Cronică de teatru: Război și pace și…

Acei spectatori ce se vor duce la spectacolul intitulat Război și pace și…, de foarte puțină vreme intrat în repertoriul Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, sperând că vor vedea pe scenă o transplantare a celebrului roman al lui Lev Nikolaevici Tolstoi, roman scris între 1865 și 1869, vor avea suficiente motive de dezamăgire. Numai că nu dramatizarea a fost intenția semnatarului scenariului și regiei spectacolului, Clemens Bechtel. Și nici ceilalți contributori la realizarea montării nu cred că și-au dorit acest lucru. Altminteri, nu tocmai la îndemână. Romanul e unul dens, stufos, cu un număr consistent de piste și dezvoltări secundare greu, dacă nu cumva chiar imposibil de rezumat cât de cât satisfăcător scenic. De altminteri, nici filmele prilejuite de el, inclusiv cel mai celebru, turnat între 1965 și 1967 de Serghei Bondarciuk, nu au fost unul tocmai fără cusur.

Scenariul dramatic scris și desăvârșit de Clemens Bechtel în timpul lucrului cu actorii face repetate referiri la carte. Însuși obiectul carte apare relativ frecvent în mâinile mai multor personaje, unele dintre ele citesc din el cu voce tare pasaje atent selecționate. Sunt bine conturate, plasate la antipozi personajele masculine importante, un rol privilegiat revenindu-le lui Pierre Bezuhov, lui Andrei Bolkonski și lui Nikolai Rostov. Nu este uitat nici generalul Bolkonski. Dacă fermecătoarea Natașa Rostova e, din păcate, mai puțin prezentă, nu același lucru se poate spune despre Lisa și Helena. Apare și duelul în cursul căruia Pierre aproape că își ucide rivalul, adică bărbatul cu care îl înșelase Helena. Sunt mai degrabă sugerate scenele de bal, eleganța à la française a aristocrației ruse. Sunt bine evocate bătălia de la Austerlitz ca și aceea de la Borodino, se amintește abandonarea intenționată, din ordinul țarului Alexandru, a Moscovei. Refuzul acestuia de a negocia cu Napoleon Un episod, după părerea mea cum nu se poate mai semnificativ pentru mentalitatea rusă ce s-ar cuveni să ne pună și azi pe gânduri.

Numai că dincolo de asta, nu factologia, nu reținerea a cât mai multor episoade din roman au reprezentat principalele obiective ale lui Clemens Bechtel. Preocuparea lui fundamentală nu a fost nici reprezentarea ca atare, concretă a războiului. Deși cu ajutorul semnificativ al scenografei Vesna Hiltmann, cu cel venit din partea lui Alex Halka (semnatarul muzicii de scenă, al sound design-ului și al video-mapping-ului), ca și cu cel dat de Cristi Baciu (lighting design) se izbutește în bună măsură și asta. Sala este secționată de un planșeu înconjurat din două părți de public. Pe respectivul planșeu, se consumă povestea recunoașterii ca fiu a lui Pierre Bezuhov, tot acolo are loc mai sus amintita secvență a duelului. Pe respectivul planșeul învestit cu funcții de pod se duc și se întorc de la război protagoniștii. Câteva scaune aninate de stăngi, scaune ce coboară și se ridică înspre podul scenei și care uneori par că îi amenință de-a dreptul pe acei spectatori aflați în vecinătatea actorilor, cele câteva inserturi video bine valorate de lighting design și de sound design deopotrivă, pluralitatea perspectivelor (ceea ce vezi e condiționat de locul din care se exercită privirea) sugerează convingător războiul. Războiul devenit o temă de meditație.

Întoarcerea pe toate fețele a însăși ideii de război, a consecințelor acestuia asupra mentalităților, a felului de a fi și de a gândi al oamenilor în timpul și după mari conflagrații reprezintă, de fapt, obiectul de interes major al spectacolului. Trebuie, cred, ramintit că războiul sau, mai corect spus, starea de război a însemnat una dintre principalele teme de meditație ale marii literaturi ruse. Asupra ei a reflectat Tolstoi în Război și pace, iar reflecțiile lui, așa cum apar ele în vorbele și atitudinile lui Pierre Bezuhov, ale lui Andrei Bolkonski, ale tatălui acestuia, metamorfozele, transformările, mutațiile impuse odată cu confruntarea cu Franța și Napoleon, modificările impuse de acesta în felul de a fi și a gândi al lui Pierre Bezuhov sunt riguros surprinse și transpuse în spectacol. Respectivele reflecții intră în confluență ori în contradicție cu cele din scrierile lui Dostoievski sau cu gândurile de mai târziu ale lui Vladimir Soloviov din Trei dialoguri despre război, progres și sfârșitul istoriei universale. Acestea din urmă însemnând sursă de bază pentru copleșitorul film Malmkrog al lui Cristi Puiu. De care mi-am reamintit urmărind montarea de la Teatrul Tineretului.

Readucerea în actualitate a acestor reflecții, mai ales în contextul atât de agitat al zilelor noastre (războiul din Ucraina, atacurile sângeroase ale Hamas asupra Israelului) mi se pare a fi un mare merit al spectacolului. Acesta se așază alături de alte spectacole pe aceeași temă. Precum Băieții de zinc de la Bulandra (regia: Yury Kordonsky), Cyrano de Bergerac de la Teatrul Regina Maria din Oradea (regizor: Horia Suru) sau 1978 de la Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara (regia:Tomi Janežič).

Toate aceste idei capătă concretețe și izbutesc să dobândească un considerabil impact asupra conștiințelor celor aflați în sală grație efortului comun al întregii echipe de creație. Un loc de prim rang și de cinste revenindu-le actorilor. Este excelent în rolul Pierre Bezuhov Andrei Merchea Zapotoțki, impresionează felul în care el surprinde zbaterile și prăbușirile personajului. Nu știu dacă Paul Ovidiu Cosovanu chiar seamănă fizic cu Viaceslav Tihonov, interpretul lui Andrei Bolkonski din filmul lui Serghei Bondarciuk, însă sunt cum nu se poate mai sigur că rolul în cauză este cu totul altceva decât a făcut tânărul actor până acum pe scenă. Încă și mai important e că îl face bine. Mi-a plăcut evoluția lui Daniel Beșleagă în rolul tatălui lui Andrei. – Citeste întregul articol si comenteaza pe Contributors.ro