Noi, rușii

Sub titlul Noi dictatorii am mai comis aici gafa de-a invita la introspecție asupra tartorilor intimi, asupra furiosului, bătăușului, autoritarului și dictatorului pitit și pânditor din fundul sânului fiecărui sine (ori mai degrabă ego) din fitecine. Adică din fiecare dintre noi. Gafă, zic, deoarece fu degeaba. Insinuarea, deși de esență (suntem au nu în stare să pricepem că-n fiecare suflet zace un pui de dictator, hidruță virtuală, demonul dracului gol, și că fără de antrenament, de autoformatare matură, „naturalul” din noi doar oportunitatea așteaptă pentru a-și instaura canibalismul micropolitic, autoritarismul personal?)… Ei bine, această concluzie sau morală nu a fost sesizată.

Nu c-ar fost ușor să fie, căci bine știm firea omului. Constând în aceea că omul nu pricepe decât ce știa deja, reduce orice-i spui și orice află nou la ceea ce-și amintește de oricând altundeva, de-altcândva. Și mai ales, constând (firea omului) în aceea că nu poate pricepe și-admite nimic din ceeace nu-i convine, că trece instant cu vederea peste orice nu-i face plăcere, nu o-mboldește lingușitor.

Degeaba umple lumea sala-n care Andrei Șerban joacă Richard al 3lea. Piesă în al cărei final chiar regizorul se suie pe piscul de metereze de pe care perorase și comandase criminalul rege, luând locul respectivului. Și fără glas însă clar pentru cine vrea să priceapă, prin postare fudulă, zice: ia uitați-vă oameni buni cum mă mai umflu în pene: și eu pot să fiu, aș putea sau aș fi putut fi un mare porc ordinar! Dar dirijorul-director face/drege și ilustrează (deci zice) și tot doar el pricepe. Pe oameni îi doare-n cot de orice „reflectare de sine”, de orice „oglindire” sau „recunoaștere catarsică”, abia așteptând să se termine dracului tot spectacolul lung și greu, și mai ales să aplaude. Să se ridice-n picioare, să urle ca excitații la operă și operetă, mereu-mereu să răpăie din mâini furtunos, numai și numai ca să uite cu totul orice idee, să alunge orice emoție, orice empatie, orice reflectare de sine. (Desigur, niciunul nu-ți va mărturisi acest scop și efect final. Mintea întotdeauna e uzină de reprocesat, cosmetizat și ascuns adevărul cel mai important, și-anume cel subtil, subconștient, gura declarând doar platitudinile și superficialitățile preluate din tradiția politeților ipocrite, edulcorate, simulante.)

Cam tot așa, la o scară mult mai umilă, am zis Noi – adică eu, tu, ea, el, noi, voi, ele, ei – dictatorii! Și toată lumea a citit (exclusiv) Ei. Adică oricine altcineva. Drept pentru care s-au și lansat toți să arate cu degetul cât mai departe de dânșii sau de sine, să pomenească pe unii și-alții, să completeze liste ignorate de autor, să-și amintească ce mulți ticăloși au condus și nenorocit lumea, să revină la atât de confortabila senzație că, vezi Doamne, noi suntem mai buni și mai breji decât Ei. Nu zic negreșit să se uite la pornirile și talentele sau disponibilitățile proprii în sens directoral-dictator (ar însemna prea mult pentru foarte multă lume), dar măcar să privească atent la câtă foame și disperare autoritaristă poți vedea-n cunoștințe, vecini, familie, colegi, șefi, rude. Poate văzând cu câtă nonșalanță se poartă setea de competiție și de surclasare a oricărui preopinent (până și-n cea mai frugală interacțiune, până și-n cel mai banal dialog), ca și insațiabila laudă de sine, măcar așa să vadă cât de deprimantă le-ar putea deveni propria redecădere-n instincte (asta chiar dacă și-ar fi putut-o deja remarca, instalată cu mai subțiri ori groase șiretenii).

De cum se naște, omul face absolut totul, și orice, ca să-și subordoneze suflețelele proxime fizic. Să acapareze toată atenția, tot timpul și devotamentul celor din jurul trupului personal. Instinctuala știință implicită, virtute și sens al vieții sale se declanșează draconic în sensul subordonării mamei, tatălui sau a oricui simte că-i prin preajmă. Părinții „buni” se conformează, sau familia (cât de mică sau de extinsă) e bună pentru prunc atâta timp cât i se supune, îi stă la dispoziție, îl răsfață. E necesar refuzul, ba chiar și „trauma detronării” (zic psihologii), în cele din urmă definitiva „tăiere a ombilicului” sau eleganta „izgonire din rai” pe care-o execută părinții prin expedierea progeniturii la școlile altor orașe sau state, pentru domesticirea, înfrânarea și totala minimizare a tendinței mamiferice care, cu deosebire la copilul pamperizat alalong, rămâne autoritaristă, egoistă la culme, dictatorială și discreționară.

Problema e însă că mulți adulți nu-și abandonează, constrâng sau extirpă respectiva pulsiune primară. Unii-și satisfac „nevoia” de putere în familie (nici între soți sferele domestice de marcaj, posesiune, autoritate și responsabilitate nu se pot mărgini clar sau definitiv), unii procreind chiar cu scopul exercitării cotidiene (asupra pruncilor) a autoritarismului personal, a expansiunii personalei sezații de superioritate, de importanță și valoare de sine. Și rămâne dreptul oricui să aspire la putere și la prestigiu, la potente poziții decizionale și ordonator-directoare, la funcții guvernamentale și executive. Dar nu oricine merită asemenea escalade, în sensul că nu prea poți anticipa care dintre aspiranții ingenui, aparent onorabili și competenți, se va putea metamorfoza (sau ba) într-o dihanie psihosocială coruptă, infracțională, malignă. Mare dreptate rămân să aibă cei ce zic că puterea ar trebui dată celor ce n-o doresc. Deși, chiar și-n cazul unor asemenea inși retractili sau inse timide, reclamându-se poate chiar ca atare, odată puși/puse-n fotolii cu iz de tron devine posibil să se adeverească fix pe dos. Or fi strugurii acri pentru o vulpe privind de jos de tot sau de la distanță; odată aburcată pe-o scară nu e deloc absurd să se adeverească – la fel de spontan ca orice pui de lup ajuns paznic la oi – leu năpraznic, căpcăun fioros.

Dar să lăsăm atât dictatorii mici (care suntem toți în primele luni ale nașterii), cât și pe imaturii adulți, mari de tot, puțini și rari, care-n ciuda faptului că au virtutea de-a muri târziu și pe rând, dispar pentru-a renaște mereu-mereu, când/cum/unde te aștepți doar un picuț sau chiar nicidecum. Acuma hai să comitem noua gafă promisă (oarecum similară), zicând în fine: Noi rușii.

De fapt, aici e vorba de o metaforă propusă în numele artelor și filozofiei, mai exact a literarului alegoric și-a fenomenologiei, prin care fac apologia cunoașterii rusului medieval și sovietic din chiar lăuntrul nost. (Iată, chiar și-acest scurtat de perciuni și țepos reverberant nost sună mai slavofon decât latinistul nostru/nostrum.) În ultimă instanță pledând fără jenă pentru extirparea acestui susnumit demonaș.

Poate că, după ce vor fi trecut peste scandalizarea mentală provocată de impresia (eronată!) că voi fi numit pe toată lumea rusnac, cititorii se vor calma cu alt gând. Și-anume cu pastișa, cu surogatul, cu „pauza de țigară” sau calmantul ideii că da, sigur, mai există și printre români admiratori ai Rusiei, ba chiar ai politicii ticăloșite a momentului, a putinismului propriuzis. Numai că ei sunt evident o minoritate (troli năimiți), la care „înțelepciunea multimilenară” a „bravului nostru popor pașnic și ospitalier” va ști să le-ntoarcă dosul electoral și sufletesc.

Desigur, pe de-altă parte (scuzabilă, poate chiar respectabilă), mai sunt în țara asta și iubitori cinstiți ai „marii literaturi ruse”. Ai „marelui spirit” care îndeamnă la măreție astrală și profunzime multisubterană, la talmeș-balmeș de dramă casnică și tragedie istorică, misionarism, vizionarism, ortodoxie mistică și foarte-foarte mult histrionism, individualism peste comunitarism și colectivism, bașca ipohondrie și alcoolism. Chiar de nu mult sau tot, cât de puțin vom fi citit toți din Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Bulgakov (unora le-ajunge să treacă cu palma peste masivele cotoare ale volumoaielor, ca să-și dea seama bioenergetic că domle,e ceva tare acolo); imediat după având și senzația (ne și lăudăm) că parcă-s „de-ai noștri”, că ne reprezintă (deci suntem de-ai lor). Lucrurile pot părea-n regulă, căci pe de-o parte excesiva sondare psihologică efectuată de respectivii autori geniali rezonează adânc cu propriile noastre subterane și catacombe, contorsionări printre îngeri căzuți și demoni volanți, războaie crâncene și păci temporare, patimi devastatoare și-mpătimiri prostești, crime pasionale sau interlope și mai degrabă dramolete involuntare ori făcute la ordin, plus judecăți fără niciun fitil și pedepse compensate-n ultimă instanță prin ranguri respectiv pensii speciale. În fond și la urma urmei, în măreția și grandoarea rușilor sondați și devoalați de toate artele literare, recunoști sau nu, se oglinește și tainica ta tentație grandomană, instinctuala, infantila dar imortala grandomanie și măreție la care visează propriu-ți demon egotic. Iar pe de altă parte (aicea voi subînțelege un fel de set nr. 3 al conaționalilor care simpatizează inocent cu majestuoasele teme ale culturii, artei și literaturii rusești), toate viciile și virtuțile Marilor Ruși (mai mult declamate și rezolvate ficțional-fictiv) arată/exhibă doar umanism.

E drept, respectivul umanism arată bine la machiaj, costumație, artă actoricească, regie, scenografie. Însă, din păcate, problema e că dumnealui nu are efecte (comportamentale) pe unde nu conștientizăm sau ne ferim să o facem, cu-atât mai mult cu cât el, chiar de prezintă marea complexitate a Omului, stimulează și hrănește subiacent și exact ce convine pârdalnicelor slăbiciuni și fisuri omenești. Ca atare numind pulsiunile instinctuale de întronizare a eului personal peste lume, de narcisism și egolatrie ce se vor respectate și alimentate de cât mai mulți, de ascensiune socială, politică și financiară cu absolut orice preț. Așadar, va fi existând și în cultura fină o grozăvie de dramă și tragedie, rușine și hidoșenie, regret și tristețe, morală și pedagogie (+ toate nuanțele tranzitive sau intermediare). Doar că plină fiind toată de vocalisme și melisme, triluri lirice, coregrafie și ornații baroce, noi uităm că urâtul prezentat în mod estetic nu repugnă deloc, inclusiv sinele cel mai compromis și malign găsind în subconștientul nostru bun și protecționist refugiu. În ultimă instanță, orice pedagogie, revelație sau iluminare de folos e ratată, cel mai comun și supraviețuitor efect al atoatetolerantelor „arte umaniste” fiind de satisfacție și autoamăgire, de complezentă acceptare și măgulire a unui sine fie și tarat. Cultura și artele încântă și înobilează pentr-un momențel, nesuspendând niciodată vreun rău în chip durativ. Subordonată mentalului pravoslavnic, cel care se fălește dogmatic cu iertarea, înghițirea și uitarea oricărui păcat, această cultură patronează societățile care proslăvesc Valorile Sfinte din toată toba și gura populistă, practic calcându-le-n picioare oricând vrea un mușchi mai mult sau mai puțin culturist și paramilitar.

Dar unul din lucrurile care mă siderează și aproape paralizează de-a dreptul, mental și moral vorbind, este ipocrizia noastră național-istorică privitoare la ruși. O dată, hai să ne amintim că la începutul veacului 19, când Moldova și-a pierdut Basarabia nu s-a înregistrat niciun minim eroism, niciun eveniment protestatar, nicio traumă sau revoltă în „conștiința” autohtonilor. Chestie de înțelegere între imperii externe și interni domnitori gheșeftari, așazisa nobilime pământeană (de țărănime nu-i cazul să pomenim) neșifonându-se de-o nicio manieră rezonantă cultural, social sau istoric. Conștiința (pusă mai sus între ghilimele) nu era deloc o treabă notabilă, căci nu poseda-n bază nimic din ce ulterior ne-am deprins a numi națiune și/sau popor (unitar, solidar). Că rușii, cu-ale lor Regulamente Organice au adus aici prima modernitate esențială, impunând-o cel puțin peste măruntul urban și peste societatea înaltă și medie din principatele românești, că fercheșii și țanțoșii ruși au sucit capul tuturor femeiuștilor din târgurile autohtone, acest cuconet emancipat peste noapte determinând pe boiernașii sau neguțătorii cu stare să lepede portul turcesc în favoarea celui nemțesc, că rușii au introdus nu doar muzicile, dansurile, curtoaziile și saloanele de tip occidental ci chiar și limbă franceză. Nu doar ca orobucală alternativă și substitut modern față de bisericoasa slavonă, fonfăita greco-levantă și trasa-n țeapă turcă, ci drept erogenie getbeget. Franceza și franțul, alături de toate celelalte ingerințe, fiind primite-ntre noi cu maxim entuziasm și socotite salutare. Întru respectivele sensuri, cu-n corespunzător sărumâna și spasiva sudavolvsie parcă le-am rămas rușilor abisal și etern de datori.

Noroc, apoi, cu mișcările foarte inteligente ale Micii Uniri, Independenței și mai ales ale Regatului cu rege german, ulterior cu deșteptăciunea iute a patrioților basarabeni, care-au fost primii în mișcarea amplificării țării prin anexare votată democratic și dezirabil. Entuziasmul miraculoasei Mari Uniri i-a făcut pe toți să uite de orice antipatie față de Rusia și de ruși, trezirea-n spaimă făcându-se brusc și brutal abia în 1940. Deși dramatic și păgubos, Războiul 2 a fost plin de iluzii de partea românească, bunelii noștri, cu mic cu mare, tot mai sperând în liberări american-aliate chiar și după ‘45-‘47. Comunizarea s-a făcut cu ajutorul Armatei Roșii ocupante, rușii stătură aici până spre finele anilor 50, dar cu toate astea furia autohtonilor s-a concentrat asupra „alogenilor evrei comuniști”, inclusiv astăzi tot pe ei punându-se pătimaș toate vinele stalinismul românesc, traumaticele silnicii sovietice trecând în umbră iertată. Și vai cât de mult bătrânet (inclusiv de printre victimele anilor 50-60), încă se pronunță cu simpatie adâncă față de „ruși”. Ți-ar veni să le zici că tre să se caute-n doctori, de nu te-ar domina mila față cu retardul senil.

Vreme de peste 15 ani, la Teatrul Național al Bucureștiului, piesa Cinci femei de tranziție s-a jucat cu acel maxim succes la public care-i bifabil prin formula „cu casa-nchisă”. Climaxul întregii dramatizări consta în exclamația unei dame: Vai, cât de dor mi-e de ruși!, moment în care întreaga sală izbucnea în aplauze furtunoase și hohote gen urale. Prostit de simplul titlu, acu un pumn bun de ani comisesem gafa de-a invita la spectacol pe o doamnă chiar drept cadou și omagiu de 8 Martie. Acesta a fost motivul pentru care, deși eram deja dezamăgit de aspectul de continuă țățăreală scenarizată (5 babe comuniste, pledând pentru scuza faină ne-a mai fost tinerețea, de pecând eram șimai tute), deși în momentul aplauzelor rusofile mi s-a-ncrețit pielea, mi s-a răsucit nu doar părul pe creștet ci toată mintea numai și numai de rușine, totuși m-am abținut să părăsesc sala. A doua zi am murluit pe saitul lor o recenzie negativă, vreme de câțiva ani textuțu-mi critic s-a păstrat neșters, dovadă că valoarea sau efectul îi erau nule. Piesa continua a fi prizată, la expresia profundei nostalgii rusofile toată audiența românească, imparabil și invariabil, explodând în aplauze sincere și febrile.

Avem în comun cu rușii aceeași religie, pe care-o etichetăm drept „cea mai tolerantă de pe lume”. Și ne fălim cu lucrul acesta ca și cum, dincolo de sofisme și mai ales vanitoasă măgulire de sine, n-ar însemna inclusiv faptul că oricând ne putem călca respectiva religie-n picioare. Întradevăr, știm perfect ce-i bine și ce-i rău, dar deloc nu ne jenăm să ne dăm drumu-n orice bălării, să profităm de orice oportunitate din care ne iese-un ciubuc egofil, să călcăm orice bunsimț ori virtute plonjând în dulceața viciilor și-a puterii, știind că pentr-o lumânare și-un leu, spovedania (mai mult subînțelească decât realmente cinstită, detaliată, la obiect) ne absolvă orice măgărie. Scuipăm la fel în fața oricărei judecăți ori reclamații, ușurându-ne de-orice vină și răspundere cu aroganța „las că mă știe ‘mnezeu mai bine”, „n-am nevoie de părerea, plânsul sau sfatul altuia, Domnu-i sus și obligatoriu înghite și iartă orice”. Mai c-aș paria că Stalin a murit sigur că merge-n rai, chiar și fără seminar teologic la purtător (cu-atât mai mult cu), noi având garanția că mila Domnului n-are granițe, că poți face absolut orice te-ndeamnă egoismul, răutatea și circumstanțele, singura treabă a divinului fiind să ne cânte fiecăruia-n strună, iertând oricât orice. În fond, nu chiar degeaba i se spunea marelui tiran Tătuc. Iar la moarte l-a bocit sincer, urlând în plină stradă din toți rărunchii (ca ulterior în Koreea de Nord), absolut tot mapamondul comunist, în frunte și cu bărbați nu numai cu muieret getbeget român. Stalin niciodată nu se purtase ca Hitler, histrionic ori ca un drac gol, niciodată țipase, calm grăind chiar și când ordona crime din cele mai odioase, iar grație mustății lui ca-n filme părând că zâmburea amiabil tuturor foarte des. Așadar, omul chiar avea ceva-ceva duh creștin întrânsul. La rându-le, cât or fi fost ei de atei, Ceaușescu Nicol și odioasa-i Primă Doamnă tot și-au îngropat părinții cu sobor preoțesc, iar de nu le-ar fi băgat în cap absolut toți intelectualii mari și oficiali ai patriei că erau nemuritori, poate că și ei s-ar fi gândit să lase vorbă că trebuiau înmormântați creștinește.

În genere, despre instanțele conștiinței este regulă că, deși am putea avansa hăthăt departe, ne oprim cât mai devreme în relaționarea și activizarea lor. Ne oprim repede când e vorba de oglindire și limpezire, de conducerea unui gând luminând propriul ego. Ne oprim și prețuim imediat ce găsim sau interpretăm ceva favorabil orgoliului, protectiv față de orice „ne vine firesc”. Din excesivă iubire de sine nu avansăm introspectiv niciodată până la a vedea eventuale/posibile consecințe, reverberații negative, opțiuni selectibile. În acest sens, cel mai monstruos gând ne pare (și nici nu ni-l permitem decât ca afurisenie) acela că am putea fi și noi (un fel de) ruși. Adică am putea fi dintre aplecătorii de capete înaintea tiraniei gen Putin, niște majoritarmente lași, cum și fuseserăm sub Ceaușescu, ba chiar cu calitatea de susținătorii oficiali și neoficiali/stradali ai aceluiași criminal. Adică, dacă am fi noi acum în Federația Rusiei, cetățeni născuți aleator pe-acolo și reeducați ca-n marele lagăr de neogulag al deceniilor prezente, am face exact ce fac rușii acum, dovadă fiind că așaceva făcea majoritatea covârșitoare a românilor sub Ceaușescu. –Citeste restul articolului pe Contributors.ro