Antifascismul normal vs. antifascistmul ca perdea de fum. Cum manipulează agitprop-ul rusesc consensul antifascist

Unii oameni de stânga, apărători ai celor oprimați, se află deseori într-o contradicție atunci când vine vorba de susținerea Ucrainei în rezistența sa împotriva invaziei rusești. Acest clivaj provine fie dintr-o poziție „anti-imperialistă” împotriva SUA, fie din conexiuni simbolice, politice sau de sponsorizare cu Rusia. Acest articol își propune să disece modul în care Rusia exploatează aceste legături simbolice, folosind diverse manevre strategice precum substituirea de concepte și impunerea de etichete depreciative.

Investigația noastră recentă a cercetat colaborarea Rusiei cu partidul german de extremă dreapta „Alternativa pentru Germania” (AfD), dezvăluind o aliniere paradoxală. În ciuda admirației manifeste a partidului pentru Hitler și Wehrmacht, partidul a devenit cel mai apropiat aliat al Rusiei lui Putin, acționând pentru împiedicarea furnizării de arme germane Ucrainei, ca răspuns al acesteia la agresiunea rusă. Deslușind complexitatea acestei alianțe, am putut examina pretenția partidului de a susține „denazificarea”, în timp ce susține teze antiucrainene ce trimit spre narațiunile pro-Kremlin. Am aprofundat anterior detaliile complicate care explică factorii ce stau la baza acestui paradox și am explorat narațiunile antiucrainene susținute de partidul menționat, care reflectă îndeaproape tezele pro-Kremlin. Acum, atenția noastră se mută pe examinarea modului în care agitprop-ul ostil exploatează principiile ideologiei de stânga, manipulând cu abilitate consensul antifascist.

Cum s-a conturat consensul antifascist?

În 1942, Aliații din cel de-al Doilea Război Mondial s-au unit pentru a contracara puterile Axei, conduse în principal de Germania lui Hitler. Această alianță istorică a exemplificat hotărârea colectivă a națiunilor de a înfrunta amenințarea nazismului. În centrul acesteia se afla URSS, un membru esențial, care s-a aflat în prim-plan după ce Operațiunea Barbarossa a distrus Pactul Molotov-Ribbentrop din 1939. Acest pact, un acord de neagresiune cu o anexă secretă care descria sferele de influență din Europa de Est, a fost brusc anulat de invazia germană. Schimbarea neașteptată a Uniunii Sovietice a plasat-o în fruntea coaliției anti-Hitler, transformând Frontul de Est într-un câmp de luptă crucial. Sacrificiile și triumfurile de pe acest front au contribuit în mod semnificativ la succesul final al coaliției, care a dus la înfrângerea Germaniei naziste în 1945. În prezent, propaganda rusă perpetuează narațiunea conform căreia Rusia, în calitate de presupus stat succesor al Uniunii Sovietice, a jucat un rol central în înfrângerea Germaniei naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Utilizarea contemporană în propaganda rusă a narațiuni contribuției istorice a Uniunii Sovietice servește scopurilor politice, prezentând Rusia ca pe un campion al păcii și o forță esențială împotriva nazismului.

Rusia exploatează acum consensul antifascist înrădăcinat în societățile occidentale din 1945. În ciuda creșterii sentimentelor de extremă dreapta în SUA și în națiunile UE la începutul secolului XXI, e încă foarte prezentă condamnarea generală și o opoziție largă la curentele politice cu rădăcini în național-socialismul lui Hitler, fascismul italian și alte mișcări de extremă dreapta din anii 1930 și 1940 – autorii celui de-al Doilea Război Mondial și ai crimelor în masă împotriva umanității.

Pe plan extern, Moscova se prezintă ca un apărător neclintit al consensului antifascist de la Ialta, lucru care se putea observa și din participarea liderilor occidentali la parada de la Moscova din 9 mai. Cu toate acestea, în Realpolitik, Rusia se angajează de bună voie în colaborari politice cu mișcările neofasciste interne, așa cum se vede și în implicarea extremei drepte în războaiele din Balcani, Caucaz, Transnistria și Ucraina. De asemenea cei mai apropiați aliați și colaboratori ai guvernului rus în luptele politice din UE sunt populiștii de dreapta sau de extremă dreapta, inclusiv „Frontul Național” al lui Marine Le Pen în Franța, „Alternativa pentru Germania”, Silvio Berlusconi în Italia și Viktor Orbán în Ungaria. Putin nu manifestă nicio dorință de a „denazifica” dreapta, atâta timp cât se aliniază cu sentimentele pro-rusești. În același timp, regimul lui Putin a evoluat într-o dictatură ultraconservatoare, cu elemente de neofascism.

„Nazist”, „fascist” și „dezgustător”: Cum manipulează agitprop-ul epitetele

Agiprop-ul sponsorizat de Kremlin exploatează cultul victoriei în cel de-al Doilea Război Mondial pentru a crea o falsă poveste de coerență ideologică în lupta împotriva nazismului. Utilizând metoda „plasării de epitete rușinoase„, propagandiștii atașează etichete precum „fascist” și „nazist” atât adversarilor interni, cât și celor externi ai putinismului. Propaganda rusă caută în mod activ elemente de extremă dreapta în țările care se opun influenței Kremlinului, exagerând impactul politic al acestora pentru a discredita adversarii Moscovei – în special în regiuni precum țările baltice estice, Georgia sau Ucraina. Prin etichetarea Ucrainei ca fiind o „juntă nazistă” începând din 2014, agitprop-ul urmărește să delegitimeze autoritățile post-Maidan, făcând paralele istorice cu Germania nazistă pentru a evoca asocieri negative. Această narațiune implică adesea revizionism istoric, subliniind colaborarea Ucrainei cu Germania nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Rusia asimilează identitatea națională ucraineană cu fascismul, încadrându-și agresiunea ca o continuare a luptei împotriva Germaniei naziste. În același timp, agitprop se străduiește să creeze asocieri între influența extremei drepte ucrainene și acțiunile guvernului, încurajând preocupările globale cu privire la extremism și punând la îndoială fiabilitatea Ucrainei ca partener.

Aceste acuzații „antifasciste” capătă un aspect grotesc și cinic, având în vedere transformarea Rusiei de către putinism într-o dictatură fascistă, opunându-se în mod ironic chiar fascismului pe care îl adoptă.

Quasi „antifascism”: Schimbarea conceptelor

Guvernul rus colaborează cu elitele și electoratele politice occidentale de ultra-stânga, animați de un obiectiv comun, acela de a contracara blocul istoric de centru-stânga și centru-dreapta, predominant în majoritatea țărilor occidentale, și nutrind un dispreț tacit față de influența militară și politică a SUA (numită „imperialism american”). Mișcările mainstream din aceste țări sunt considerate ca perpetuând un sistem capitalist nedrept, apărând o ordine internațională pe care Rusia încearcă să o conteste prin revizionismul său. Agitprop-ul folosește în mod strategic o echivalare între „oligarhismul” ucrainean, NATO și „imperialismul” rusesc, prezentându-l pe acesta din urmă ca pe o forță mai puțin amenințătoare decât amenințările celelalte. Propagandă ostilă este susținută cu ideea că agresiunea rusă provine dintr-un conflict de clasă și critică noii stângiști pentru inacțiunea lor în prevenirea războiului. Stânga ucraineană moderată este descrisă ca servind interesele societății civile occidentale de stânga liberale, mai degrabă decât o înfruntare a capitalismului, deoarece promovează integrarea europeană.

Poziția aceasta a stângii poate fi parțial atribuită externalismului, o abordare care pune accentul în interpretarea evenimentelor și proceselor din politica mondială pe factori externi statului. Ea nu ia în considerare motivele interne ale acțiunii politice. Se manifestă prin poziții „anti-imperialiste” împotriva sprijinului militar străin sau a războaielor proxy purtate de marile puteri. O abordare similară duce la negarea acțiunii politice al statelor mici (ca în cazul Ucrainei). De asemenea, ea neagă factorii interni care motivează politica externă expansionistă a marilor puteri și, în esență, vrea să împace agresorul, în loc să îl descurajeze. Cu alte cuvinte, externalismul ignoră identitatea și acțiunea socială în general, deoarece singurul subiect al acțiunii sociale este clasa, nu națiunea (deși războiul este purtat în mod specific împotriva ucrainenilor ca națiune, nu împotriva clasei muncitoare).

În același timp, „anti-imperialismul” menționat tinde să fie unidimensional, opunându-se blocului capitalist perceput ca fiind mai puternic, dominat de SUA, și ignorând distincțiile cruciale din interiorul clasei. În acest context, Rusia devine un aliat parțial al „anti-imperialiștilor”, deoarece, în ciuda naturii sale capitaliste, se opune „principalului capitalist” al planetei într-o manieră neconvențională, extra-sistemică. Această perspectivă încadrează geopolitica drept scena unei confruntări între capitalismul SUA și NATO, pe de o parte, și Rusia capitalistă, pe de altă parte, legată ocazional de India, Brazilia și China. Conform acestei narațiuni, Ucraina ar trebui să rămână sub influența Rusiei pentru a evita să servească interesele Statelor Unite sau ale NATO. În acest cadru, ucrainenii obișnuiți, chiar dacă fac parte din clasa muncitoare, care pledează pentru aderarea Ucrainei la UE, sunt prezentați ca fiind „slugi fasciste” manipulate de SUA, NATO și de presupusul lor guvern marionetă de la Kiev, „junta”.

Din păcate, anumiți ultra-stângiștii occidentali continuă să facă o confuzie între URSS și economia sa socialistă planificată și Rusia de astăzi cu capitalismul ei oligarhic. Autoritățile rusești exploatează miopia acestor aliați, criticând periodic economia de piață neoliberală care ar dăuna planetei, deși ea însăși reprezintă de facto una dintre cele mai reacționare, prădătoare și iresponsabile forme de elită capitalistă. Sensibilitatea care înconjoară subiectul extremei drepte ucrainene în rândul ultra-stângii occidentale generează un dublu răspuns: o înclinație generalizată de a mulțumi agresorul și, invers, implicarea în conflict a unor antifasciști occidentali de partea Rusiei. Exagerarea influenței extremei drepte asupra peisajului social și politic din Ucraina a determinat chiar și o facțiune a extremei stângi ucrainene să participe la agresiunea armată a Rusiei împotriva Ucrainei în roluri precum soldați, propagandiști sau spioni.

„Antifascismul” de buzunar: o revărsare de meserie pro-rusă

În perioada premergătoare invaziei pe scară largă, Moscova a încercat să se infiltreze în sfera „antifascistă” din Ucraina prin crearea unei organizații marionetă care se prezenta ca fiind antifascistă. Operând în cadrul Platformei de opoziție „Pentru viață”, o entitate politică orientată spre Rusia, condusă de aliatul lui Putin, Viktor Medvedciuk, a apărut grupul paramilitar „Patrioți pentru viață”. Potrivit Serviciului de Securitate al Ucrainei, acest grup „s-a specializat în comiterea de infracțiuni și acțiuni provocatoare menite să destabilizeze situația din țară„. Sub conducerea lui Ilya Kiva, organizația a declarat „război împotriva tuturor celor care profesează valorile nazismului„. Cu toate acestea, activitățile „Patrioților” s-au axat în principal pe pregătirea fizică, implicarea în traficul de droguri, operațiuni de securitate (opunându-se protestelor împotriva canalului de televiziune deținut de Medvedchuk) și confruntări cu extrema dreaptă. În ciuda faptului că pretindea a avea o poziție antifascistă, „antifascismul” organizației nu avea nicio legătură reală cu organizațiile de stânga autentice. Dacă a existat o ideologie în cadrul acestui grup, aceasta era înrădăcinată în principii de dreapta, cum ar fi naționalismul rusesc, mai degrabă decât în principii de internaționalism sau anticapitalism.

Pe lângă crearea unor organizații marionetă lipsite de un angajament ideologic autentic, Kremlinul a încercat să se asigure de colaborarea unor figuri autentice de stânga pentru a obține sprijinul unui public de stânga. În special, Volodimir Chemeris, fost deputat al Ucrainei (1994-1998), fost activist de stânga și director al Institutului „Respublica”, a apărut ca o figură cheie în această strategie. Începând din 2018, el a fost invitat frecvent pe canalele media ale lui Medvedciuk, tinzând sa devină după 2020 „avocatul media” și apărătorul acestuia. Deși o astfel de cooptare ar fi putut părea ineficientă sau lipsită de consecințe înainte de invazia la scară largă, evenimentele de după 2022, inclusiv perchezițiile efectuate de ofițerii de poliție în apartamentul lui Chemerys, au oferit prilejul unei narațiuni ce prezenta publicului occidental larg alegații de persecuție politică împotriva „activiștilor antifasciști”. _ Citeste restul articolului pe Contributors.ro