De ce Putin a câștigat deja parțial
Din 2014 până acum, Moscova – în ciuda eșecului său relativ în Ucraina – a schimbat lumea în interesul revizionismului rusesc și nu numai rusesc.
La sfârșitul celui de-al zecelea an de război în Ucraina, rezultatul atacului Moscovei asupra presupusului „popor frate” este ambivalent pentru Kremlin. Pe de o parte, Rusia a suferit un dezastru de imagine ca superputere militară. Războiul a ajuns din 2022 o rușine internațională pentru conducerea, armata și industria de armament rusească. În același timp, campania Moscovei în Ucraina a dus la pierderea de parteneri, piețe și investitori occidentali. Acestea, împreună cu alte eșecuri vor avea consecințe regionale, geopolitice, economice și, posibil, politice interne de mare anvergură pentru Rusia.
Realizările Moscovei
Pe de altă parte, există o serie de rezultate parțial ignorate, parțial subestimate ale politicii Rusiei în Ucraina care slăbesc ordinea internațională și Occidentul. Cu siguranță, invazia pe scară largă a Rusiei din 24 februarie 2022 a dus la o consolidare parțială a Occidentului. NATO și UE s-au apropiat mai mult între ele în lumina escaladării Rusiei. Integrarea occidentală nu doar a Ucrainei, ci și a Moldovei și Georgiei, a făcut un pas important cu primirea statutului de candidați la UE începând cu 2022/23.
În ciuda acestor efecte pozitive ulterioare confruntării est-europene, daunele aduse politicii globale din cauza războiul rusesc sunt enorme. Deși nu a fost obiectivul principal al Kremlinului, se poate presupune că aceste efecte secundare sunt în interesul Moscovei. Actualii și potențialii viitori actori revizioniști din întreaga lume beneficiază de pe urma subminării de către Rusia a legii și ordinii internaționale. Atacul rusesc asupra sistemului mondial de securitate slăbește Occidentul și organizațiile internaționale. Astfel, întărește – cel puțin în calculele cu sumă zero ale Kremlinului – Moscova însăși, aliații săi anti-occidentali și alți actori revizioniști din întreaga lume.
În afară de devastarea Ucrainei, aventura Rusiei în Ucraina este cea mai îngrijorătoare lovitură dată stabilității și cooperării globale după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Din 1945, au existat mai multe alte războaie la fel de tragice în întreaga lume, cu cifre parțial la fel de ridicate în ceea ce privește numărul de victime. Cu toate acestea, războiul rusesc împotriva Ucrainei din 2014, dar mai ales după 2022, are, în suma caracteristicilor sale specifice, o nouă calitate.
Cinci fisuri rusești în ordinea mondială
În primul rând, în 2014, Rusia a atacat fără provocare o țară până atunci complet pașnică și slabă din punct de vedere militar. Schimbarea politicii interne și externe a Ucrainei dinn 2014 a fost mult mai puțin dramatică decât au prezentat-o Rusia și apologeții săi din străinătate. Politica ucraineană privind etnicii ruși a rămas tolerantă după Revoluția Euromaidan și a devenit mai restrictivă doar ca urmare a războiului. Extremismul de dreapta ucrainean este astăzi slab în comparație cu standardele europene. Acordul de asociere dintre UE și Ucraina din 2014 nu a fost în contradicție cu acordul de liber schimb operațional pe atunci încheiat de Rusia cu Ucraina.
Mult acuzata aderare a Ucrainei la NATO era 2014 și rămâne și astăzi o perspectivă îndepărtată. Conform logicii acestei scuze populare pentru comportamentul lui Putin, Rusia ar fi trebuit să își retragă de mult timp trupele din Republica Moldova, în măsura în care Moldova este oficial nealiniată din 1994. Cu toate acestea, Moscova a menținut, cu un sprijin militar și economic activ, un stat satelit transnistrean nerecunoscut pe teritoriul moldovenesc timp de 30 de ani.
Viceversa, conform logicii purtătorilor de cuvânt și apologeților Kremlinului, Moscova ar fi trebuit să atace Finlanda ca răspuns la cererea de aderare la NATO în 2022. După ce intenția de aderare a Helsinki a fost făcută publică, era previzibil că NATO va satisface cererea Finlandei mult mai repede decât cererea de aderare simultană a Ucrainei. Granița ruso-finlandeză nu este la fel de lungă ca cea ruso-ucraineană, cu siguranță. Cu toate acestea, este, de asemenea, foarte lungă și aproape a dublat lungimea totală a frontierei NATO-Rusia în 2022.
În plus, aderarea Finlandei a pus Sankt Petersburgul natal al lui Putin într-o poziție precară. A doua capitală rusă se află acum în imediata apropiere a NATO atât dinspre vest, pe partea estoniană, cât și dinspre nord-est, pe partea finlandeză. Această nouă locație geopolitică a Sankt Petersburgului a făcut ca aderarea Finlandei la NATO să devină o problemă strategică mai îngrijorătoare pentru Rusia decât o potențială aderare a Ucrainei în viitorul (probabil îndepărtat). Cu toate acestea, nu a existat – în afară de unele zgomote – nicio reacție materială a Rusiei la cererea și aderarea Finlandei la NATO. În ultimii doi ani, Rusia și-a retras trupele din Districtul militar nordic de la granița ruso-finlandeză, în ciuda apropierii Finlandei de Alianța Nord-Atlantică și a apartenenței acesteia la aceasta.
În al doilea rând, invazia rusă, atât în 2014, cât și în 2022, nu a avut ca scop doar ocuparea temporară a teritoriilor cucerite. Ea a dus la anexarea lor – din perspectiva Rusiei – finală și completă, mai întâi a Crimeei ucrainene și, ulterior, a altor patru regiuni din sud-estul continentului ucrainean. Un astfel de război flagrant de extindere a propriului teritoriu statal în detrimentul unei țări vecine recunoscute la nivel internațional nu este unic, dar a devenit o politică externă neobișnuită după 1945.
În al treilea rând, invazia rusă din 2022 este un război nu doar de exapansiune, ci și de anihilare. Acesta are ca scop abolirea Ucrainei ca stat independent și eradicarea națiunii ucrainene ca o comunitate culturală separată de Rusia. Intenția genocidară a Moscovei este exprimată nu doar în numeroase declarații verbale, ci și într-o serie de forme de comportament de terorism în masă: bombardarea deliberată a infrastructurii civile, distrugerea țintită a instituțiilor culturale ucrainene, cum ar fi bisericile și bibliotecile, trecerea în masă a civililor ucraineni prin așa-numitele lagăre de filtrare, maltratarea arbitrară și uciderea a sute de civili și prizonieri de război, deportarea în masă a zeci de mii de copii însoțiți și neînsoțiți, campanii de rusificare în teritoriile ocupate, lagăre de reeducare pentru ucrainenii de vârstă minoră și adultă etc. Această abordare genocidară nu este, de asemenea, unică, nici măcar după 1945. Cu toate acestea, ea nu a fost niciodată practicată în această formă de vreun membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU în afara teritoriului său.
Legat de acest aspect, există o a patra caracteristică specială a războiului – utilizarea țintită de către Rusia a scaunului Consiliului de Securitate al ONU moștenit de la Uniunea Sovietică în 1991 pentru a însoți diplomatic un război de anihilare și pentru a asigura din punct de vedere politic extinderea teritorială. Prin această abordare, Rusia, începând din 2014, a întors pe dos funcția inițială a ONU. Creată cândva pentru a proteja dreptul internațional și, în special, frontierele, integritatea și suveranitatea statelor, Organizația Națiunilor Unite a devenit, în mâinile Rusiei, un instrument de expansiune.
Un aspect secundar curios este faptul că Ucraina, ca fostă republică sovietică, a fost unul dintre fondatorii ONU în 1945, în timp ce republica URSS predecesoare a Rusiei de astăzi, Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă (RSFSR), nu a fost. Cu toate acestea, statul succesor al RSFSR, Federația Rusă, care a intrat în Organizația Națiunilor Unite la sfârșitul anului 1991, include astăzi, în mod oficial, cinci regiuni anexate cu forța de o republică fondatoare a ONU. În acest context, nu este deloc surprinzător faptul că Rusia a bombardat Kievul la sfârșitul lunii aprilie 2022, când secretarul general al ONU se afla în oraș. Antonio Guterres a fost nevoit să se ascundă într-un adăpost de bombe din Kiev de rachetele trimise de un membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU și care vizau obiective aflate în imediata vecinătate a lui Guterres.
Cele mai profunde consecințe ale comportamentului Moscovei pentru sistemul de securitate mondial sunt legate de o a cincea trăsătură – aspectul nuclear al războiului de expansiune și anihilare al Rusiei împotriva Ucrainei. Comportamentul tuturor actorilor din această confruntare este modelat de faptul că Rusia este posesoare de arme nucleare, precum și de alte arme de distrugere în masă, iar Ucraina nu este. Ucraina, Occidentul și restul lumii își calculează acțiunile și semnalele în lumina amenințărilor flagrante ale Moscovei de a folosi arme nucleare și a incapacității Kievului de a face același lucru.
Cel mai scandalos aspect al acestei constelații este faptul că Tratatul de neproliferare nucleară (TNP), în vigoare din 1970, permite Rusiei să dețină arme nucleare, dar interzice Ucrainei să le achiziționeze sau să le construiască. Asemănător efectelor paradoxale ale locului ocupat de Rusia în Consiliul de Securitate al ONU, Moscova a răsturnat sensul TNP. Conceput ca un instrument de menținere a păcii, o punere în aplicare consecventă a TNP are, în contextul comportamentului Rusiei față de Ucraina, stat care nu deține arme nucleare, efectul de a permite un război de expansiune.
Ca și în cazul apartenenței Republicii Sovietice Ucrainene la ONU din 1945, există o altă curiozitate istorică în ceea ce privește regimul de neproliferare. După obținerea independenței în 1991, Ucraina a avut pentru scurt timp al treilea cel mai mare arsenal de arme nucleare după Rusia și SUA. La acea vreme, Ucraina deținea mai multe focoase atomice decât celelalte trei state oficiale cu arme nucleare – Marea Britanie, Franța și China – la un loc.
Cu toate acestea, la mijlocul anilor 1990, Kievul nu numai că a fost de acord să își distrugă rachetele intercontinentale, în orice fel, inutilizabile. În schimbul Memorandumului de acum infam de la Budapesta din 1994, Ucraina a fost, de asemenea, convinsă să lichideze sau să predea Rusiei toate stocurile atomice utilizabile din punct de vedere militar, materialele radioactive și tehnologiile nucleare, precum și sistemele de livrare relevante. Din 2022, un aspect tragicomic al acestei povești a fost utilizarea de către Rusia a unora dintre sistemele de lansare pe care le-a primit de la Ucraina în anii 1990, ca parte a acordului de la Budapesta din 1994, pentru a distruge orașele ucrainene.
Groparul ordinii postbelice
Prin războiul său împotriva Ucrainei din 2014 și escaladarea acestuia din 2022, Rusia a zdruncinat nu doar ordinea mondială liberală, ci și ordinea generală din Europa, dacă nu a întregii umanități. Atacul Rusiei nu este îndreptat doar împotriva democrației ucrainene, ci și împotriva statalității, frontierelor, suveranității, identității și integrității Ucrainei. Efectele subversive ale acestui comportament al unui membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU și stat oficial cu arme nucleare în cadrul TNP sunt amplificate de comportamentul docil sau ineficient al celorlalți membri ai Consiliului de Securitate, al altor state cu arme nucleare și al altor țări occidentale puternice – în primul rând Germania.
Sancțiunile masive impuse de Occident Moscovei începând cu 2022 au împiedicat războiul rusesc și au slăbit economia. Cu toate acestea, ele nu au reușit până acum să constrângă în mod fundamental Rusia, cu atât mai puțin să pună capăt războiului. Livrările de arme occidentale către Ucraina continuă să fie ezitante, circumscrise și lente. Acestea rămân limitate și exclud unele tipuri de armament cruciale. _
INTERVIURILE HotNews.ro