa și slăbi raportul dintre cetățenii moldoveni și identitatea românească. Totodată, posibilitatea obținerii actelor românești prin acte de corupție(VICE.ro, 22 Ianuarie 2020), investigate recent, evidențiază abordarea materialistă față de motivațiile reale de a se apropia pe linie politico-civilă de România.

Implicațiile migrației

„Unionismul” în Moldova ar prinde, în eventualitate, rădăcini mai adânci, dacă populația din interiorul României nu ar demonstra că statul român se confruntă cu deficiențe, apelând la emigrare. Tendințele migrației românești confirmă că există o insatisfacție publică structurală ce nu scade datorită integrării euro-atlantice, anterior văzută ca pe un punct de atracție, în mod obligatoriu eficace (IPN, Aprilie 2018). Puterea transformărilor politice și socio-economice de acasă sunt într-o competiție ineficientă cu soluțiile deja disponibile în exterior, în Europa.

Datele raportate de către Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică arată că, în perioada 2015-2016, peste 3,6 milioane de români de toate vârstele locuiau în afara României. În asemenea condiții, redobândirea cetățeniei de către populația din Moldova nu alimentează bazinul demografic din interiorul României, ci mai degrabă mărește dimensiunea “diasporei românești”. Or, noii cetățeni români originari din Moldova alcătuiesc de asemenea fluxurile migraționale regionale, în loc să fie, bunăoară, naturalizate în România.

Rolul politic crescând al diasporei românești în protestele față de tentativele PSD de a anihila politicile anti-corupție explică o capacitate și o voință politică a celor emigrați de a compensa și impulsiona civismul rămas acasă. Acest lucru favorizează ideea migrației și întărește evidența că statul român se confruntă cu disfuncții – care pot afecta adițional intensitatea “unionismului” în vecinătatea sa estică.

UE după Brexit și “unionismul”

Încă nefinalizată, părăsirea UE de către Marea Britanie deja creează oportunitatea reală de a aprofunda și uniformiza integrarea în Europa continentală. Triunghiul Paris-Berlin-Varșovia ar putea redefini agenda europeană. Chiar dacă conducerea poloneză subminează autoritatea instituțiilor europene, liderul francez Emmanuel Macron mizează pe Polonia (Politico, 4 Februarie 2020), ca pe o parte din strategia de “a pune accentul pe Est” după Brexit. Fiind o economie regională ce absoarbe migrația dinspre Est, cu o populație în ascensiune (37,8 milioane) și o reprezentare semnificativă în Parlamentul European (52 de eurodeputați), Polonia trebuie antrenată în afacerile europene. Avansarea integrării europene cu participarea poloneză poate fi benefică, dacă formațiunea “Lege și Justiție”, controlată de Jaroslaw Kaczynski, abandonează manifestările extremiste de dreapta.

Mai multă Polonie în definirea strategiilor europene va ameliora atitudinea față de aprofundarea integrării europene în interiorul UE și lărgirea acesteia în exterior. Neblocarea extinderii UE defavorizează susținătorii reunificării cu România, deoarece atât Moldova cât și celelalte țări asociate cu UE pot pretinde mai ușor la o perspectivă europeană, decât să caute scurtături. Mai mult decât atât, integrarea europeană dozează aspirațiile unioniste în societatea moldovenească și nicidecum nu le suprimă.

Sondajele arată că, în 2019, aproape 1/3 din populație ar fi fost de acord cu reunificarea cu România, față de circa 20% raportate în 2017 (IPN, Februarie 2018). Asemenea poziționare se suprapune ușor cu sentimentele pro-UE (58%), dominante în setul de preferințelor. Cu toate acestea, jumătate din populație preferă Uniunea Euroasiatică. Se observă că polarizarea societății nu se reduce din cauza stagnării sau înrăutățirii condițiilor economice și de guvernare. Din acest punct de vedere, extinderea viziunilor unioniste se confruntă cu obstacole ideologice de ordin geopolitic, pe lângă cele practice, derivate din gândirea utilitaristă față de identitatea română în scop de emigrare.

Unirea cu România – alternativă existențială sau proiect politic fezabil

După cum prevede declarația Parlamentului român, votată unanim în martie 2018, România se pronunță pentru o eventuală reunificare “organică” cu Republica Moldova. De asemenea, Guvernul României a înființat un departament specializat pe relația moldo-română, în ianuarie 2020, ale cărui piloni de activitate combină preocupări identitar-culturale și de infrastructură (EuropaLibera, Februarie 2020). Intenția politică de a transforma departamentul într-un “minister” autentic va confirma ulterior cât de serioase sunt pregătirile României pentru o eventuală reunificare.

Între timp, pe malul stâng al Prutului, partidele care susțin unionismul pun la încercare votanții lansând o platformă comună – Mișcarea Politică Unirea, dar care adună numai cinci partide. Neîncrederea reciprocă și competiția acerbă pentru resurse politice împiedică constituirea unui centru unic al forțelor unioniste. Din această cauză percepția publică vizavi de reunificarea cu România lipsește din procesele de luare a deciziilor. Votanții ar putea contribui la asigurarea unei reprezentări suficiente a unionismului în Parlament, dacă ar sesiza o identitate politică unică, în loc de două sau mai multe.

Alegerile prezidențiale din 2020 sunt privite drept oportunitate pentru lansarea unui candidat unionist (Octavian Țîcu), care însă dispune de un sprijin public inferior popularității lui Igor Dodon sau al Maiei Sandu. Șansele infime de a crea concurență politică nu descurajează unioniștii. Aceștia tind să se facă mai vizibili și să amestece cu bazinul de votanți ai Maiei Sandu, unde atitudinea față de retorica unionistă este pragmatică și inhibată. Or, este riscant să faci operațional unionismul atât timp cât votanții nu-l văd nici ca pe un proiect politic fezabil și nici ca pe o alternativă de ordin existențial pentru Moldova. Fuzionarea forțelor unioniste ar fi prima precondiție pentru a promova unionismul ca pe o idee națională credibilă. Dacă buna guvernare devine realitate în România, iar extinderea UE spre Est este înghețată, atunci populația se poate gândi la alternativa unionistă. Înrăutățirea performanței guvernelor din Moldova sau apropierea geopolitică de Rusia poate determina de asemenea accelerarea gândirii unioniste.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro