“Cui i-e frică de omul negru?”, traficanții de droguri și spermatozoizii de culoare

”Qui a peur de l’homme Noire?” – în traducere ”Cui i-e frică de omul negru?” este cumva similar celebrului joc ”Omul negru” pe care îl jucam printre blocuri sau la școală în anii comunismului. Unora dintre voi se poate să vă sune familiar: ”Este ora 1, omul negru n-a venit! Este ora 2, omul negru n-a venit!”. Și tot așa, până când la ora X omul negru venea, iar noi începeam să alergăm în stânga și în dreapta, într-o mișcare browniană, pentru a nu fi prinși de Omul Negru. În clipa în care cineva era atins, jocul se relua de la capăt.

Puțin probabil ca acest joc să se mai joace (semnificativ) pe undeva prin România. Însă aici, în Elveția, băiatul meu l-a jucat constant în ultimii 6 ani, atât în timpul orelor de sport, cât și în recreație. ”Omul negru” este cel care strigă: Qui a peur de l’homme noir?, iar ceilalți participanți la joc răspund: ”Pas nous!” . Cel prins de omul negru devine la rându-i om negru, ’haita’ de oameni negri devine tot mai mare până când nu există decât oameni negri.

În mintea mea a fost un joc inocent până mai ieri, când am început să reflectez mai mult văzând acuzațiile de rasism din imediata proximitate geografică, din ultimii 10 ani. Pe de o parte, cei care susțineau că este un joc vechi, fără vreo conotație rasistă, nefiind vorba de ”omul negru” (homme noir), ci de ”omul în negru” (homme en noir). Pe de altă parte, cei care s-au scandalizat de incultura și frivolitatea unora, de ”rasismul instituțional” (întrucât jocul este încurajat chiar de profesori, în timpul orelor de sport sau a altor activități extra-școlare), de asocierea rasistă a ”negrului” cu trăsături negative (copiii trebuie să fugă de omul negru, nu?) nu doar în acest joc, ci și în multe structuri narative pentru copii. Căci, la urma urmei, chiar asta este esența unui act rasist: asocierea spontană a unei fizionomii, a unor trăsături fenotipice (culoarea pielii, mărimea buzelor, textura părului) cu ceea ce e ”rău”, ”inferior”, ”periculos”. Poate că astazi copiii nu văd în ”omul negru” decât un alt coleg de joacă de care trebuie să fugă cât mai repede pentru a nu fi prinși, dar peste timp astfel de asocieri nu lasă nicio urmă în gândirea lor? Și ce se întâmplă atunci când unii jucatori au pielea închisă la culoare? Nu există riscul să se vadă pe ei înșiși ca oameni negri de care alții fug– mai devreme sau mai târziu? Așa că, nu-i mai bine să înlocuim ”omul negru” cu un alt cuvânt din care să dispară orice referire la culoarea neagră?

Băiatul meu avea 4 ani, intrase în clasa I, undeva într-o școală din regiunea francofonă a Elveției. La vremea aceea se juca uneori cu un băiețel de culoare, să-i spunem Noé. În fapt, acel băiețel era singurul copil de (altă) culoare din clasa lui. A durat ceva timp până i-am reținut numele. La începuturi, atunci când discutam despre Noé, căutam sinonime în limba romană pentru a înlocui expresia «băiatul ăla negru » care îmi apărea prima oară în minte. Nu, nu făceam asta pentru că aș fi gândit că adjectivul „negru” ar avea ceva în neregulă în limba romană. Sau pentru că aș fi fost împotriva ”culorii pielii” drept criteriu de clasificare. Dar mi-a fost teamă ca baiatul meu să nu amestece limbile într-o zi și să clasifice pe cineva, din greșeală, ca ”nègre” (cuvânt cu încărcătură negativă în limba franceză).

Mama lui Noé este o « negresă splendidă ». Cel puțin așa o vedem noi, vorbind despre ea în limba romană, în cadrul nostru intim. Și da, între noi, nu am cenzurat niciodată întrebuințarea cuvântului “negresă”. De parcă « negru » s-ar fi putut transforma într-o ocară, o batjocură rasială, în timp ce ”negresa” nu. Se poate ca « negresele » – prăjiturile delicioase ale copilăriei mele comuniste pe care mi le făcea mama foarte des să-mi fi deformat vocabularul. Atât deocamdată despre nesăbuințele și inconsecvențele mele despre ”negru” și ”pielea de culoare”…

Berna, Elveția, 2017. Norma penală împotriva rasismului pedepsește actele publice care constau în incitarea la ură sau discriminare împotriva unei persoane/ grup de persoane în virtutea apartenenței rasiale, propagarea unei ideologii care vizează denigrarea în mod sistematic a acestei persoane/ grup de persoane, negarea dreptului la egalitate indiferent de culoarea pielii etc (art. 261, cod penal elvețian).

În 2017, un deputat, membru ultra-radical al partidului naționalist UDC (Uniunea Democratică de Centru) vorbește în legislativul din Berna despre traficanții de cocaină și marijuana din oraș în termeni de nègres. Nu s-a retras nimeni de pe ’teren’, deși au existat multe acuzații de rasism. Dar justiția a clasat dosarul în scurt timp, argumentând că avem dreptul de a critica comportamentul altor grupuri. În plus, persoana în cauză nu a pus un semn de egalitate între ’negrii’ și ’dealeri’, afirmațiile lui plecând de la date obiective (traficanții de culoare există, pot fi văzuți în stradă de oricine), nefiind suficientă o judecată critică pentru a vorbi de rasism etc etc. Spre mirarea unora, d-l Hess a fost absolvit chiar de către Ministerul Public.

În Elveția ponderea populației de culoare este mică (1.5 -2%, potrivit unor estimări, necolectându-se date în funcție de culoarea pielii sau etnie). Nu există nici banlieuri (precum in Franța), nici o precaritate vizibilă în randul acestei categorii sociale. Decizia în cazul d-l Hess nu a intrat într-o coliziune majoră cu percepția populației asupra rasismului (limitat, în textul de față, la populația de culoare cu origini africane). Cei care nu sunt ”noires ou noirs” recunosc, de exemplu, că negrii sunt discriminați pe piața muncii și pe cea locativă, având dificultăți mai mari față de populația albă în a găsi/ închiria o locuință (76%) sau un loc de muncă (OFS-VeS, 2018). Însă, pe de alta parte, resping existența unui rasism împotriva negrilor…

Cât de mult ne putem juca cu culoarea neagră? M-am întrebat acest lucru în urmă cu câțiva ani când am răsfoit cartea pentru copii Where did I come from?, ediția afro-americană, scrisă de P.Mayle. În această carte, un best-seller de altfel, există o imagine în care spermatozoizii au culoarea maroniu-închis. Poate că autorul s-a gândit să nu tulbure prea tare mintea unui copil mic care ar putea să nu înțeleagă de ce el și părinții lui au o anumită culoare a pielii, iar spermatozoizii – una total diferită. În orice caz, ceea ce eu văd ca maroniu, în contradicție cu realitatea biologică, pentru un copil de culoare poate fi ”tatăl lui” sau chiar el însuși.

Dacă v-a căzut vreodată în mână cartea Genetics. A graphic guide, scrisă de un profesor de genetică (S.Jones, de asemenea o carte pentru copii – sau, cel mult, pentru novici in domeniul geneticii) ați fi putut observa pe copertă mulți spermatozoizi desenați în felurite culori: alb, galben, roșu, portocaliu, albastru, vișiniu, roz, verde. Intenționat sau nu, lipsește de această dată maroniul, precum și negrul sau alte nuanțe din acest spectru. Diversitatea genetică și alteritatea pot fi sugerate în multiple culori, nu-i așa?

Sa ne imaginăm un triunghi amoros în care este implicată o persoană de culoare, în care celalalt îi spune iubitei: ”Rămâi cu mine sau te duci cu ăla negru?”; ori o situație tensionată in curtea școlii în care un copil îl intreabă pe altul ”Ții cu ăla negru sau ești de partea mea?”. Astfel de situații nu sunt doar ipotetice. În funcție de context, negrul poate deveni ceva rău, inferior, demn de dispreț. Iar ”negrul” și ”cioara” (ori maimuța, negroteiul, pâinea arsă, sacul de cărbune etc) nu sunt mulțimi disjuncte, nici în romană, nici în franceză – așa cum sugerează L.Avram într-un articol din Adevărul (Cazul Colțescu: o festă a limbii române), într-o anumită măsură și I. Pop (președintele Academiei Romane), dar și mulți alții. Sensurile, semnificațiile se construiesc prin acțiuni, în interacțiuni, nu (doar) în dicționar.

Să nu ne amăgim crezând că ”negrul” este expulzat din expresiile cu cântec doar ca urmare a tsunami-ului Black Lives Matter (BLM). În Elveția, prăjitura ”tête de nègre” (cap de negru) și-a schimbat numele în ”tête au choco”, o etichetă neutră, fără conotații negative, la începutul anilor ’90. Unii copii, spunea producatorul de prăjituri, s-au plâns de disconfortul de a mânca un ”cap de negru” în fața altor copii cu pielea închisă la culoare. După cum au existat și copii dezgustați de faptul de a fi canibalizați, la nivel simbolic, de cineva cu pielea albă. Dar, desigur, cei mai mulți n-ar fi văzut nimic rău în a continua să mănânce ”tête de nègre” sau ”tête de noir” (în cazul în care prăjitura ar fi fost redenumită astfel). Așa cum, în spațiul românesc, nu e nimeni astăzi deranjat că există negrese și se vând în comerț.

Negresa în sine, ”tête de nègre” sau ”Mohrenkopf” (în germană ”cap de maur”, o prăjitură echivalentă cu ”tête de nègre”, măturată în urmă cu câteva luni din marile lanțuri comerciale din Elveția) nu evocă nimic ieșit din comun sub aspect vizual. Sunt simple produse de patiserie, cu forme banale. Nu e cazul însă a prăjiturilor de ciocolată Dieu sau Deese, care au stârnit un scandal rasist în urmă cu câțiva ani în Grasse (Franța). Le Dieu (D-zeu) – figurat ca o persoană de culoare cu trăsături mai degrabă grotești – obez, dezbrăcat, reprezentat șezând și cu un organ genital exagerat care se termină cu o glazură de culoare roz. La Déese (Zeița) – la fel de corpolentă, cu organele genitale la vedere colorate de asemenea în roz, cu buze groase și sâni acoperiți cu aceeași glazură. Unii ar spune că ”rasismul adevărat” ar exista doar în acest caz de ”artă culinară”, nu și în formele banale. Alții ar vedea și in aceste caricaturi doar ceva amuzant, de râs, fără vreo semnificație rasistă. Cel în cauză a justificat alegerea culorii invocând faptul că ciocolata albă ar fi mai greu de lucrat decât cea neagră.

Fără îndoială că sintagma ”ăla negru” corespunde unui act de clasificare, esențial este însă cum clasificăm. Așa cum scria R. Umbres într-un articol (Libertatea, De ce negru este un concept rasial, dar Sebastian Colțescu nu este neapărat rasist), nu ne uităm la un om negru așa cum ne-am uita la un pantof pentru ca altfel l-am vedea în altă culoare (brun, maroniu închis). Unii autori (de pildă S.Hall) vorbesc în termeni de rasism ca grilă de lectură a corpurilor. Conceptul de ”rasă” trimite la un sistem major de clasificare a diferențelor, sistem potrivit căruia corpurile sunt texte. Practicile de clasificare asociază corpul unor trăsături fizice, istorii, imagini, reprezentări culturale, acțiuni economice, discursuri, scheme perceptive prin care se construiește relația dintre corp și spațiul cultural și social în care se află. Prin astfel de practici, unele corpuri sunt aduse în față scenei , capată mai multă vizibilitate decât altele.

Cine îmi verifică actele, cine mă arbitrează? Atunci când un polițist de teren se gândește ”Oare să-l opresc și să-l legitimez pe ăla (negru)?”, el citește corpul, caută indicii, face asocieri, comparații, îsi reprezintă ilegalități, trafic de droguri, improvizează. O cercetare recentă (2018), reprezentativă asupra populației de culoare cu origini africane, elaborată de Agenția Europeană pentru Drepturile Fundamentale (FRA) cu titlul Being black in the EU/ Être noir dans l’UE (de ce oare titlul în română nu este ”A fi negru in UE”, ci ”Persoanele de culoare în UE”?) indică faptul că 24% dintre cei intervievați au fost opriți de poliție în ultimii 5 ani, 44 % dintre aceștia declarând că a fost vorba de un profil rasial (control justificat exclusiv de motive rasiale). Există însă diferențe majore între state: în Austria 63 % dintre cei care au fost verificați (și au fost opriți 66% dintre respondenți în ultimii 5 ani!) au considerat că la baza controlului a fost un profil rasial, în timp ce procentul corespunzător în Italia este de 70%, iar în Finlanda – doar 18%. Modul cum este percepută aceasta tehnică legitimă de control a poliției -motivată sau nu de culoarea pielii sau alți stimuli rasiali- depinde, așa cum arată această anchetă, și de nivelul de încredere in poliție: în Finlanda există cea mai mare încredere în poliție în randul populației de culoare cu origini africane, în timp ce Austria se află la polul opus.

Încrederea în poliție afectează și modul în care populația majoritară percepe aceste controale. În Elveția, instituțiile care se bucură de cea mai mare încredere (date 2018) sunt, în ordine, poliția (67%), urmată de justiție (54%) și sistemul politic (46%). Nu este întâmplator faptul că ”controlul de către poliție a unui tânăr de culoare care se plimbă cu doi prieteni albi” este considerat un comportament rasist de 65% din populație, în timp ce o insultă in autobuz (de tipul ”Du-te înapoi în țara ta!”) – de un procent mai ridicat (77%). Ca un termen suplimentar de comparație, 58% consideră drept rasist faptul că ”singurul loc liber intr-un autobuz aglomerat este lângă un om de culoare”. Evident, nu intenționez a nega faptul că anumite (puține sau multe, rămâne de analizat) controale sunt motivate exclusiv rasial. Aceste date vorbesc despre modul de definire si percepția actelor rasiste…

Așa cum polițiștii caută să asigure respectarea regulilor și ordinii in societate, pe terenul de fotbal acest rol este jucat de arbitrii. Aceștia trebuie să identifice ’infractorii’ și să pună în aplicare pedepsele. Și așa cum polițiștii îi ’scanează’ pe cei pe care îi controlează, echipele de fotbal construiesc și ele un profil al arbitrilor. În măsura în care profilul construit este negativ, riscul să apară conflicte pe terenul de joc este semnificativ. Uneori, atât jucătorii, cât și arbitrii lucrează cu imagini, reprezentări sau concepte deformate, ajung chiar să vehiculeze semnificații rasiste. Același arbitru poate avea o imagine pozitivă în cadrul unui grup social, dar o imagine negativă în rândul altor grupuri, care operează cu alte scheme de clasificare. ”Am luat 3 galbene în 10 minute. Nu am văzut așa ceva în fotbal. În 10 minute, nu am văzut așa ceva nicăieri!” – declara uluit un jucator prezent la meciul PSG- Basaksehir, pietrificat în fața unui fapt recurent în fotbal. Probabil că o reprezentare similară împărtășeau și alții de pe terenul de joc sau de pe banca de rezerve. Și arbitrii au propriile radiografii cu care intră în teren: ”ăla e hoț și se aruncă în careu”, ”ăla insultă arbitrii în limba lui maternă”, ”celălalt scuipă alți jucători”, ”ăla pune la îndoială orice decizie a arbitrului care este împotriva propriei sale echipe”, ”ăla rupe picioarele”, « celălalt aplică lovituri cu cotul în coaste ». Desigur, unele profiluri sunt construite ad hoc, în funcție de dinamica jocului.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro