London Calling, Marea Britanie. “Plinul” de artă, plăcerea orgasmatică
La începutul anilor ’90, funcție de buget, începusem să călătoresc în afara țării. Cu o oarecare furie, nerăbdare. Rapid, mi-am dat seama că Londra va fi o destinație foarte frecventată în periplurile mele. Chemarea nu s-a datorat școlii pe care am mai făcut-o pe-acolo sau istoriei, tradiției, naturii și respectului pentru acestea care țâșnesc din fiecare fir de iarbă, ci, mai ales, pentru mediul artistic. O efervescență, o diversitate, un consum rafinat, întâlnite, mai târziu, doar la New York. Dacă ești rezident ai mai multe motive de satisfacție. Cred. Totuși, bucătăria englezească am dubii că ar face parte din acestea!? Vacanță mică și miraculoasă: London Calling, Marea Britanie.
Titlul ”London Calling” (The Clash) este un fel de memory card pentru generația căreia Ceaușescu i-a furat tinerețea și, ar trebui să fie pentru cei de azi, care cred că așa a fost și va fi mereu, un red warning light. Nimic nu e pe vecie.
Cu excepția martie 2020 – noiembrie 2022, merg la Londra să-mi fac ”plinul” de artă în fiecare an. Și-acum. De-abia așteptam să mă urc în Picadilly Underground Line, o plăcere aproape orgasmică, de la Heathrow până, hăt, în inima Londrei. Să merg cu metroul pe care noi nu-l vom avea niciodată. Cu plata contactless, indiferent de tipul de transport sau de numărul de curse, abonamentul pe o zi este de 7,5 lire sterline, mai exact, dublu față de cât costă același tip de abonament la București (sic). Doar one way aeroport parcă e vreo 2 lire.
Macarale, macarale…
Poate și din cauza pauzei, anul acesta, însă, îmi pare că Londra a intrat în ”criză de timp”. Totul e găurit, împrejmuit în zonele frecventate de mine, deși, și din metrou se vedeau aceleași lucruri. Ca turist devii un martor mai atent al transformărilor. De ex., magazine super scumpe de pe Regent Street, în care n-avea rost să te uiți mai mult de vitrine, s-au transformat în magazine cu brand-uri mai pentru toate buzunarele. Generații de emigranți s-au succedat și și-au luat, pe rând, locul în servicii, de la indieni la vest-europeni, pentru ca, mai apoi, să vină tare din spate est-europenii, adică, și noi. Deja e greu să mai dai trend-uri.
Însă, cea mai vizibilă evoluție, logic, e cea imobiliară. Nu neapărat în sensul bun. Părerea mea. E normal ca un oraș să se extindă, dar mie mi se pare că a trecut deja la faza de sufocare. Construcția de zgârie nori, începută în districtul financiar, celebrele acvarii, care, chiar dacă au forme arhitecturale plăcute ochiului, au probleme. Produc modificări microclimatice de proximitate, creșteri ale temperaturilor ambientale cu cel puțin 2-3 grade Celsius. Nu mai vorbesc de sănătatea celor din interior care respiră doar aer recirculat. Da, da, va sări toată lumea. Că e safe, bla, bla… dar problemele respiratorii sînt mai numeroase, acum, decât pe vremea când se invoca doar fumatul ca și cauză. Mă mir că activiștii eco-green dau cu sos de tomate în Van Gogh, în loc să dea cu pietre în geamurile acestor acvarii. ”Balaurii” de sticlă, acum, tind să înghită și aleile riverane de promenadă ale londonezilor. Dintr-o parte blocuri de apartamente de lux, bănuiesc, amplasate pe malul Tamisei, din cealaltă clădiri de birouri cu city view, construite în scară, perpendicular pe maluri. Mie, cel puțin, îmi dau senzația de sufocare.
Industria hotelieră, în schimb, are o bilă albă. Fostele groaznice hostelurile din clădirile tradiționale s-au transformat, treptat, în hoteluri boutique, unele chiar foarte elegante și nu neapărat scumpe, în comparație cu prețurile de la noi!
De câțiva ani, văd cum ”cresc” pistele de biciclete. Nu pe trotuare sau prin parcuri, ca la noi. Dar m-am întrebat mereu, într-un oraș în care atunci când nu plouă, e ceață, care e eficiența banului investit? Pistele sînt inteligent construite, parcă te îmbie să devii biciclist.
Și ce ar fi Londra fără parcurile sale magnifice, nu e vorba doar de Hyde Park? Orice petec de verdeață e ceva sacru pentru ei. Fiecare părculeț are gazonul impecabil, copacii îngrijiți, sprijiniți, lacurile curățate, păsările fericite. Toate simțurile se detoxifiază. Mi-au dat întotdeauna senzația că ei văd copacii ca pe niște persoane. Stau și mă întreb, de ce municipalitatea de la noi nu apelează la expertiza celor care îngrijesc parcurile regale? Ne-am lămurit deja. La noi nu se pricepe nimeni.
Spuneam că, probabil, de bucătăria lor nu vei deveni dependent. Deși, de fiecare dată, cel puțin o dată, calc strâmb. Mă ”intoxic” cu breakfast ul lor. În ziua respectivă nu mai pot mânca nimic. Bănuiesc că, stomacul nu e obișnuit să digere simultan două ouă ochiuri, felii de slănină, pastramă, cârnat și ciuperci sau fasole. Până la urmă, cine nu se obișnuiește are la îndemână o ofertă diversificată. Nu știu dacă din cauză că eu prefer, dar am senzația că bucătăria italienească predomină. Pentru restul, există fast food-ul, clasic și new wave. Originalitatea a rămas doar la happy hours.
Deși început de noiembrie, iluminatul stradal specific sărbătorilor își făcuse apariția. Se și întunecă repede la ei și face bine și la turiști. Ornamentele sînt aceleași de ani buni, nu ca la noi, că se schimbau aproape anual. Însă, foarte puține magazine erau decorate. În afară de Harrods, unde aprinderea luminițelor a fost făcută de Emma Răducanu, ca ambasador Dior, era cam sărăcie. Nu lipseau, în schimb, celebrele căsuțe cu produse hamdmade, cred, de sezon și insalubra food court, pentru mine, cel puțin. În zilele noastre, cu toate aceste facilități online de la rezervarea avionului și hotelului, la biletele de spectacole, ar putea deveni totul anost. Am avut noroc, totuși!!
Surpriza sejurului a fost greva de o zi de la metrou. Nu pentru că, transportul de suprafață, taxiurile nu ar putea prelua fluxurile de călători, ci, pentru că din cauza șantierelor și șantieruțelor, în fapt, mai mult stai. În taxi, mai și plătești pentru asta. Aveam două locuri unde trebuia să ajung la ora fixă de începere a spectacolelor. Adrenalină. Pe de-o parte nu găseai nici taxiuri, vorba unui șofer, trebuie să fii chiar un om norocos. Să zic că am fost, dar stresul căutării s-a transformat în angoasa numărării minutelor. Am încercat și cu autobuzul, dar aici trebuia să ai picioare bune. Alte locații se pot acoperi pedestru. N-a fost să fie în ziua cu pricina.
Greva s-a simțit și în săli. În ziua respectivă, au fost singurele dăți când au rămas locuri neocupate. Cultura, punctul forte al Londrei Se știe deja, în capitala Albionului veniturile provenite din vânzarea de bilete, cultură și arte, au depășit cu mult pe cele din biletele de fotbal. Înfricoșător, nu?!!! Cultura și industria creativă sînt al II-lea contributor la buget. Pe calitate, diversitate nu mai insist. Când spun diversitate nu mă refer numai la genuri, ci și la artiști.
Londra adună, precum Silicon Valley cele mai luminate creiere din IT, pe cei mai buni artiști ai momentului. Arte vizuale, dans, operă, balet, teatru, simfonic, pop-rock (mă rog, capitol la care deja sînt crema)…. TOT. Angajați sau invitați. Vezi tot ce există mai bun în lume. Dintr-o singură lovitură. Germania se străduie, de ceva timp, să facă același lucru. Are potență financiară, dar, nu știu, lipsește ceva. Poate farmecul regal. Și ca să nu mai aud, iarăși, imbecilitatea cu biletele sînt mai scumpe ca la noi, de-aia lor le iese la superlativ, fiindcă au bani… Nu, nu sînt mai scumpe. Sînt intervale în care sînt chiar mai ieftine.
Dar: 1. Artele spectacolului la ei nu sînt subvenționate decât până la un maxim de 30%, nu ca la noi 100% 2. Managerii aleargă după finanțări, nu stau la birou să semneze ordine de plată sau să-și facă șușele pă persoană fizică 3. La noi, nimeni nu cere spectacole ca în alte părți, ci, doar calitate. Muzeele și galeriile au intrare gratuită. Free for Everyone este chiar deviza National Gallery. Doar pentru unele expoziții invitate se plătește.
În șase zile, am văzut 9 spectacole, galerii de artă, săli din National Gallery. I am in love with Turner, și muzeul tocmai adusese două dintre capodoperele sale care, de peste 100 de ani, stăteau în colecția Frick, peste ocean. Norocoasă, nu?! Am văzut multe lucruri superbe, din categoria recharge, n-am lâncezit niciun moment. Din categoria MUST SEE, las câteva recomandări. Sînt spectacole care se mai pot vedea într-o limită de timp.
EK / FORSYTHE / QUAGEBEUR – English National Ballet- Sadler’s Wells Probabil, cea mai importantă premieră a anului în dans. Legendarul Mats Ek semnează coregrafia „The Rite of Spring” de I. Stravinski.
Celebra compoziție a inspirat mari coregrafi ai lumii, începând cu Nijinski pentru compania lui Diaghilev. Nici nu e de mirare la cât de iconică este muzica, recognosciblă ca a 5-a de Beethoven. Mats Ek a avut o tentativă cu Ritualul în 1984. Nemulțumit!?, renunță și revine cu această premieră mondială pentru ENB. Este singura companie de balet din lume care are în repertoriul curent două coregrafii ale Ritualului. Cea semnată de Pina Bausch, pentru care balerina Francesca Velicu, în rolul The Chosen One, a luat Olivier Award, prima româncă câștigătoare a prestigiosului premiu, și cea de față.
Mats Ek și Ana Laguna, pe care am avut onoarea să îi avem și la București datorită „Întâlnirilor JTI”, sînt știuți din pioneratul dansului modern.
Perioada în care mișcările din clasic au fost stilizate, geometrizate, într-un concept de gol și plin, narativ și abstract, grație și virilitate. Și acum, cu un décor în care umbrele au același rol ca și luminile, Ek creează o stare emoțională contrastantă cu muzica sau mai degrabă cu ritmul. Urmărim cu sufletul la gură povestea mirilor, mamei și tatălui. Mirii sînt „legați” de mișcări pline de teamă, o neîncredere curioasă, o emoție multiplicată prin intermediul corpului de balet. Costumele sînt sidefii, roz-pal, la fel, cu tăieturi în unghiuri drepte, precum costumele personajelor din frescele japoneze. Nimic haotic, nimic sălbatic. Mișcările sînt ritualice, într-o spirală emoțională ascendentă. William Forsythe cu al său Blake Works I (muzica James Blake), o coregrafie semnătură, a fost primul în program. Acea pictură abstractă a corpurilor în care clasicul, modernul și ball room-ul se întâlnesc în cel mai fericit mod. Este o coregrafie energetică și lirică în același timp. Are vigoarea dansurilor de corp de balet, dar și diafanul pdd urilor. Vizual, este o încântare.
Sandwich, între cei doi monștri, a fost Take Five Blues – muzica Nigel Kennedy pe teme Bach și Dave Brubeck, coregrafie semnată de Stina Quagebeur, balerină și coregrafă cu ENB. La prima vedere, pare dezavantajant pentru că ești aproape de comparații. Sau, din contră. Un original și foarte mătăsos program neo-clasic, în care modernitatea e prinsă în grația clasicului, dar și în măiestria contemporanului.
CABARET at The Kit Kat Club – John Kander, libret Joe Masterhoff, versuri Fred Ebb- Playhouse Theater Am ratat premiera musicalului, deschisă cu Eddie Redmayne în rolul Emcee, dar chiar și așa, o astfel de montare nu poate fi sărită. Trebuie să fii acolo. Nu e un simplu spectacol, e o experiență. De la intrarea pe ușa teatrului, până la ieșire.
Playhouse Theater a fost transformat în Clubul Kit Kat, iar întreaga desfășurare de forțe se produce, literalmente, în fața ta la intensitate maximă. O scenografie genială, desfășurată, practic, doar pe înălțime. Iar jocul, cerința excentrică, actorilor este desăvârșit. Vocile parcă au fost comandate, nu alese. Eu am prins distribuția cu Emily Benjamin, sărbătorind, la acel spectacol, 50 de apariții în rolul lui Sally Bowles, iar Emcee – Callum Scott Howells. Este, probabil, în acest moment, cel mai interesant și original musical din oraș. HENRIC al V-lea de W. Shakeaspeare – Sam Wanamaker Playhouse În casa lui Will, o sală intimă ca un dormitor, cu structură de lemn și la lumina lumânărilor… ești încântat și înfiorat de interpretarea plină de inteligență a piesei despre război și naționalism. O contradicție plecată din vechimea locației, Shakeaspeare Globe, și actualitatea textului și montării. Practic, Holly Race Roughan, regizoarea, a pornit de la premiza, perfect valabilă, că piesa a fost scrisă acum, pentru că tematica e incredibil de actuală. Iar finalul este apoteotic prin includerea în coda a situației de după Brexit a Marii Britanii. Genial.
Aș mai continua, de ex., cu operele Boema și Alcina de la Royal Opera House, sau baletul Mayerling, dar spectacolele de la ROH, pentru pasionați, se transmit la Happy Cinema. Poate nu cu distribuția dorită, și sigur, nu se compară cu cele văzute în sală, dar e o modalitate, la îndemână, de up grade cultural. Și, am lăsat la urmă, dar, în niciun caz, nu în ultimul rând, show-ul ABBA Voyage care are loc în arena construită special pentru spectacolul cu ABBAtaruri și muzicieni în carne și oase. Povestea apariției ideii, construcției… n-o mai repet. Se găsește peste tot. Realizarea este peste imaginația noastră. Chiar și pentru cei care lucrează în domeniu și ar trebui, teoretic, să vizualizeze mai mult ca noi. Nu. Conceptul, punerea în scenă fac ca experiența să o percepi ca reală. Adică, ei cântă, ei sînt acolo. Personal, nu credeam. Dar până nu vezi, e bine să nu asumi.
Cât timp am fost încuiați de dictator, s-au tot întâmplat lucruri pe care le-am ratat. Pentru noi, show-ul este ca un cadou. O recompensă. Mare mi-a fost mirarea să constat că și pentru englezi reprezintă același lucru. Sînt prezenți, de fiecare dată copii, tineri, oameni maturi, vârstnici. Unii cu familii, alții costumați disco. La sfârșitul spectacolului, unii erau cu lacrimi în ochi. Reacție nostalgică puternică. Chiar merită drumul și numai pentru asta. Înțeleg că va fi până în mai 2023.
Vacanță mică și miraculoasă: London Calling, Marea Britanie.
Alte vacanțe mici și miraculoase / Alte idei de Crăciun și Revelion:
Delta Dunării omenească, cu Dragoș Lumpan
Sulina. Cimitirul Maritim din Sulina – Cum să ai un pirat și să nu știi ce să faci cu el
Greci Tulcea. Crăciun în Țara de granit. Anul Nou sus cu gurguiele de pe Țuțuianul din Munții Măcin
Sarmizegetusa Regia. Dacii și trimisul lor pe pământul dacopat: Vladimir Brilinsky
Lungulețu, Dâmbovița. Hai la cules și savurat recolta!
Potlogi, Dâmbovița: Palatul Brâncovenesc, Biserică, Pitaru – domnie. Curtea Pentagon – fudulie
Tulcea. O depresie plimbată pe Dunăre. Alinare cu Dichis’n Blues și Festivalul Ivan Patzaichin
Racoș Brașov: Coloanele de bazalt, Lacul de smarald, Vulcanul stins / Pământul e ca pe Lună
Constanța și Mamaia. Mucegaiul și Șmecherii VIDEO
Moroeni, Dâmbovița, la apus, la grătar, de la Gâlma la Bolboci
Cabana Caraiman, Concertul Stradivarius: Alexandru Tomescu și Dragoș Ilie interpretând Paganini
Clejani Giurgiu. Mumie sârbească, lăutari și Rătăcire de Moși și Rusalii
Comana Giurgiu: lac, plictis, pădure, Gellu Naum
Belciugatele Călărași: Să faci din baltă bici/ Relaxare cu pește, lăutari și daci de Mataraua
Ploiești: Piața cu Pește, Muzeul Ceasului, Casa Ploieșteană. Viață de guvide.
Cetățeni, Argeș, Fenomenul Arasse. Mere de Voinești. Mănăstirea Nămăești
INTERVIURILE HotNews.ro