Sari direct la conținut

Memoriile lui Dorian Galbinski. Un interviu

Contributors.ro
Dorian Galbinski, Foto: Hotnews
Dorian Galbinski, Foto: Hotnews

Cartea de memorii a lui Dorian Galbinski nu este despre BBC în primul rând, deși, din titlu așa s-ar putea deduce. Este mai mult despre oameni și despre prietenii. Autorul este un povestitor excepțional. Abilitatea sa de a povesti pare ceva înnăscut, o trăsătură de caracter, un dat. Cartea este remarcabil de cursivă, daca ai citit prima pagină o citești pe toată.

O altă trăsătură a sa, foarte ușor de observat, este prietenia. Sunt mai multe pagini despre prieteni în acestă carte decât despre sine însuși. Își aclamă prietenii și îi iartă orice ar face. Când îl dezamăgesc, se întristează profund, dar nu îi judecă. După părerea mea, i se potrivește bine ceea ce spune Cicero despre umanism, acea ”cultură care, desăvârșind calitățile naturale ale omului, îl face demn de acest nume”. Citind cartea aceasta de memorii, Dorian Galbinki așa apare, ca un umanist, în sens ciceronian.

Cumpără cartea de pe Gfitbooks.ro

Subiectul discuției de astăzi este cartea dv, nou apărută la Editura Humanitas, ”Viața trece ca un glonț. Memoriile unui reporter BBC”. Ați îndeplinit mai multe funcții la BBC, nu doar cea de reporter. De ce n-ați spus memoriile unui jurnalist? De ce ați spus reporter?

Nu știu de ce, pentru că titulatura oficială a job-ului era asistent de programe și după aceea s-a transformat în producător de programe. Dar, la BBC, în serviciul mondial, noi eram de fapt de toate. Eram crainici la știri, redactam emisiuni culturale, eram reporteri pe teren, făceam de toate, eram maeștrii la tot, trebuia să învățăm absolut totul. Nu știu de ce până la urmă a ieșit reporter. Probabil că în ziaristică se folosește mai mult termenul de reporter.

Eu vă întreb pentru că mi s-a părut că este cu adevărat cartea unui reporter. Povestiți faptele brute, nu ‘editorializați’, ca să folosesc un cuvânt al dvs din carte…

Fosta mea colegă și prietenă, Tatiana Niculescu, a găsit expresia cea mai potrivită. A spus că am devenit, treptat, reporterul propriei mele vieți. Și când mi-a spus asta, am zis, da, uite, câtă dreptate are, într-adevăr.

E o carte foarte blândă. Sunteți blând cu toate personajele. M-am gândit chiar că poate ați dorit să vă împăcați cu oamenii, cu lumea când ați scris-o.

Nu, n-a trebuit să mă împac cu nimeni. Am să vă spun ceva, mie mi-au plăcut oamenii. Am o mulțime de prieteni buni așa cum ați văzut și-n carte, și am avut o răbdare infinită și am în continuare o răbdare infinită. Dacă trebuia să mă supăr pentru fiecare prostie, n-aș mai fi avut prieteni, și dacă prietenii s-ar fi supărat pentru fiecare prostie pe care am spus-o eu sau am făcut-o fără să vreau… Asta înseamnă să fii prieten cu cineva, să-i scuzi greșelile și să continui. Eu am dat o altă definiție prieteniei. Nu aceea că prietenul la nevoie se cunoaște. Eu am definit prietenul ca omul de care nu ai nevoie, dar vrei să-l vezi. Și atitudinea asta m-a ajutat să trec prin viață fără să am prea multe probleme cu alte persoane. Deci nu este o acțiune de împăcare, așa a fost toată viața mea.

Să intrăm puțin în cuprinsul cărții. Acum câțiva ani am intervievat un foarte bun scriitor israelian. Când m-am întâlnit cu el, primul lucru pe care mi l-a spus a fost ‘ce faci?’, în românește. Era o familiaritate care m-a luat prin surprindere. Văzând nedumerirea mea mi-a spus că a crezut că ‘ce faci? ’ este un salut în limba română, pentru că îi auzea deseori pe stradă pe evreii veniți din România, când se întâlneau spuneau, ’ce faci’, ’ce faci’. Cum ați fost primit în Israel? Exista o comunitate românească în Israel când ați ajuns?

Când eu am ajuns, Israelul avea în jur de două milioane de oameni, dintre care cel puțin trei sute de mii erau de origine română. Se auzea românește pe stradă, erau chioșcuri la care se vindeau lozuri la Loteria Națională și aproape toți erau români. Povestesc în carte că în armată am lucrat și într-o bază de aprovizionare cu combustibil. Tot personalul era de origine română. Se vorbea românește. La un moment dat, ca să ne amuzăm, le-am sugerat să vorbim românește, dar cu cuvinte ebraice. Și când veneau soldați din alte baze militare nu înțelegeau ce spuneam. Și ne întrebau: ce limbă vorbiți voi aici? Ebraică nu e. Toate cuvintele erau ebraice, dar structura limbii era românească. Erau foarte mulți evrei de origine română atunci. Între timp, mulți au plecat spre o lume mai bună, copiii lor nu mai vorbesc românește, sunt de origine română mulți, mai au încă pașapoarte românești, dar nu mai e aceeași pondere ca atunci. Oricum sunt de atunci 55 de ani.

Ați plecat apoi la BBC. Cum ați simțit amenințarea Securității cât timp ați fost la BBC? Povestiți în carte un episod cu un atentat asupra unui jurnalist bulgar, asasinat.

Până atunci, nu. Dar în perioada aceea, nu mai țin minte exact, s-a produs atentatul asupra Monicăi Lovinescu la Paris. Au murit în circumstanțe foarte suspecte doi foști șefi ai Europei Libere – Secția română de la München. Și după aceea a venit și asasinarea lui Markov. În momentul acela am început să ne gândim că poate regimurile comuniste din estul Europei și-au schimbat atitudinea față de noi. BBC-ul n-a fost considerat niciodată un post de radio ostil, Europa Liberă, da. Dar în afară de faptul că Europa Liberă era oarecum bruiată, BBC-ul n-a fost niciodată bruiat, din câte știu, nu existau alte amenințări. Din acel an, au început să se ia și măsuri de precauție mai stricte la Bush House, clădirea în care erau serviciile externe și îmi închipui că și la Europa Liberă s-au luat măsuri mai stricte de securitate. Dar, până atunci, nu ne-am simțit amenințați.

Aveți un episod în carte în care vorbiți despre un posibil agent infiltrat la BBC, având cod Martin. Credeți că erau astfel de infiltrări în structura BBC?

Personal, nu cred. Dar, știți cum e, nu poți să știi niciodată. Martin, numele apare într-un schimb de telegrame între rezidentul de la Ambasada României de la Londra, cu alte cuvinte spionul camuflat, și centrul de la București, care au fost interceptate de serviciile secrete britanice. Și în acest schimb de mesaje, rezidentul de la Londra sugera infiltrarea în secția română a unor agenți din România, prin intermediul unor țări terțe. Pentru că în ultimii doi ani, veniseră la BBC doi noi redactori, eu și un coleg din Israel și doi din Franța. Și atunci se sugera ca, plantând în aceste două țări niște tineri agenți români, ar fi dat examen la BBC și dacă reușeau ar fi fost plantați în secția română. Dar acum să vă mai spun ce cred eu. Eu cred că multe rapoarte la centru erau mincinoase. Ca să-și justifice existența și salariul, mulți inventau agenți de influență: uite, încă puțin, și am să racolez pe cineva. Prietenul meu care a venit din Israel, la un moment dat, nu mai țin minte pentru ce, a trebuit să se ducă la Ambasada română și acolo un funcționar l-a întrebat, ce mai faceți?, ce se mai aude prin secția română?, la care prietenul meu i-a spus direct: dumneata vrei să mă racolezi? Tipul era să cadă de pe scaun. Vai, cum se poate să mă acuzați de așa ceva?

Personal nu cred că am avut un adevărat agent infiltrat în secția română. Am avut un coleg, Mircea Stroe, care – povestesc în carte – avea cetățenie română, avea pașaport de cetățean român stabilit în străinătate. El era singurul care frecventa toate evenimentele de la Ambasada română și mulți spuneau în secție: el spune acolo tot. Ce putea să spună? Noi eram post de radio. Ce aflam transmiteam la radio. Dar, asta este, probabil că de acolo spuneau că el e un agent de influență. Sau cum a fost cu mine când interpretam pentru delegațiile românești. Eram foarte politicos, nu făceam politică, nu făceam remarci personale. Sunt convins că unii delegați când s-au întors au spus cui trebuia să spună, domnul Galbinski ar putea fi un prieten al României și al regimului, cum sunt convins că spuneau despre mulți alții.

Descrieți o discuție pe care ați avut-o cu un oficial român care credea că cu un simplu telefon la Times poate să regleze lucrurile, să nu apară nu știu ce articol… poate așa se gândeau și-n ceea ce-i privește pe jurnaliștii de la BBC.

Probabil, da.

Când ați ajuns în România, după Revoluție, care a fost prima impresie pe care ați trăit-o?

Am venit în august. Nu știu dacă ați fost vreodată în Anglia, dar Anglia e foarte verde. Când vii de sus cu avionul, vezi întinderi uriașe cu toate nuanțele de verde. Când am ajuns în România în august nu era verde, era gălbui, totul părea ars. Prima impresie a fost îngrozitoare. Ne-am dat jos din avion, erau câini maidanezi pe aeroport, toate instalațiile erau rudimentare… era o întoarcere în timp, dar în foarte mult timp, nu numai în spațiu. Nu trebuie uitat, erau doar câteva luni de la Revoluție. Nu se găsea aproape nimic de cumpărat. Noi aveam acces la magazinul diplomaților de lângă Athénée Palace, eram foarte privilegiați din punctul ăsta de vedere. Și mai e ceva. Eu am plecat la 20 de ani. Și, cum explic în carte, de la 16 ani nu prea mai eram conștient de ceea ce se întâmpla în jurul meu. Citeam foarte mult și dansam rock-n roll. Deci aș putea să spun că eu n-am cunoscut viața din România așa cum au cunoscut-o cei care au plecat la 30-35 de ani, care au mai avut timp să lucreze, poate au fost obligați să intre în Uniunea Tineretului Muncitor, cum se numea atunci UTC, sau în Partidul Comunist. Deci pentru mine a fost o mare, mare noutate tot. În plus, eu nu-s bucureștean. Cunoșteam Bucureștiul, veneam la familie de multe ori, dar nu-l cunoșteam bine. Și atunci am fost ajutat – povestesc în carte – de avocatul Corpaci si familia lui – foarte mult ajutat – în primele luni și chiar în primii doi-trei ani când veneam. Bucureștiul m-a frapat atunci prin faptul că, deși era vară, și eram îmbrăcat ca majoritatea celorlalți bărbați, în bluejeans și-n T-shirt, o bluză, dacă eram interpelat pe stradă, eram interpelat direct în engleză. Și am întrebat-o la un moment dat pe o reporteră, din Statele Unite cred că era, de ce mi se adresează lumea direct în engleză? Cum știu că sunt străin? Ea mi-a explicat: manierismul tău, zâmbești, te uiți direct în ochii oamenilor, nu te foiești, mergi drept, se vede imediat că nu ești de aici. Mi-a trebuit un oarecare timp să mă obișnuiesc. Și mai e un episod extraordinar pe care nu-l povestesc acolo. Când m-am întors, după o lună, la București, l-am întrebat pe colegul și prietenul meu Traian Ungureanu: Traiane m-a șocat faptul că toată lumea punea mâna pe mine când vorbeam. În ccident nu ești atins, nimeni nu te atinge. Și stăteam de vorbă cu bărbați și cu femei și-mi puneau mâna pe genunchi, pe umăr. După aceea m-am obișnuit, dar inițial am fost șocat. Uitasem că noi, în Europa răsăriteană, suntem mult mai tactili. Din multe puncte de vedere a fost nevoie de o adaptare.

Ați scris un articol pe Contributors, ’Cine l-a ucis pe Niki Ceaușu, comunismul sau capitalismul?’ Episodul acesta apare și în carte. E vorba de o istorie tragică. Prietenul dvs este mutilat în spirit de regimul comunist și devine după 1989 un om frustrat, incapabil să se mai regăsească, să-și regăseasca un sens, dă vina totdeauna pe ceilalți pentru problemele pe care le are fără să facă nimic. Așa îl descrieți. Prietenul acesta al dvs pare a fi însăși cumva România acelor ani ’90. Mulți așa erau, mutilați de regimul comunist, incapabili să renască.

Absolut adevărat. A fost o tragedie îngrozitoare. Ne-a șocat pe toți. Și tot ce am făcut noi, și eu, și prietenii din Constanța ca să-l ajutăm – nu s-a putut face nimic. Ne-am gândit și la posibilitatea că suferea de o boală mintală, dar în orice caz, se spune că o nenorocire nu vine niciodată singură. Omul ăsta a avut parte de atâtea tragedii în viața lui. A avut o soră mai mare cu Sindromul Down, de care familia a avut grijă. Au iubit-o și au îngrijit-o în casă până când au murit toți din jurul ei. Tatăl lui Niki, care era comandantul vasului Ardealul, în ’56, în timpul campaniei din Sinai, a fost trimis cu medicamente în Egipt și nu s-a întors de acolo și nici până astăzi nu se știe în ce condiții a murit. Pentru că este clar că a murit, că altfel dădea un semn de viață. Autoritățile au anunțat familia că s-a înecat. Foarte improbabil ca un căpitan de vas să se înece. Nu se știe ce a fost. După aceea, mama lui s-a recăsătorit cu un avocat, un om foarte cumsecade, dar pe care Niki l-a respins în mod automat. El era, sau credea el că este, anticomunist. Dar fusese așa de bine spălat pe creier, încât atunci când comunismul s-a prăbușit dintr-o dată, a fost ca cel care a ieșit dintr-o închisoare după 20-30 de ani și vrea să se întoarcă înapoi pentru că nu se poate descurca afară. Și nu s-a putut descurca afară. Inițial, secția română l-a angajat ca freelancer, să facă niște reportaje de la Constanța. Și le făcea bine, era bun. Dar nu era pe fază. Era întotdeauna prea târziu, veneau alți corespondenți cu știrea mult înaintea lui, pentru că el dobândise un grad de comoditate la care nu renunța. Unii ar spune că era cam leneș, nu știu dacă e adevărat, și, până la urmă a trebuit să renunțăm la serviciile lui. L-am recomandat la postul de radio local, Radio Sky unde, inițial, a făcut față, dar și acolo nu s-a înțeles cu colegii pentru că avea un complex de superioritate față de toți ceilalți și a fost trecut de la desk-ul principal la muzică populară. De fiecare dată când mă duceam acolo îl găseam mai decăzut. După aceea i-a murit soția, și-a pierdut câțiva dinți, i-am lăsat bani să-și refacă dantura. Când am venit data următoare nu și-o făcuse încă, prietenii din Constanța l-au chemat de nu știu câte ori să-l ajute. Nu voia, era și foarte mândru, nu voia ajutor și până la urmă a murit în condiții foarte tragice și misterioase. Într-o zi foarte călduroasă de vară a fost găsit mort în baie. Într-adevăr, o mare tragedie și, dacă mai țineți minte, comentariile la acest articol au confirmat ce ați spus dvs. Foarte mulți spuneau și eu am în familie un om ca el, și eu am niște prieteni ca el. Regimul comunist pur și simplu le-a amputat dorința de supraviețuire, instinctul de conservare.

E un episod foarte interesant în cartea dvs., despre care n-aveam cunoștință. Povestiți despre un coleg al dvs de la BBC, Niki Stoian, care a fost cel care a adus meditația transcendentală în România. Puteți să ne povestiți un pic despre această întâmplare destul de insolită.

Niki Stoian s-a căsătorit cu o franțuzoaică care practica meditația transcendentală. Și a început s-o practice și el. Dar, cum spun acolo, Niki nu făcea lucrurile pe jumătate. Și-a dat demisia de la BBC, a plecat în Elveția, unde era sediul mișcării, și a devenit profesor de meditație transcendentală. Ideea era să vină în România și să predea această disciplină, care este o tehnică de relaxare, la cei interesați. Eu am stat de vorbă de mai multe ori cu el și i-am spus, Niki, ești inconștient, nu se poate să faci cursul ăsta în România, n-o să te lase regimul comunist. Și Niki, sincer, m-a întrebat: de ce să nu mă lase, este o tehnică de relaxare, n-are nimic politic. Și spun în carte, cred că a dat dovadă de naivitate. A venit în România, nu știu exact toate detaliile, dar știu că a făcut toți pașii oficiali care trebuiau, a scris autorităților, a explicat ce vrea să facă, a dat amăunte, a dat toate detaliile. Nu știu dacă dacă a primit aprobările sau nu, dar unii au început să se înscrie la cursurile lui și după un timp, dintr-o dată, autoritățile care nu spuseseră din câte știu nici da, nici nu, dintr-o dată au devenit brutale, i-au ridicat pe toți cei care se înscriseseră la cursuri, mi se pare că și pe el. Cei care au participat la cursurile lui au fost trimiși la munca de jos, au suferit tot felul de acte de discriminare și Niki a fost expulzat. S-a întors la BBC, a fost reangajat la BBC. După aceea lumea și-a dat seama că este într-adevăr o tehnică de relaxare, meditația transcendentală în Occident se practică pe scară largă, una dintre tehnicile de meditație. Eu spun acolo, mulți l-au acuzat de Niki că a colaborat cu Securitatea, după părerea mea sunt prostii. Niki a dat dovadă de naivitate, a crezut cum au crezut și cei care au venit să facă cursul, au crezut că atmosfera s-a mai relaxat puțin, că e o schimbare. S-au înșelat. S-au înșelat toți.

Ați mai vorbit cu el după aceea? Ați mai vorbit când s-a întors la BBC să vă descrie cum s-a întâmplat?

Nu, n-am mai abordat subiectul. Nici nu cred că-i plăcea să-l discute pentru că devenise un subiect delicat.

Ați venit cu copiii în România. Ce le-ați explicat despre România, copiilor dvs.?

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro