De ce discursul comunist mai are succes la mulți tineri? Profesor de psihologie socială: „Cu cât ai mai multe opțiuni, cu atât alegerea este mai grea și te simți mai nesigur”

Discursul comunist nu va mai avea succes în România atunci când oamenii politici vor face politică, nu „jocuri politice”, adică vor fi lideri care-i vor organiza și mobiliza pe ceilalți în atingerea unor țeluri comune, consideră Lavinia Betea, profesor de psihologie socială și politică și autoare a numeroase cărți de istorie despre perioada comunistă din România.

• În ceea ce privește tinerii, profesoara consideră că aceștia sunt „debusolați”: „Acum sunt foarte multe noutăți în viața lor, viteza de schimbare este foarte mare, la care se adaugă și efectele psihologice ale noilor tehnologii”.

Discuțiile despre „atracția exercitată de comunism” pentru unii români au mai existat în ultimii 35 de ani, cu precădere în campaniile electorale. După ce candidatul Călin Georgescu a intrat în turul al doilea al alegerilor prezidențiale, dezbaterea a revenit cu o virulență nemaiîntâlnită până acum. Georgescu, care a fost votat inclusiv de mulți tineri, a fost acuzat că va readuce ceaușismul în România dacă va câștiga alegerile. În cele din urmă, rezultatul primului tur a fost anulat de Curtea Constituțională.

HotNews a vrut să afle și o perspectivă profesionistă asupra subiectului, a unui intelectual care a studiat perioada respectivă, și am discutat cu Lavinia Betea, profesor de psihologie socială și politică, inițiatoarea seriei de emisiuni „Adevăruri despre trecut” de la TVR.

Discursul comunist și „limba de lemn”

– O acuzație folosită foarte des în spațiul public de către mulți politicieni la adresa contracandidaților lor este aceea de „discurs ceaușist” sau „discurs comunist”. Ce înseamnă acest concept? 
– Lavinia Betea: Răspunsul este destul de complex, pentru că face trimitere la această etapă istorică, regimul comunist. Perioada aceea de mai puțin de jumătate de secol nu are unitate ideologică deplină.

În primul rând, se folosește des sintagma „limbă de lemn”, cu referire la discursul comunist, însă limbile acestea de lemn, care sunt niște variante corupte ale limbajului natural sau ale limbajului științific, pot fi diverse. Avem și acum o limbă de lemn post-comunistă pe care, din păcate, o regăsim în politic.

În anii despre care vorbeam, limba aceasta de lemn – caracterizată în principal prin lipsă de concretețe, prin lipsă de substanță, prin lipsă de conținut -, a avut două etape. Era o etapă din anii sovietizării României (și aici trebuie să focalizăm atenția în comparația cu zilele noastre), și o a doua etapă, pe care eu am numit-o a „limbii de lemn în variantă Ceaușescu”. 

Ceea ce regăsim mai insistent în discursul politic actual este varianta mai puțin cunoscută și nepăstrată în memoria colectivă. Vreau să vă spun că nu puteai citi, în anii ‘80, nici măcar „Scânteia” dinaintea anilor ‘65. Virulența actuală, absența toleranței, dihotomizarea aparțin primei etape a discursului comunist. 

Mai sunt și alte remanențe. În anii de sovietizare a României, lozincile abundau în discursul public. Amintesc una, o sintagmă nefericită: „Trăiască lupta pentru pace!” V-am dat acest exemplu pentru că este total aberant, „luptă” și „pace”, cele două cuvinte, care sunt contrarii, alăturate. 

Dacă analizăm cu atenție lozincile care circulă în zilele noastre, din diferite surse politice, observăm de asemenea o preferință pentru lozinci „șchioape”. Exista atunci și o practică discursivă – „înfierarea”. 

Când cineva părea să se abată cu o opinie, cu un fel de a fi, de la acea gândire politică unică admisă sau de la  comportamentele politice exclusiv recomandate, acel om era pus în discuția colectivului de muncă care-l „înfiera”. Și presa „înfiera” anumiți oameni și anumite evenimente. Când spun „înfiera”, sinonimul potrivit ar fi „stigmatiza”, critica la modul cel dur, fără drept de apel, pe cineva. 

„Înfierarea” aceasta se manifesta prin niște luări de poziție, deseori  în numele „unui colectiv de oameni ai muncii”, „unui grup de tovarăși”. Să amintim și „adeziunile” la o politică zisă corectă atunci, organizările de mitinguri prezentate ca reacții spontane ale mulțimii –  de aderență la politica partidului sau de condamnare a cursei înarmărilor. 

Totul sub aparența „voinței poporului”, poporul fiind un cuvânt cheie în discursul public comunist. Să știți și că în această perioadă, în care reprezentantul Partidului Comunist era Gheorghiu-Dej, stigma aceasta de „nazist” era una care, de asemenea, te putea duce la închisoare. 

Dar tipurile acestea de adeziune sau de înfierare colectivă nu sunt proprii democrației. De aceea nu mi se pare firesc ca acum să se redacteze comunicate politice în numele unei instituții, a unei  organizații care nu este politică, spre exemplu a unei instituții de învățământ, a unei instituții de știință, în numele miilor de oameni care fac parte din ea… pentru că democrația presupune drept la opinie.

De multe ori vorbim despre tipul de personalitate promovat de Uniunea Europeană și nu numai – personalitatea democrată. Studiile de specialitate desemnează toleranța ca fiind trăsătura fundamentală a personalității democrate. 

Iar democrația înseamnă dreptul fiecăruia la opinie, la diversitate, în limitele legii.  

Discursul comunist făcea apel la sentimentul identitar

– De ce prinde în continuare un discurs care conține particularități ale retoricii din perioada totalitară? 
– De ce prind anumite idei din limba aceasta de lemn din discursul public, varianta Ceaușescu: în primul rând pentru că fac apel la sentimentul identitar. S-a depășit prima variantă a limbii de lemn, cea care promova internaționalismul proletar – un fel de globalism comunist care nu admitea decât tipologia „homo sovieticus”.  

Etapa a doua, a naționalismului comunist, limba de lemn în varianta Ceaușescu face apel la sentimentul identitar care nu poate fi anihilat, este o trebuință indisolubilă a  ființei umane. 

Oricât am fi de europeni, oricât am fi de globaliști, ne identificăm mai întâi prin apartenența la familie, la locurile natale și credințele tradiționale, la țara unde te-ai născut. 

Cea mai profundă dimensiune a noastră este limba maternă. Fără limbă nu există gândire, nu există niciun alt proces psihic tipic uman. Faptul că tu spui „m-am născut român”, „sunt din România” nu înseamnă a păcătui atât timp cât nu spui „Românii sunt o etnie superioară altora și în virtutea superiorității noastre haideți să-i urâm pe ceilalți, să le facem ceva rău.” 

Faptul că tu spui că-ți iubești țara sau că-i iubești pe români, ești mândru că ești român, e normal. Locul unde te naști, părinții, fac parte din destinul tău. 

Până la urmă, mulți înțeleg greșit apartenența, cetățenia noastră la Uniunea Europeană. Practic este un duplex identitar. Tu ești cetățean român sau maghiar sau francez și în același timp ești cetățean al Uniunii Europene. Nu putem anula această componentă a etniei, a naționalității noastre. Să nu uităm și că Uniunea Europeană promovează diversitatea culturală care ține de componenta aceasta identitară, etnică. 

Ar fi foarte bine dacă oamenii care se decid să facă politică ar depăși cultura mediatică, însușindu-și o anumită cultură politică, în esență o  substanțială cultură umanistă. Nu greșești politic când spui „Sunt român, mă mândresc cu faptul că sunt român”, la fel cum este normal să spui „Îmi iubesc familia, îmi iubesc țara”. Este rădăcina mea, rădăcina ființei mele, în momentul în care vreau s-o tai, o urăsc, deja s-ar putea să am niște probleme de echilibru emoțional. 

Subliniez încă o dată, aceasta nu-ți dă însă dreptul afirmării superiorității tale etnice în detrimentul altor etnii. Din punct de vedere psihologic, nu există un popor superior, cu un coeficient de inteligență mai înalt, să zicem. Există însă anumiți factori care au generat un mediu social mai prielnic dezvoltării culturale, promovării talentelor și așa mai departe. 

– Dar în ceea ce privește tinerii care nu au trăit în perioada comunistă. La ei de ce are succes acest tip de discurs?
– Tinerii sunt destul de debusolați. Întotdeauna viitorul a fost imprevizibil, dar acum este atât de mare aglomerarea de noutăți, atât de mare viteza de schimbare! Se adaugă și efectele psihologice ale noilor tehnologii de comunicare. 

Li se spune de mici „Aveți toate condițiile, trăiți în cea mai bună dintre lumile posibile.” Și așa este din punctul de vedere al hranei, al distracției. 

Nicio generație nu a avut atâtea beneficii din ceea ce noi considerăm că am avea trebuință ca și generațiile de tineri de astăzi. 

Însă în momentul în care parcurg această criză a adolescenței care pune problema „Ce vei face tu pe lumea aceasta?”, lăsându-l pe acel tânăr să înțeleagă că lumea întreagă îl așteaptă cu brațele foarte primitoare, și că el n-are decât să aleagă, tânărul este debusolat. 

Cu cât ai mai multe opțiuni, cu atât alegerea este mai grea și te face să te simți mai nesigur. Iar în avalanșa aceasta a propagandei electorale privind viitorul ajungem din nou la lipsa de substanță și de conținut. Nu mai avem  „viitorul luminos” ca în anii comunismul, dar sintagmele politice actuale care țin loc de programe, de proiecte ale anilor ce vin, sunt aproape tot atât de „clare”.

„Cel mai mare psiho-sociolog al românilor este Caragiale”

Fac o paranteză, am avut privilegiul de a-i avea printre cei care mi-au îndrumat teza de doctorat pe psiho-sociologul francez de origine română Serge Moscovici, unul dintre fondatorii psihologiei sociale, care și-a petrecut tinerețea în România. Moscovici spunea „Cel mai mare psiho-sociolog al românilor este Caragiale.” 

Mai spunea și că psihologia românilor este amprentată de o atitudine ineficientă: îl consideră pe celălalt mai prost decât el. Invers ar fi înțelept – pleci de la premisa că acela este mai deștept decât tine. Îmi vine acum în cap schița lui Caragiale, cu berăria (schița „C.F.R.” – n. red.) unde un tânăr povestește că tocmai s-a însurat, soția lui este cu șeful de gară noaptea în tren, în compartiment de serviciu și toți râd de el, se veselesc, îi dau de băut până își dau seama că ei au fost proștii care n-au înțeles corect situația. Și suferă profund în acest context. 

La fel se cam întâmplă cu „votații” și „votanții”.  Cei din urmă cunosc practicile de manipulare, ei știu că traseismul politic anihilează credibilitatea individului care se vrea ales. Ei știu că se duce la un partid (candidatul – n. red.), că acolo dă sau promite niște sume de bani, că se vor plăti niște experți sau așa-ziși experți care vor desemna publicul țintă, vor vorbi de nișele sale ca de niște turme mânate pe calea dorită. Că în dreptul fiecărei categorii din publicul țintă vor pune întrebarea „Ce le spunem, promitem, ăstora ca să ne voteze?” Fac niște promisiuni, pe urmă îi spun aceluia (votantului – n. red.) „Ai fost prost că m-ai crezut.” 

Exemplul cel mai la îndemână ar fi starea autostrăzilor noastre, unică în Europa. 

Așa s-a creat o lume, zisa clasă politică, sintagmă intrată în limba naturală a românului, care asociază toate partidele într-un conglomerat de oameni cu aceeași tipologie și aceleași practici. Cu rezultatul unui fel de partid unic. 

Am auzit mulți oameni înainte de alegerile acestea care spuneau că ar trebui să o luăm de la zero, ar trebui să se ducă la vot și să-i taie pe toți de pe listă. Pentru că există această reprezentare a partidelor asimilate unuia unic și prin scopul „aleșilor” de a se menține sau a accede la putere, nepăsându-le de cetățean.

– Credeți că se va ajunge la un moment în care acest tip de discurs, cel marcat de „limba de lemn”, va înceta să mai aibă succes? 
– Da, când oamenii politici vor dori să facă politică, nu „jocuri politice”. Ce înseamnă să faci politică? Înseamnă să fii un lider care îi organizează pe semenii lui și îi mobilizează în atingerea unor țeluri comune. Sunt două țeluri politice mari: creșterea bunăstării oamenilor și democrația. Acestea sunt cele două ținte ale politicului în zilele noastre. În momentul în care acești oameni le vor vorbi votanților, fără a mai exista acea falie de netrecut dintre cuvânt și faptă, nu va fi nevoie de o limbă de lemn alcătuită prioritar din cuvinte fără concretețe.  

Acum campaniile electorale apar pentru cel care se uită la televizor ca un fel de bătălie pentru niște sertare în dulapul puterii. Bătălia aceasta nu se mai face cu sabia sau cu pușca, ci cu cuvântul. Încercând fiecare să-și denigreze adversarii de așa manieră încât el să apară într-o lumină favorabilă cât să fie votat. Atât timp cât lucrurile vor persista în felul acesta și pentru cetățean va fi evidentă ruptura dintre vorbă și faptă… în psihologie fenomenul acesta poartă numele de „disonanță cognitivă”. Când una spui și alta faci, și este un lucru grav. 

„Noi nu suntem dintre țările cu un respectabil trecut democratic”

Trebuie să se producă o sudură între cetățean și cel care îl reprezintă în instituțiile statului român. Noi nu suntem dintre țările cu un respectabil trecut democratic, unde instituțiile funcționează și nu contează, spre exemplu, ce personalitate va avea președintele sau monarhul, pentru că este clar statusul și rolul instituției președinției sau monarhiei.

Dacă nu se va produce această conectare a reprezentantului, a omului ales, cu trebuințele, cu aspirațiile celui care-l alege, lucrurile vor persista și oamenii vor spune „Noi tot am învățat despre trecutul nostru mare, dar de ce acum, când avem atâtea școli și atâția oameni cu doctorate, de ce nu mai avem oameni mari? De ce nu mai avem conducători buni?”. 

Nu știu cât de mari au fost cei din spatele nostru, dar aceasta este reprezentarea, și reprezentările sunt foarte importante în gândirea socială.

– Din punct de vedere psihologic, ce este votul?
– Votul este un proces de identificare. Nu pot să mă identific suprapunându-mă personalității  aceluia pe care îl votez. Dar mă identific cu ideile sale, poate cu o parte din ele, cu felul lui de a fi, cu speranțele, cu expectanțele mele din ceea ce promite și la ce se angajează el. Mă identific, poate și cu imaginea, poate și cu discursul lui. Dar dacă eu nu mă identific cu niciunul, nu mă regăsesc în niciunul, nu vreau să fiu ca niciunul și spun „Uite, a apărut alt mincinos”… atunci nu mai merg la vot.