Strigoii lui Enescu & Eminescu: inedite neliniștitoare (I)

În acest text voi încerca să demonstrez că 1. elaborarea și istoria manuscrisului oratoriului Strigoii, compus de Enescu în octombrie-noiembrie 1916 pornind de la poemul lui Eminescu din 1876, nu pot fi înțelese fără cele mai semnificative documente inedite prezentate aici pentru prima dată; 2. au lipsit deducțiile sistematice cu privire la sursele muzicale și extra-muzicale deja cunoscute, dar deseori ignorate; 3. ceea ce conduce imediat la evidența că Romeo Drăghici, agent al Securității și factotum al Muzeului Enescu în Republica Populară Romînă în timpul procesului tripartit cu Éditions Salabert și văduva lui Enescu (Franța-Elveția-România, 1956-1963), a furat; 4. și că în aceeași calitate și în aceleași circumstanțe, precum și în circumstanțe ulterioare în Republica Socialistă România și până la moarte (1964-1983), a mințit în perpetuitate; 5. deci că istoria și exegeza Strigoilor trebuie masiv reconsiderate, întrucât l-au preluat în această privință pe Drăghici toți, integral și întotdeauna, până astăzi (chiar și cei mai redutabili dintre toți: Pascal Bentoiu și Clemansa Liliana Firca); 6. fapte cu incidență directă imediată asupra a cel puțin încă două compoziții editate și ele postum: Trio pentru vioară, violoncel și pian în La minor din 1916 (reconstituit definitiv de Pascal Bentoiu abia în 1997) și Pièces impromptues op. 18 din 1913-1916 (publicate ca o falsă „Suită inedită a III-a” deja în 1958), precum și asupra unui ansamblu de compoziții încă needitate și încă nestudiate, aflate în prezent în mai multe colecții publice (dar cu regim de consultare variabil) de manuscrise Enescu.

Prezenta investigație face parte dintr-un ansamblu de cercetări pentru un viitor Catalog Enescu, inițiate și anunțate la 12 octombrie 2021 în cadrul Festivalului Enescu, și deopotrivă din proiectul multianual cu parteneriate muzicale naționale și internaționale Sonotheism: Religion in Enescu, pe care îl conduc în cadrul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române, cu începere din 1 iunie 2022. Pentru contribuții similare din perioada 2016-2023 care nu mai sunt amintite aici (33 de studii, eseuri, articole, conferințe, interviuri și emisiuni radio/TV), vezi și https://ihr-acad.academia.edu/EugenCiurtin/Music. Pentru problemele de ansamblu care subzistă, vezi deja „Catalogul Enescu. I. Linii de orientare istorică”, Timpul. Cele mai vii mulțumiri pentru dialog și sprijin lui Gabriel Bebeșelea, Ioanei Bentoiu, lui Mihai Cojocaru, lui Ștefan Firca, Monicăi Joița, Ralucăi Știrbăț și lui Vlad Văidean (nimeni dintre aceștia nefiind, cum se spune, răspunzător în vreun fel pentru observațiile mele). Pasajele din scrisorile lui Pascal Bentoiu mi-au fost încredințate de Ioana Bentoiu, destinatara lor, și fac parte dintr-un al doilea Breviar Enescu: unul și intim, și inedit. Le menționez firește cu încuviințarea sa.

1971: pentru prima oară un alt compozitor în afară de Enescu citește partitura manuscrisă a oratoriului Strigoii. Atunci, în 1971, maestrul Cornel Țăranu primește o copie a întregului manuscris (cca 60 de file). La împlinirea a 90 de ani de la nașterea lui Enescu (19.08.1971), Scînteia raporta anonim deja, într-o mini-casetă cu titlul „Un manuscris enescian regăsit” (p. 6): „Compozitorul clujean Cornel Țăranu a terminat descifrarea și ordonarea partiturii pentru voci și pian a oratoriului Strigoii după poemul lui Mihail Eminescu, scris de George Enescu în octombrie-noiembrie 1916”. Descifrarea. Ordonarea. Deci nu fusese încă descifrat. Deci nu fusese încă ordonat. În 2017, maestrul Gabriel Bebeșelea realizează ceea ce pe afișele de concert se indică prin p.a.a.: prima audiție absolută a Oratoriului Strigoii în întregime orchestrat, rămas incomplet în manuscris, fără număr de opus Enescu, ca și fără număr de Catalog Firca. Partitura manuscris nu a fost analizată încă în vederea catalogării. În 1985, Clemansa Liliana Firca nu o putea include, întrucât primul ei Catalog se oprea la anul 1900, deși includea lucrările vocal-simfonice dinainte de secolul XX. În 2010, Clemansa Liliana Firca nu o putea include, întrucât al doilea ei Catalog tematic nu includea oratoriile, ci exclusiv (uriașa) Muzică de cameră. În 2018, maeștrii Cornel Țăranu, Sabin Pautza și Gabriel Bebeșelea completează, orchestrează și editează întregul oratoriu. Sunt vi+145 de pagini în format de mari pupitre (43 x 30 cm). Apărută la București (Muzeul Național „George Enescu” | Editura Muzicală) cu prefața trilingvă a lui Cornel Țăranu, poartă (c) Éditions Salabert, Paris (cf. infra).

Astfel de informații fără de care nu se poate adânci studiul Strigoilor ar putea fi reliefate, comentate și comparate pe larg. Nu va fi aici cazul (chiar dacă s-au scris în enescologie și articole cu numai o informație și jumătate la mâna a patra): le indic concis pentru a le prelua în coroborare tacită pentru ceea ce va urma. Muzicologul și lectorul Ștefan Firca (Universitatea Națională de Muzică București | UNMB), fiul Clemansei Firca, a avut gentilețea să mă informeze în 2022 că un al treilea Catalog Firca, așa cum a fost lăsat neîncheiat la moartea mamei sale la sfârșitul lui 2012, subzistă și are 73 de pagini. Mai mult, acest Catalog Firca III inedit, care prelungește Catalogul II din 2010 rămas și el într-o versiune revăzută și adăugită de autoare, va putea fi completat (mai ales prin sursele apărute în 2012-2024), definitivat și publicat (în colaborare), pentru a consfinți una dintre cele mai temeinice opere individuale de o viață din cultura română vreodată. La fel, muzicologul Vlad Văidean (UNMB și, din 2023, Muzeul Național „George Enescu” | MNGE) a avut gentilețea de a-mi comunica atât foarte recenta și excelenta sa teză de doctorat Enescu sub conducerea Valentinei Sandu-Dediu (UNMB, 2023), cât și progresul cercetării sale cu privire la manuscrisele de opere Enescu. Mai mult, încă din 2019, laureatul Premiului național Eminescu 2024, maestrul Gabriel Bebeșelea, mi-a făcut imensa bucurie de a-mi împărtăși cercetările, înregistrările, proiectele sale – pentru a nu spune aici nimic despre cât învăț din repetițiile și concertele lui. E un context în fine aproape complet pentru a mă putea întoarce chiar înainte de momentul în care manuscrisul Strigoii a ajuns să fie cunoscut. Iar doamna Ioana Bentoiu mi-a făcut imensa onoare de a-mi împărtăși fragmente cruciale din scrisorile primite de la Pascal Bentoiu, chiar cele în care tatăl ei, maestrul enescian desăvârșit, relata întâlnirea zilnică cu muzica manuscriselor păstrate la Muzeul Enescu, cu observații dintre cele mai pătrunzătoare.

Laureatul de astăzi al Premiului național Eminescu decernat la Botoșani – în premieră un premiu Eminescu-Enescu – s-a distins deja de mulți ani printr-o clară și energică demonstrație a necesității de a pătrunde în manuscrisele încă inedite ale muzicii lui Enescu. Și sunt atât de multe… Providențial pentru Enescu, lui Gabriel Bebeșelea îi datorăm astfel deja, pe lângă o teză de doctorat de prim ordin sub îndrumarea maestrului Dan Dediu, transcrieri, ediții, interpretări în concerte și înregistrări cu ansambluri prestigioase ale mai multor astfel de opere, de întindere variabilă și cu un grad înalt de elaborare, dacă nu chiar definitivate de Enescu, dar rămase în manuscris după ce aveau să fie auzite o singură dată, precum magnificele Pastorale-Fantaisie din 1899 și Orchestrația acelui Andante con moto din Trio-ul testamentar op. 100 al lui Schubert, scris într-o singură noapte, sub febre, la moartea Reginei Elisabeta în martie 1916, un Schubert-Enescu, așadar, de la 3 la 33 de instrumente.

Premonitoriu, Cornel Țăranu scrisese esențialul despre marile manuscrise Enescu înainte chiar să le vadă. Astfel, în volumenul său din 1969 (p. 38, subl.m. E.C.): „Merită cercetate cu atenție schițele neterminate aflate în marea majoritate la Muzeul George Enescu; merită cunoscute îndeaproape și proiectele neîncepute, libretele cu adnotările maestrului, mărturii ale foștilor săi colaboratori. Este momentul, aici, să facem elogiul manuscrisului enescian [la acel moment 1969: puținele zeci de pagini facsimilate, deseori incert și chiar ilizibil, în publicații nesistematice de enescologie], o minune a migalei, a răbdării și a respectului pentru muzică”. Da. Cornel Țăranu avea, iată, înainte chiar de a vedea o copie a Strigoilor, un întreg program metodic de așteptare. A îmbunătăți arhitectura așteptării a fost operațiunea cea mai plină de sens a tuturor compozitorilor, muzicologilor și istoricilor care vreodată s-au apropiat de lumea operei lui Enescu. Dar neavând cu adevărat nici o fărâmă din marile lor calități, voi încerca numai, cu indigența mijloacelor mele, să respect la rândul meu imensa reușită a acestor mari nume: (în ordine și numai principalii) Pascal Bentoiu, Clemansa Liliana Firca, Cornel Țăranu, Mircea Voicana, Adrian Rațiu, Titus Moisescu, Raluca Știrbăț, Gabriel Bebeșelea.

II. Constelația Strigoilor.

Cum ne putem apropia de Strigoii? Cum ne putem așadar apropia de o operă manuscrisă a lui Enescu pe care au încheiat-o alții pentru Enescu? Un răspuns convingător ar trebui mereu să pornească de la Enescu însuși și de la toți cei aflați cândva în preajma sa. Un răspuns fiabil trebuie apoi să fixeze o asemenea operă în contextele ei armonice. Ca de absolut fiecare dată când lucrăm cu ansambluri hipercomplexe de date, vedem într-un târziu particularitatea și unicitatea, dacă vedem mai întâi înrudirea și asemănarea. Ca operă neîncheiată și ca manuscris inaccesibil timp de decenii (vom afla și din ce cauze probabile), Strigoii, în tot ce a gândit Enescu, seamănă. Pentru a figura țesătura asemănărilor, mă voi îndrepta mai întâi spre mari lucrări fie cu număr de opus (18: Pièces impromptues, 24 nr. 2: Sonata a II-a pentru pian solo,31: Vox Maris, 33: Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste), fie fără număr de opus (1903: Impromptu concertant pour violon et piano, 1906: Hymn jubiliar pentru cor, orchestră militară și arpă, 1916: Trio în la minor, 1917: Cvartetul de coarde în mi ♭ major – redacția I; 1923: Isis), iar aceasta fie pentru că are justificarea cronologică, fie pentru că întrunește justificări de ordine mai subtile.

Iată un fragment dintr-o scrisoare a lui Marcel Mihalovici către Clemansa Firca, publicată în 1971 (fără indicarea datei ei), despre mari opere neîncheiate ale lui Enescu: „Sonata a II-a de pian într-adevăr nu există. Într-una din lăzile cu manuscrise terminate sau schițate numai în care eu am pus ordine, adică am clasat totul în 1954, maestrul fiind bolnav […] și dirijând operația mea de clasare de pe patul său de suferință, n-am găsit vreo urmă a sonatei acesteia. Când altă dată l-am întrebat: Ei bine, ai publicat Sonatele I și III. Dar unde este a II-a?, El mi-a răspuns, lovindu-se cu un deget pe frunte: «Elle est là dans ma tête». Altă dată – era de acum paralizat [așadar în 1955] – mi-a zis: Ca să pot așterne tot ce am în cap pe hârtie, ar trebui să trăiesc 400 de ani…” (Clemansa Firca, în Monografie 1971, II.1076, n. 105. Ciurtin 2016).

Dificultatea descifrării a fost și a rămas maximă, insurmontabilă – chiar și pentru cei mai pregătiți dintre absolut toți. O spunea Pascal Bentoiu la senectute despre Sonata a II-a pentru pian în mi ♭ minor: „deci op. 24 nr. 3, locul doi fiind păstrat unei alte lucrări, gândite dar nefinalizate. Posed vreo treizeci de pagini de schițe (în copie xerox [ca pentru a sublinia că nu deține și nu poate deține manuscrisul lui Enescu]) privitoare la această Sonată a II-a, în mi bemol minor. Dar, deși antrenat în descurcarea hieroglifelor enesciene, nu am reușit să dau de capăt acestui manuscris” (Bentoiu [2005] 2017, p. 67). În corespondența inedită cu fiica sa și în contact direct cu schițele, la 25 februarie 1996, era chiar mai limpede cu privire la ce se poate și la ce nu se poate face: „M-am mai uitat o dată pe schițele Sonatei a II-a de pian și am renunțat să mai întreprind ceva, cel puțin pornind de la acest manuscris imposibil și mai mult ca sigur impietate, că ar însemna să calc cu bocancii în sufletul omului, să mă dau mare că pot face cine știe ce etc. etc., deci voi întreprinde acea cercetare prin mape încă o dată, iar dacă nu aflu nimic demn de atenție, părăsesc definitiv terenul acesta alunecos”. Este tocmai ceea ce avea să facă, iar astăzi beneficiem de cartea esențială și inovatoare a Ralucăi Știrbăț (2022) despre întreaga muzică pentru pian a lui Enescu (mai exact, pentru pian solo), care îl confirmă în general și în toate particularele, și îl preia întrutotul.

Chiar cu privire la marea absență – singurul număr de opus Enescu păstrat cu deceniile, dar propriu-zis absent – Enescu însuși bătrân a mai avut ceva de transmis. Cred că argumentul indirect, cu toată vulnerabilitatea din care provine, a scăpat până acum, dacă nu mă înșel, vigilențelor enescologice. Enescu la 68 de ani a completat de mână o application form care solicita Publications. I-o datorăm lui David H. Williams, care a publicat-o în facsimil în 1996. Aici e de observat ezitarea extraordinară – pentru un asemenea document birocratic american: ca să devină visiting professor în Urbana-Champaigne, Illinois, în 1950 – în dreptul 32 Sonatas Piano solo. Pentru că Sonata a II-a pentru pian a dobândit număr intercalar de opus (op. 24 nr. 2) și a rămas totuși exclusiv în mintea lui, minus câteva schițe inutilizabile altora (în număr de 7, din 1925-1937). Nu a ascultat nimeni niciodată o Sonată a II-a pentru pian solo de Enescu. Doar pe prima și pe a treia. Pentru el, o Sonată a II-a era mereu acolo: în impulsul de scrie 3 Sonatas în loc de 2. Începea, în chiar această ezitare, resemnarea: poate nu o va mai încheia. Și nu a mai încheiat-o. De observat menționarea expresă sau includerea hotărâtă (ultimul rând) a Pièces impromptues op. 18 ca „– Piano smaller pieces”. _ Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro