Michel Houellebecq, „Serotonină”. Dragoste cu kile de melancolie și tone de ironie – Citește acum CRONICA de carte. Traducerea apare peste o săptămână în România, la Editura Humanitas.
Scriitorul Michel Houellebecq s-a căsătorit la 62 de ani, în 2018, cu o tipă mult mai tânără, de origine chineză. În „Serotonină” eroul principal e căsătorit cu o japoneză, pe care în roman o face harcea parcea, o desființează. Iubita-japoneză este o tipă rigidă și obsedată sexual care-l toacă de bani. Cinică descriere, dar da, „Serotonină” este totuși roman de dragoste. Chiar dacă Michel Houellebecq, în stilul lui, inventează o substanță antidepresivă-minune și bodogănește iar pe toată lumea, de la administrația UE până la Franța rurală, dezolantă și-n paragină.
Portretul bărbatului occidental la 46 de ani
Florent-Claude Labrouste este un „erou houellebecquian pur”. O digresiune despre numele lui, pe care-o pune în cârca părinților, denotă o sumbră ironie, o crudă causticitate. Florent își deplânge propriul nume, care nu coincide cu mecla. Numele, perorează într-un monolog interior, sună efeminat, pe când bărbatul are trăsături tranșant masculine, așa că se prezintă drept un pederast cu înfățișare de mascul alpha. Are 46 de ani, e angajat al Ministerului Agriculturii, pentru care scrie note și rapoarte livrate negociatorilor europeni. Bea exorbitant și jemenfișist, are fantezii despre tinerele femei, e cuplat cu o japoneză pe care nu o detestă propriu-zis, dar nici nu o iubește autentic. O critică mai mult. Pentru orele întregi pretrecute în baie, pentru cele einșpe creme cu care se unge. Locuiesc în cartierul Beaugrenelle, în arondismentul 15 din Paris, la etajul 29 al turnului Totem, „o gorilă gigantescă de beton”.
„Cuplul nostru era în fază terminală”
După ce îi descoperă infidelitățile lui Yuzu, o lasă de izbeliște. Nivelul lui de testosteron era în orice caz afectat de psihotrope. Așa că Yuzu se băgase într-o coterie de gang-bang-iști. Soarta. Ce mai face Florent? Întâi vrea s-o omoare pe Yuzu, dar tot malițios arată că nu vrea să fie privat de liberate prin pârnaie, de plimbările în natură și de varietățile culinare. Așa că se hotărăște să dispară total. La fel ca 12.000 de francezi în fiecare an (statistic), el decide să dispară. Dispariția din propria existență este organizată în câteva ore și în câteva clicuri. Florent-Claude își părăsește iubita asiatică fără regret și se stabilește într-un hotel Mercure din arondismentul al 13-lea.
Antidepresivele și fericirea prescrisă
Ceea ce ar fi putut fi începutul unei noi vieți marchează debutul unei crize depresive majore. Florent-Claude se simte din ce în ce mai rău, e din ce în ce mai singur, până la punctul în care nu are puterea să se spele. El se consultă cu un medic care îi prescrie Captorix, un antidepresiv de nouă generație „surprinzător de eficient”, permițând pacienților să „integreze cu ușurință riturile majore ale unei vieți normale într-o societate evoluată” , prin promovarea eliberării prin exocitoză a serotoninei.” S-o spunem franc. Așa ceva nu există în medicină. Așa ceva nu există pe piața psihotropelor. Un astfel de leac medicamentos nu s-a inventat. Să fi vrut Houellebecq să deconcerteze cu o invenție care se aseamănă cu vechea și inubliabila „soma” a lui Aldous Huxley. Orișicum, găselnița cu antidepresivul cu mod de acțiune inexistent e o premisă tragi-comică.
Roman realistic, frescă a societății al cărui ultimatum e depresia insului contemporan, roman care poate fi citit pur și simplu drept un caz clinic despre depresia melancolică
Hm. Recenziile din presa franceză nu par să ne descifreze amănuntul cu antidepresivul, ceea ce indică, pesemene, că Michel Hbq, cum e alintat, creează o situație de tipul “șapte critici literari analizează o flegmă”. Chestie deșteaptă, nu? Te uiți ca mâța-n calendar, cauți febril pe internet și nu găsești niciun link care să elucideze misterul. Totuși. Să nu uităm. Houellebecq are reputație de vizionar. Poate că iraționalii vor presupune că Michel a inventat o trebușoară chiar și în domeniul psihiatric. Concluzia? Houellebecq ne ia la mișto. Și așa ne trebuie. Nu noi îl credeam sociologul vizionar, cel care a prezis atentatul de la Charlie Hebdo? Na-o p-asta cu antidepresivul. Să se mire proștii. Cert e că parșivul autor francez folosește ironia cu toate miriadele de variațiuni. De pildă, spune că istoria pe care o poveștește începe undeva în Spania, undeva prin 2010, când, spune el Emmanuel Macron era președintele Franței. Sarcasm crud și glumă de proporții (n.r. – Emmanuel Macron a câștigat alegerile prezidențiale din Franța în 2017).
Observație fină și compulsivă a societății
Sunt puse la microscop obiectele pe care le folosim zilnic și funcțiile lor, fuga agonizantă după o masă comme il faut, decorurile ostile și inestetice ale hotelurilor și caselor în care înnoptăm și locuim, frumusețea reconfortantă și calmă a naturii, și în aceste decoruri dezolante, oamenii peste care dă en passant, alcoolicul cu o dorință cronicizată de a mai consuma încă un rând, aristocratul care se întoarce la valorile tradiționale și devine fermier, dar e nimicit de durere după un divorț și se sinucide într-o revoltă a agricultorilor, neamțul pedofil, dar pasionat de ornitologie, eco-responsabilul parizian burrghez pe care îl detestă, olandezii oportuniști, și peste toate astea, imposibilitatea transcendenței într-o lume răvășită de modernitate și de revoluții liberale care deturnează tradiționalismul, așadar, lichidarea sumbră a ideii de Dumnezeu.
Roman politic Nu, Houellebecq nu prezice mișcarea gilets jaunes din Franța
Deși cititorii, avizați sau nu, se reped să-l caute prin toate buzunarele și pliurile prozei. Deși prezice o revoltă. Cum? Intuitiv și intelligent, probabilistic. Houellebecq e un gilet jaune, scriitorul e anti-Macron? Păi cum să fie, dacă l-a votat. A și spus franc. “Sunt prea bogat ca să nu-l votez pe Macron”. Însă în roman e vorba și despre o revoltă a agricultorilor. „Nici o societate umană nu a fost construită vreodată în funcție de remunerarea corectă a forței de muncă (…) Banii au tras întotdeauna la bani și au însoțit puterea, acesta a fost ultimul cuvânt al organizării sociale” scrie H. la pagina 117. Ce-are-n cap? Condiția și disperarea zilnică a țarănului francez (sau a țăranului în genere), copleșit de globalizare și politica tehnocractă de la Bruxelles. E viziunea lui Houellebecq. O viziune de stânga? Nu neapărat, pentru că în roman toate clasele sociale sunt în declin (economic și psihic), de la țărani la latifundari și aristocrat. O viziune anti-UE? Într-un interviu recent, scriitorul declară că speră la un Frexit, un referendum asemănător celui britanic. E o viziune controversată politic? Da. Dar e o opinie empatică, umană, radicală. Sau ne joacă fentă scriitorul? Tot el a declarat recent că îl admiră pe Donald Trump. Așa că Franța s-a zăpăcit. Scriitorul cu viziune politice de stânga s-a dat cu dreapta, se întreabă presa franceză? Ce credem? Că Houellebecq, într-o bună zi, fumând țigară de la țigară, s-a gândit așa: “Cum să-i mai trollez eu pe ăștia, să produc puțin scandal, să țes o intrigă”. I-a reușit.
Sexul
„A devenit o vagă promisiune a fericirii la vârsta mea” și naratorul declară și că este sub efectele secundare ale Captorix. Îl paște lipsa libidoului. Îl paște impotența totală. Dar Houellebecq încă scrie despre sex. „Voi fi învinuit că acord prea multă importanță sexului”, spune naratorul, dar „sexul este singurul moment în care ne angajăm personal și direct, ne oferim organele noastre intime și sexul, mai ales sexul intens, rămâne o condiție obligatorie pentru ca fuziunea amoroasă să aibă loc, nimic nu poate avea loc fără sex, iar restul decurge, de obicei lin, după sex”. Regăsim în roman cuvintele murdare. “Pizdă”, “pulă”, “cur”. Dar subiectul nu-l mai inspiră fervent. Pornografia e un adjuvant, un ingredient, un auxiliar pentru altceva. Ce altceva? Îi zice dragoste. Iar mizerabilismul unor cuvinte sau descrierea explicită a sexualității contemporane nu este decât o demonstrație cinică. Houellebecq crede că liberalismul sexual a ruinat dragostea. El o deplânge. Deplânge și dispariția cuplului tradițional, a autenticității, critică femeia post-feministă, are nostalgia unei epoci de aur în care nu exista o “extindere a domeniului luptei” în plan sexual. Și da, e vorba de anxietatea bărbatului, care se transformă într-un individ disperat, patetic, libidinos. Și singur. În mod fundamental, proscris în propria singurătate. Nu există premisă pentru dragoste sau transcedență pentru bărbatul occidental. Houellebecq e sociologul feroce care regretă tandrețea, un martor indolent ejectat într-o lume cu o plajă imensă de posibilități și de parteneri sexuali. Atunci, unde e salvarea?
Femeile, dragostea, melancolia
Tone de ironie, kile de melancolie în carte. Totuși, ce roman de dragoste a scris Houellebecq. Ideea e că și agricultura și dragostea sunt foutuees, și de aici scoate toată confesiunea lui Florent-Claude, inginerul agronom care descoperă că are un nivel de cortizol crescut și o să moară de chagrin, pentru că niciun antidepresiv nu poate să contracareze cortizolul cu serotonină.
Romanul e diferit de precedentele
Adică cinicul își suflă mucii de emoție. E despre femeile pe care le-a iubit Florent-Claude, care nu vrea să se salveze de la decrepitudine și declin în niciun fel, nu vrea să absolve de la extincție măcar pe parcela lui, umanitatea în colaps. El constată, cu asta se ocupă, observă cum iubita lui Camille l-a părăsit după ce i-a fost o singură dată infidel și încearcă ani în mintea lui s-o recupere, dar nu-i vine în minte nicio frază adecvată care s-o convingă să se întoarcă. Ea a plecat plângând și el în final se ducă s-o revadă pe furiș. O urmărește cu un binoclu de la distanță, fără să întreprindă nicio acțiune, fără să-i rostească niciun cuvânt, deși ea era singura care îi oferise, pentru un timp scurt, senzația indescriptibilă că poate fi fericit. Niciodată până acum Houellebecq n-a dezvoltat subiectul. Toți eroii lui sunt romantici camuflați. Până acum erau bărbați ascunși sub masca cinismului, ființe dezabuzate, obsedați sexual și fanfaroni. Dar Florent-Claude își dă jos masca. E un romantic de secol XIX. Practic, el moare literalmente din iubire, cortizolul e suferința, o durere amoroasă demonstrată de o analiză de sânge la medic. O pierduse în urmă cu 20 de ani pe Camille, iar acum moare din dragoste, din neputința de a o recupera. „Am reușit să fiu fericit în singurătate?”, întreabă naratorul. „Am reușit să fiu fericit în general?”. Răspunsul e o constatare houellebecqiană: „Nimeni nu va fi fericit în Occident. Trebuie să luăm astăzi în considerare că fericirea e doar o veche reverie, condițiile pentru fericire pur și simplu nu mai sunt îndeplinite”.
Satiră
Sau să-i spunem nihilism, hatereală? Scriitorul se intoxică cu nihilism și-l deturnează cu bolboroseala lui pozitivistă și caricaturală despre lumea contemporană. Clădirile sunt întotdeauna paralelipipede și atât, Franco este de admirat din punctul lui de vedere, pentru că a inventat turismul de masă, iar femeile din Spania s-au transformat în tipe indignadas. Face mișto și de critica literară franceză înțesată de neologisme și de filozofeli aiuristice. Dar atestă că-l citește pe haterul de cursă lungă, Emil Cioran “Cred că Emil Cioran scria undeva că singura funcție a lui Maurice Blanchot e că te poate învăța foarte bine să dactilografiezi la mașina de scris pentru că nu ești niciodată deranjat de sensul frazelor pe care le scrie”, zice Houellebecq. Face mișto și de franțujii cu nasu-n ziare, care stau tacticos picior peste picior, amușinând pagina tipografiată, fără să priceapă, zice Hbq, o iotă din presă. Își bate joc de francize întregi. De lanțurile de hypermarketuri din Franța, despre care spune că le lipsește o singură facilitate, un raion de servicii funerare. Își bate joc de filozofi francezi contemporani, gen Alain Finkielkraut.
Morala
Michel Houellebecq a publicat un roman de dragoste (pe fundalul colapsului societății contemporane), însă, în mod ironic, declinul generat de capitalism nu-l păgubește pe Michel Houellebecq însuși. Vinde de rupe în Franța și previzionăm că o să-și vândă “serotonina” ca pâinea caldă și-n România. Chapeau bas pentru Houellebecq depresivul! După ce la lansarea din Franța s-au dat spre vânzare 320.000 de exemplare, în câteva zile editura a anunțat că există cerere pentru încă un tiraj de 50.000 de exemplare.