De ce cad statuile? De bătrânețe

Când scriu aceste rânduri sunt iremediabil expirat. L-am admirat pe Columb. Lui Churchill, ziceam, îi datorez viața fără război. Washington, domle, era libertatea americană, adică supremă. Toți sunt la pământ. Ce să-i explic eu tânărului? Cu ce cuvinte, cu ce tupeu? Uite, într-o seară am devenit așa o capră încăpățânată. M-am inflamat, am drăcuit. Apoi, totuși mi-am zis: vor să dărâme statuile, de ce să nu se dărâme statuile? Băiete, fato, it-ule, dă jos toate statuile lumii! Da-le jos! Chiar așa. Ce-o să se întâmple? În fapt, întrebarea este: ce-o să mi se întâmple? O să mi se dea în cap. Foarte bine! Apoi, ce-o să mi se întâmple? Poate vine o lume mai bună, în care și bătrânii vor avea locul lor. #metoo #blm

Acest articol nu este un îndemn la vandalizare. Nici la anarhie. Mi-e frică de ambele, ca de COVID 19. Acest articol pune în undă o ecuație. Iar această ecuație se numește „nu cumva” și sună cam așa:

Nu cumva statuile acestea nu vorbesc tinerilor?

nu cumva statuile vieții noastre pentru copiii noștri nu înseamnă nimic? Nu cumva suntem vinovați că am uitat/neglijat/nu ne-am priceput să facem să fie vie cultura noastră. Adică să transmitem cultura nu ca pe un cal mort, deșelat, istovit. Cultura dacă este vie este un cal plin de viață, de sens, viril, vital. Bun de călărit, și de Don Quijote, dar și de Churchill. Noi și școlile noastre n-am transmis TINERILOR de astăzi cultură, cultura noastră. Nu le-am transmis cultura, cu tot cu statui, cu tot cu sensul lor adecvat!

Nu cumva asta înseamnă că ne-am înstrăinat de proprii noștri copii?

Nu cumva această cultură a noastră a înstrăinat mai mult, ne-a închis pe noi într-o platoșă? Și pe ei i-a alungat în “identitate”? Da, cultura noastră a devenit zero pentru ei, cultura noastră în frunte cu Isus, Washington, Churchill, Columb și alți exploatatori de sclavi. Și-ntrebarea merge acum direct: Suntem noi vinovații? Sunt tinerii analfabeți?

Nu cumva înfășurați în propria mantie de superioritate i-am tot lăsat singuri în cele mai grele momente?

Nu cumva tinerii, copiii noștri, nu alții, și-au găsit alinarea-alienarea în altă parte? În cultura lor, “pe net, pe rețele”. Nu cumva “pe net, pe rețele de socializare” au descoperit aceste discursuri ale propriei identități? Nu cumva identitatea aceasta pune în umbră identitatea de familie și o înlocuiește cu cea de grup? Indiferent ce grup. Grupul cu care se ceartă pe net. Grupul cu care trag o băută pe zoom, sau în cârciuma de pe strada 8 colț cu 234 in New York. Grupul descoperit aseară și cu care împreună privesc vrăbile cum zboară la 5 dimineața. Grupul de vegani cu care au jurat pe ghimbir și soia forever. Grupul în care au găsit înțelegere, dragoste, sex, da, chiar sex, chiar dragoste, mai ales înțelegere. Înțelegere cu aceea ființă, numită de ei „IT” (în limba și cultura noastră dominantă: țigan, galben, șaormar, ciudat, sclav).

Nu cumva identitatea asta a lor a devenit ea însăși o platoșă împotriva agresiunilor noastre dominatoare?

Identitatea lor putea fi cultura transmisă de noi, putea fi grija dăruită în momente grele. Dar nu a fost să fie. Cultura lor înseamnă conținuturi volatile, durata lor este de câteva minute max. Relații de-o vodcă. Atât durează? De ce nu. Tinerețea este surf peste iubiri virtuale și reale, nerăbdare, foame. Ritmul vieții lor pe net este fomist, setos, cu eroi de-o zi, cu influenceri în vânătoare de miracole. Asta-i tinerețea. Noi suntem rasiști, discriminatori, indivizi fără suflet, bătrâni care nu-i înțelegem.

Nu cumva în căutarea acestei identități, tinerii, copiii noștri,

s-au lovit de bordurile noastre prea înalte pentru bicicletele lor. De rasismele noastre desgustătoare. De sexisme, de ciupelile noastre de fund. De privirile urduroase în decolteuri de 18 ani. De “muistule”. De „ești o nulitate”. De “țiganco”. De “curlangiule”. De naționalismul nostru exacerbat. De ce nu, s-au lovit de singurătatea lor în fața unei asemenea avalanșe ne-simțite. Și au zis: aha, asta-i cultura părinților, bătrânilor? Cea dominantă? Bun, cultură de asta nu-mi trebuie! I can’t breathe! I can’t breathe! I can’t breathe! – repetă de ani de zile ceeace acum câteva zile, în ultimele lui clipe de viață, a șoptit, un simplu om sub genunchiul polițistului.

Nu cumva noi și statuile noastre suntem niște polițiști bine pregătiți pentru a le pune pumnul în gură și genunchiul pe cap.

Nu cumva ”identitatea” lor nu mai poate suporta atâtea statui, atâta autoritate, atâtea non-sensuri pe care noi ne sforțăm să le băgăm în cap?

Nu cumva identitatea lor este prea proaspătă, mereu mai proaspătă și „mai” fericită pentru a ridica acum statui?

Nu cumva bazaltul, marmura, fierul, bronzul, din care sunt statuile, sunt cu mult mai bune pentru un altceva al lor, o viață green? Pot să respire.

Nu cumva dărâmarea statuilor înseamnă o lume mai bună?

Poate greșesc.

Greșesc. Și ce dacă?

Întreb. Nu dărâm statui. Deși și eu am dărâmat statuia lui Lenin din Piața Presei Libere. Da nu se pune. era în 1990.

#me too #blm