Ana Murray, Ashoka Romania: “Ca societate, suntem în adolescență. Suntem în adolescență în a ne găsi coeziunea socială” VIDEO

“Credem că dacă, nu știu, dăm 5 lei la o bătrânică suntem oameni buni. Am bifat. Eu îi zic “Catedrala Mântuirii Neamului” pe fast forward. Deci, “automat” suntem oameni buni, dar dacă vine vorba să mă intereseze real dacă vecina mea de la parter, care știu că are 70 de ani, are nevoie de o pâine, aici nu mai simțim că e responsabilitatea noastră. Aici nu vedem că am putea face împreună o lume mai bună. Dar să vorbim și de companii. Dacă noi ca cetățeni îi lăsăm uneori să scape cu campanii formale de “borderline good”, de “green washing”, și noi contribuim la a face bine ca să dai bine. Nu se uită în profunzime, la impactul pe care îl au și rolul pe care îl joacă în societate.” – a declarat Ana Murray, Ashoka România. Ana Murray a venit la dezbaterea “În căutarea binelui”, inițiată de studenții Facultății de Litere București.

Matei George Marian, student anul II CRP Litere: Cum e să faci bine gratuit sau să faci bine ca să faci bine? A devenit o tactica de PR, de marketing, o așezare frumos pe Instagram pentru like-uri. Cum este să faci bine doar ca să faci bine?

Ana Murray: E greu, dar în același timp este și super excitement pentru că în momentul în care reușești să transformi un sistem și să vezi impactul asupra vieților atât de multor oameni îți dă o satisfacție foarte mare. Ce zici tu cu făcutul de bine pentru imagine, asta arată că suntem încă în adolescență ca societate.Credem că dacă, nu știu, dăm 5 lei la o bătrânică suntem oameni buni. Am bifat. Eu îi zic Catedrala Mântuirii Neamului pe fast forward. Deci, “automat” suntem oameni buni, dar dacă vine vorba să mă intereseze real dacă vecina mea de la parter, care știu că are 70 de ani, are nevoie de o pâine că tot mă duc la Mega să iau ceva, aici nu mai simțim că e responsabilitatea noastră. Aici nu vedem că am putea face împreună o lume mai bună pentru toți și că este în puterea noastră să facem chestia asta. Dar să vorbim și de companii. Dacă noi ca cetățeni îi lăsăm uneori să scape cu campanii formale de “borderline good”, de “green washing”, “pink washing” sau mai știu eu ce culoare introduc ele în arenă, și noi contribuim la a face bine ca să dai bine. Nu se uită neapărat, nu le cerem să se uite în profunzime la impactul pe care îl au și rolul pe care îl joacă în societate. It is up to us. Noi trebuie să ne deblocăm niște concepte pe care le luăm de-a gata. Să le provocăm în conversații și în comportamentele noastre și să vedem după aceea care-i răspunsul din partea cealaltă.

Eugen Istodor: Cum arată lumea asta acum, ea are nevoie de bine?

Ana Murray: Ca societate românească, în mare, cred că încă suntem în adolescență, chiar dacă suntem la 30 de ani de după Revoluție. Suntem în adolescență în a ne găsi coeziune socială, dacă vrem să transformăm lucrurile împreună. Am practicat mult mai des competiția decât colaborarea și am practicat mult mai des scepticismul sau lipsa de încredere în ceilalți decât să plecăm de la premisa că cel din fața noastră este un om onest, care vrea să ne ajute. Atunci noi, “oengiștii”, cum suntem numiți, suntem destul de mult după chipul și asemănarea societății, În general, înseamnă că legăturile de colaborare sau de încredere ne arată din triburi diferite. Sunt destul de slabe. Voi lua un exemplu simplu. Nu ai timp. Când lucrezi într-o organizație nonguvernamentală, care depinde de finanțare de la oameni sau de la fonduri europene sau companii private, luptaasta va avea un impact direct asupra activităților pe care le vei face. Ceea ce înseamnă că în momentul în care ai foarte multă finanțare axată pe proiecte orice altceva care ar însemnaîntâlniri între organizații, chiar și un telefon în plus, ajung să fie deprioritizate. Ce ne-am dori noi să vedem mai mult este un design al finanțării mult mai participativ, împreună cu organizațiile și nu doar pentru organizații. Astfel încât zona asta de legături să se poată realiza și să poată să fie o prioritate și nu un gând secundar. Organizațiile ar trebui să lucreze mult mai mult împreună. Pentru că nu poți să rezolvi criza climatică doar cu organizații de mediu. E o lume mult mai complexă care cere ca soluțiile să fie și ele mult mai complexe.

Andreea-Mihaela Zamfir, studentă anul II CRP: Întrebarea mea este cum putem să facem astfel ca acțiunile noastre să aibă un efect mult mai mare ca să putem schimba lumea în bine?

Ana Murray: Dacă vorbim de formule… Sunt câteva caracteristici pe care noi le-am observat că funcționează la nivel global. Mă refer la Ashoka. După ce i-am ales pe oameni Ashoka Fellows îi observăm cum produc schimbarea mai departe. Prima este a practica empatia. Pentru că deseori când cerem lucruri sau începem o relație tindem s-o începem tranzacțional. Eu îți dau ceva, tu îmi dai ceva. Relația respectivă s-ar putea să rămână blocată în efectul pe care poate să-l aibă pentru că este foarte punctual. În momentul în care ne deschidem un pic și, de exemplu, îl ascultăm pe celălalt, pentru a înțelege și nu pentru a răspunde, dialogul capătă noi perspective și propunerea a ceea ce veți putea face împreună devine mai sofisticată un pic, mai interesantă, mai neobișnuită. Pentru că nu a fost o relație prescriptivă. Al doilea lucru pe care-l vedem că se întâmplă este să lucrezi foarte mult în echipe descentralizate și fluide. Adică, cu precădere trăim într-o lume globală. Putem să combinăm resurse de peste tot de pe glob. Nu mai e doar limita teritorială, pe care alte generații au avut-o. Adică poți să dai un call for volunteers pe LinkedIn și să lucrezi cu cineva din Sri Lanka, care poate să contribuie cu nu știu ce, cu cineva din Baia Mare care acoperă altă lipsă. Deci e dinamica spațiilor și a relațiilor pe care le putem dezvolta și de unde poate să îți vină susținere. Deci, voi sunteți din punctul meu de vedere cetățeni globali. Aveți tot pământul la dispoziție dar care vine și cu o oarecare anxietate bineînțeles, e mai mare și mai greu. Dar merită trecute granițele de tot felul. Al treilea lucru pe care l-am văzut este să învățăm să colaborăm. Deseori credem că dacă ne-am văzut la o cafea și am a creat niște lucruri gata, am colaborat. Colaborarea e un proces care uneori este complicat, greu. E un proces, sunt serii de întâlniri care au câte o intenționalitate în spate. Uneori ai impresia că ne-am văzut, ne-am plăcut, dar nu iese nimic cu chestia asta. Ce facem? Vestea bună: colaborarea se poate învăța ca proces. Când ai orice idee știi ce să faci cu ea ca să dăinuie. Să nu te arzi repede ca efort.

Alina Bucur, studentă anul II CRP: Cum credeți că aș putea eu ajunge să reușesc să duc la bun sfârșit un lucru?

Ana Murray: Aș începe prin a spune că asta încercăm să facem și noi ca organizație în România. Să facem mai ușor să știți ce există deja. Pentru că s-ar putea să fie organizații care există deja cu o cauză foarte apropiată de a voastră sau cel puțin conexă, pe lângă care ați putea să stați încât să vă accelerați înțelegerea. De ce ar putea să ai nevoie? Noi în Ashoka de exemplu am început un program de rezidențiat în care oricine poate să vină către noi și să zică: vreau să văd ce aveți voi pe, nu știu, diversitate. Ce aveți voi pe educație pentru copii foarte mici? Asta accelerează întâi o cunoaștere mult mai profundă a problemei, a obstacolelor care ar putea să vină. Cum au văzut alți oameni o posibilă rezolvare ca să nu te lovești de aceleași lucruri și să nu reinventezi roata. Care au fost beneficiile? Ce au învățat alți oameni în experiența lor? A face o organizație este o chestie tehnică și relativ simplă. Să pornești un ONG, știi. Important, mai degrabă aș zice dacă te uiți la impact, unde poți tu să contribui la eforturile care deja există și abia după aceea să vezi dacă e atât de neobișnuit felul în care vrei tu să tratezi lucrurile. Ca să îți dai seama ce resurse ai nevoie. Cine ar putea să îți fie aliat? Care sunt rolurile și relațiile în sistemul pe care tu vrei să îl simți și așa mai departe. Dacă vrei să transformi societăți va trebui la un moment dat să găsești aliații. Care îți e tribul? Cu cine poți să colaborezi? Cine ar putea să-ți fie portavoce? Cine ar putea să-ți fie liant la nivel european? Habar n-am, ce ai nevoie pentru transformarea pe care vrei să o vezi. În mod cert nu o să poată nimeni, de unul singur, să salveze toți copiii, să rezolve nu știu, tot ce înseamnă ,injustiție sau să salveze toate balenele. Nimeni nu poate singur. Este imposibil.

Matei George Marian:Am înțeles din ce ne-ați povestit până acum că munca dumneavoastră este una dificilă. În sensul ăsta voiam să vă întreb cum stați cu răbdarea? Cât de importantă este? Eu personal nu am deloc răbdare și aș fi vrut să văd cum priviți dumneavoastră răbdarea în acest proces.

Ana Murray: Uite! O să îți dau un răspuns foarte personal. Lipsa de răbdare vine din mine. Deseori pentru că proiectez: eu am nevoie să știu sau să se întâmple ceva până la data X. Eu. În momentul acela a trebuit să călătoresc prin zona mea de vulnerabilitate. În momentul în care te accepți într-un fel cu bune și cu mai puțini bune și asculți pe ceilalți și chiar practici chestia asta, care este greu, este al naibii de greu, cu ascultatul ca să înțelegi. Pot să zic că a fost foarte greu să trec de la o voce Ana-centric la o voce cât se poate de obiectivă. Așa gestionez eu răbdarea. Am trecut printr-un proces de durată. Pentru că nu mai e despre mine, dar pot să înțeleg. I was super rockeriță: putem, haideți! Acum am înțeles cât este de greu.

Eugen Istodor: Și mai e ceva nici societatea nu se schimbă în ritmul în care vrei. Ce facem cu asta, Ana?

Ana Murray: Societatea se schimbă în ritmul în care contribuim la ea. Adică dacă nivelul nostru de contribuție în general este scăzut, aceasta o să fie și viteza la care vom merge. Vom merge la relanti. Ține de comportamentele fiecărui individ și nu doar ONG-urile sunt panacee universale. Nu ONG-urile stabilesc cine e bun și cine e rău. Societatea, sectorul ONG sunt o reflecție a modului în care fiecare dintre noi percepe responsabilitatea. De ce ne-a luat ani de zile să înțelegem care e faza cu reciclarea și încă suntem sceptici? Dacă chiar le pun la sticlă, se va duce la sticlă sau nu? N-o să rezolve nimeni pentru noi sărăcia. Nu vine niciun salvator pe calul cel alb cu soluția din ceruri și să zică: pac, acum nu mai există sărăcie. Ține de noi și dacă noi suntem dispuși să ne schimbăm și să muncim pentru chestia asta. Să înțelegem că dacă bătrânii nu au un sistem de suport, ne afectează și viața noastră sau a copiilor noștri. Stăm la relanti. Nu există salvator pe calul cel alb.

Matei George Marian: Tot auzim de discursul acesta obosit de secole bune că mergem spre rău, că societatea se îndreaptă. Ne îndreptăm spre rău, spre bine sau nu avem o direcție?

Ana Murray: Uite câtă solidaritate s-a întâmplat în cazul Ucraina, iar asta a fost o manifestare a societății, a oamenilor normali. Nu a fost doar a ONG-urilor. Deci asta îmi dă speranțe destul de mari. Dacă noi am reușit să ne activăm. Cum era? Românii sunt un popor ospitalier. Mantra din noi. S-a întâmplat lucrul ăsta și am văzut manifestările unei societăți românești mult mai deschise și mai apropiate decât poate presupuneam că este. Deci n-ai cum să zici că mergem mai rău, când am trăit și în pandemie, și după aceea cu criza din Ucraina, manifestări clare că societatea românească totuși se mișcă și se mișcă bine. Aș mai zice că mai este o mare diferență: accesul la informație și la faptul că sunteți și voi conectați, cum ziceam, sunteți cetățeni globali. Voi nu mai sunteți doar parte din societatea românească și atât, ca identitate. Sunteți parte din lumea în care trăim . Pentru că dacă mă uit la toate mișcările globale care au loc acum, exista o înțelegere mult mai profundă pe schimbări climatice, pe justiție. Generația mea de exemplu nu a auzit neam de neamul ei de intersecționalitate sau de diversitate, echitate și nu știu ce. Era nou, undeva într-o politică de HR era stipulat să te porti frumos cu oamenii. Acum lucrurile încep să capete carne ca să zic așa. Conceptele astea încep să aibă mult mai multă semnificație, mult mai multe exemple. Se mișcă de la un continent la altul în secunde. E și o bucurie că nu mai suntem închiși cu globul de cristal peste noi și nu știe dreapta ce face stânga. Suntem totuși conectați la o lume întreagă, globală. Sper eu că încrederea mea cu toate cele este că mergem înspre bine cu hârtopuri, cu frâna de mână trasă, dar mergem înspre bine.

Alina Bucur: Fără a încerca să aduc o notă pesimistă asupra discuției referitor la tragedia războiului din Ucraina despre care ați vorbit mai devreme. Eu, personal, am văzut un număr îngrijorător de mare de persoane, care arătau o reacție revulsivă, dacă nu chiar agresivă față de acești oameni. Pe principiul că statul român îi ajută pe străini, dar nu îi ajută pe proprii cetățeni care trec prin lucruri grele.

Ana Murray: Este normal să fie oameni cu experiențe diferite și cu nevoi diferite sau care să simtă că nevoile lor nu mai sunt luate în considerare din cauza, de exemplu, a războiului.

Apoi, să nu uităm că această gândire vine din ceea ce face statul român: tu, stat, te duci și ajuți tot timpul cu bani, persoana defavorizată. Aceasta este implicit una neajutorată, și ea va rămâne neajutorată dacă doar îi oferi bani. Este o atitudine, e o relație de putere, persoanele care sunt defavorizate rămân captive. Și pot gândi astfel inclusiv la adresa celuilalt care într-un redica anume este în nevoie. Și să nu uităm încă un lucru: nu cred că toți trebuie să fim de acord. Într-un fel diversitatea de opinii, asta apropo de ce e bine și ce e rău, diversitatea de opinii te provoacă să reflectezi asupra propriei persoane, asupra propriilor valori să-ți mai dai un “check” cu tine. Unde ești? Cum ești? Cum te simți? Ce ai putea să faci? Personal nu cred că toți trebuie să fim uniformi, de acord pe nimic.

Eugen Istodor: Tu? Te-ai făcut de mică oengistă?

Ana Murray: Când red mică s-au întâmplat câteva lucruri care cred că m-au ajutat astăzi să gândesc mult mai sistemic despre sector. Prima a fost că datorită contextului post comunist existau deja niște rețele de oameni. Adică era familia extinsă de prieteni, care era aceeași. Ne vedeam și în vacanța de vară și în vacanța de iarnă și la botezuri, aniversări. Totul se întâmpla în acest grup de oameni. Asta mi-a dat oportunitatea să practic un pic ceea ce redica cum cu toate că intenția nu este de predică… a fi empatic, a înțelege cum contribuie fiecare la binele tuturor, mai multor oameni, ce impact au unele lucruri asupra noastră și așa mai departe precum și faptul că ai mei erau niște oameni mari la suflet. Cu tata când mergeam pe munte eram cu strânsul de gunoi. Eram puștoaică de 12-13 ani. Mers pe munte, strâns gunoaie. Mama făcea pachete pentru toată lumea. Profesoară de fizică, dirigă și tot timpul avea cineva nevoie de ceva ce era la noi prin casă. Nu știu. Dacă aveam două rochii, una se ducea la fata laborantei că are nevoie, că tu Ana ai două. Atunci de mică am practicat într-un fel chestia asta. Până și decizia de a studia la Științe Politice, de exemplu, a venit dintr-o dorință de a înțelege contractul social și zona asta de dinamică între oameni, drepturi, responsabilități. Până și decizia de a mă angaja după aceea la una din companiile mari de petrol și gaze din România a venit tot dintr-o zonă de impact asupra societății românești mai mari. Adică, dacă lucrezi pentru o companie foarte mare și poți să produci o schimbare în ea, probabilitatea ca acea schimbare să aibă ripple effect e foarte mare. Vorbești de un număr de angajați, vrei să schimbi un comportament sau o valoare la nivel de angajați. Crede-mă că va avea efect și în familiile lor și în felul în care își va crește copii. Adică se va ducem mai departe. Nu se oprește la poarta instituției, ca să zic foarte românește, iar acum cu Ashoka, norocul meu a fost că îmi place foarte mult complexitatea și îmi place să văd că nu mănânc în fiecare zi varză. Este despre de toate, și asta îmi dă foarte multă energie pentru că îmi place să mă uit prin caleidoscop. Nu știu dacă voi când ați crescut ați mai avut caleidoscop din ăla de te uitai și se mișcau triunghiurile și cerculețe și făceau culori.

Laurențiu Brebu, student anul II CRP: Caleidoscop aveam și eu.

Ana Murray: Era una dintre jucăriile de bază. Cum ții un copil ocupat? Nu îi pui Netflix. Îi puneai Caleidoscop. Atât de frumos să vezi tipurile de schimbare posibile. Adică mie îmi dă speranță. Nu e nimic SF. Nu e nimic imposibil. E de fapt chiar mult mai simplu decât credem, doar că schimbarea este la nivel de mentalitate, ceea ce o face mai grea, dar în sine e ușor. Odată ce s-a întâmplat nu mai ai mare lucru de făcut decât să fii un om bun.

Eugen Istodor: Când ți-a fost greu?

Ana Murray: La nivel personal, cel mai greu mi-a fost când a murit tata. Taică-meu a murit pe munte, el fiind alpinist. El lucra și voia să facă un proiect cu Clubul Alpin Român și tot promisesem că o să îl ajut și niciodată nu ajunsesem să-l ajut. Asta mi-a dat așa un șut în fund că zic: băi, Ana, hai să gândești ceva care să fie, nu știu, pentru tata. Așa s-a născut un proiect care s-a chemat Redescoperă România, care a ajuns să fie un parteneriat între 4 multinaționale, pe doi ani de zile. Atunci mi-a fost foarte greu pentru că tata pentru mine era prietenul meu cel mai bun și am simțit că mi se ia covorul de sub picioare, dar am luat dragostea și energía pe care mi-a dat-o și sentimentul ăsta că nu există nimic imposibil, știi. Eu am fost crescută cu ‘nu există nu pot, există nu vreau”.

Eugen Istodor: Ai ajuns șefă. Nu te-au înșelat? Nu te-au mințit?

Ana Murray: Trebuie din când în când să îmi mai aduc aminte că nu faci Bine pentru tine, adică din ego. O faci pentru obiectivul pe care îl ai pentru alții și atunci chiar dacă îți mai iei și țepe sau lumea e nerecunoscătoare nu poți să faci nici bine cu forța. Dacă omul nu vrea, nu vrea. Asta este. Să nu le iei personal pentru că deseori nu e un răspuns la cine ești tu ca om ci este un răspuns la o situație și un context pentru un anumit moment. Am avut per total mult mai multe experiențe bune decât experiențe negative cu toate că când eram mai tânără le luam pe alea negative și dacă 2% nu-i perfect le internalizam destul de puternic. Când am mai lăsat din presiunea asta pe care o puneam singură pe mine atunci și incidentele astea de deviații sunt ok, sunt gestionabile. Adică nu le mai iau la suflet ci mă concentrez pe ce am eu de făcut că doar m-ar bruia. Nu m-ar ajuta la nimic.

Eugen Istodor: Erai naivă sau exigentă?

Ana Murray: Eram cu datul cu pumnul în masă și cum ți-am zis dacă vreau, se poate! Cred că am devenim mult mai blândă acum și mai înțelegătoare atât cu mine că și cu cei din jur și mai puțin luptătoare din aia, Ioana d’Arc, știi. Hai să vedem că se mai poate și cu un pic mai multă blândețe nu doar cu pumnul în față să produci schimbarea, dar eram foarte căpoasă, perfecționistă, la maximum. Adică 14 ore pe zi de muncă îmi dădeau energie, paradoxal. Deci îmi plăcea și îmi place. Dar acum m-am mai liniștit un pic, dar munceam ca roboțelul pentru că voiam să asimilez tot. Trebuia să știu tot. Trebuia să înțeleg tot. Trebuia să fiu overachiever și perfecționistă și pe sacrificiu până la cer până când corpul o să spună stop la un moment dat și când îți zice stop atunci facem un proces micuț de reflecție, niște terapie, scoatem niște traume și începem alt proces de recalibrare.

Matei George Marian: Ce vă inspiră? Nu știu o carte sau un gen de muzică, un film? Ce continuă să vă inspire după atâția ani de activitate?

Ana Murray: O să zic că este o carte. Este cartea care în continuare cred că a contribuit foarte mult la formarea mea. Este de fapt o trilogie, dar este Jocul lui Ender. Adică de mică îmi plăcea foarte mult zona asta de SF și Jocul lui Ender este o carte pe care o recomand în general tuturor. Adică închid ochii în continuare și îmi aduc aminte și mă pot identifica într-un fel cu Ender și chiar m-a distrat că acum câțiva ani a venit (Orson Scott) cu varianta feminină de la Ender, Wyrm. Ender era un puștan, un băiat și povestea lui și după aceea cred că și-a dat seama că ok, hai cu gender equality. Să existe aceeași poveste de empowerment și pentru fete și a făcut o variantă feminină care se cheamă Wyrm. Este foarte mișto și poveste aceea și mă inspiră de la faptul că pot să văd, chiar pot să văd cum oamenii transformă societăți, ceea ce este un super privilegiu ca să poți să observi cu ochii tăi, știi. Să pui mâna pe ei și să vezi ce au făcut și să vezi că ce au făcut va dura. Nu suflă lupul cel rău și s-a dus căsuța de paie deci e un mare privilegiu că pot să fac lucrul ăsta: să fiu lângă schimbare, în timpul în care se întâmplă. Să știi că vreau și eu sesiune cu voi la un moment dat la finalul cursului să aud perspectivele voastre de cum a fost experiența asta pentru voi.

Eugen Istodor: Acum ce mi-a trecut prin cap, te întreb! Cum ai descoperit tu că nu mai e Moș Crăciun? Familia atât de bună cu tine, mama care dăruia, tata…

Ana Murray: La noi era super simpatic că Moș Crăciun tot timpul ne aducea bocancii aleși de noi. Pentru că tata ne lua cu două zile înainte și mergeam să luăm bocanci pentru că ne creștea piciorul și venea vacanța de iarnă. Așa că Moș Crăciun ne aducea întotdeauna bocancii pe care îi aveam. Luați, cumpărați cu două zile înainte. Deci era un Moș Crăciun foarte pragmatic. Plus că era frumusețea jocului și cred că asta pentru mine a făcut Crăciunul mai important decât Moș Crăciun în sine. Pentru că știam că ori e tata, ori era unchiul meu care făceau pe Moș Crăciun, dar toată lumea intra în joc. Adică erau și adulții care trebuiau să cânte sau să zică colinde. erau… artiști, ce să le fac. Creaseră spiritul ăsta mai de experiență decât tranzacțional și atunci pentru mine tranzacționalul în relația cu Moș Crăciun n-a prea contat niciodată și nici acum nu sunt neapărat despre cadouri la Crăciun cât despre atmosfera asta. Care e experiența? A ce miroase? Despre ce vorbim? Ce se aude?

Eugen Istodor: Voi de la oengiști trăiți în puritate? Chiar mănânci numai lucruri bio. Îți selectezi gunoiul? Să cumperi gramajul strict pentru a nu risipi mâncarea? Dai bani săracilor pe stradă? Habar n-am. Folosești mersul mult pe jos de acasă către oraș. Adică ești un om al lumii tale în care respecți toate aceste reguli?

Ana Murray: Nu suntem habotnici, nici cu facerea de bine. Blândețe un pic făță de noi. Aș putea să iau trenul în fiecare zi pentru că m-am mutat la sat ca să vezi până unde merge chestia asta. Mai iau trenul, mai iau și mașina și nu o să mă simt prost că am luat mașina și cu asta basta, dar a fi conștient însă e important ca să îți dai seama de excese. Deci dacă eu aș începe să fiu…să deviez foarte mult, nu știu, de la o valoare de a mea atunci mi-aș pune trei semne de întrebare dacă aia mai e valoarea mea și dacă ar trebui să îmi mai iasă pe gură așa ceva sau dacă sunt altcineva, dar nu cred în fake habotnicie. Cumva n-am practicat-o și n-am pedepsit pe nimeni că, nu știu, n-a pus plasticul la plastic. Cred că ține de fiecare dintre noi asta să fii conștient de sine și să încerci ca deviația nu să fie regula, dar dacă se întâmplă, se întâmplă și nu o lua ca pe o chestie personală că ești un om rău că ai băut din sticlă de plastic și nu din sticlă de sticlă. Să fii conștient de faptul că ai avut opțiunea aia și ai făcut altfel și cu asta basta.

Laurențiu Brebu: N-aș vrea să fie un intergator, dar sunt curios. Este o analiză permanentă sau așa de genul new year resolution?

Ana Murray: Nu cred în rezoluții de astea de Anul Nou. Mă enervează revelionul pentru că parcă trebuie să ne distrăm pe pilot automat Cred că ai nevoie să practici în viața de zi cu zi și momente de reflecție. Să practici în viața de zi cu zi momente pentru tine pentru a-ți trage sufletul față de ceilalți. Poate că uneori ai nevoie de spațiu să fii doar tu și nu tot timpul cu sufletul altcuiva. Poate că uneori n-ai ascultat cum trebuie și e bine să faci doi pași înapoi și să zici: Ok. Zi-mi din nou pentru că acum ascult. Nici să te superi pe tine de fiecare dată. Mie îmi place paharul meu de vin și țigările sunt ale mele și în continuare nu cred că asta îmi schimbă nici personalitatea, nici valorile.

Andreea-Mihaela Zamfir, studentă anul II CRP:Voiam să vă întreb dacă aveți o dietă specială. Nu știu, sunteți vegetariană sau poate vegană.

Ana Murray: Dieta este să mănânc în fiecare zi. îmi place să gătesc și îmi plac dulciurile. Mai ales patiseria, dar nu am practicat, ca să zic așa, asta cu mâncatul la ore fixe și mănânc în general o dată pe zi, seara. Am fost vegetariană doar când am fost în India pentru că eram un pic paranoică pe street food și toate cele și am zis că până la urmă de la dovlecei n-are ce să ți întâmple prea mult și atunci am fost vegetariană. Tata mi-a zis și ne-a învățat așa: că dacă folosim tot de la un animal este un semn de respect. Dacă arunci mâncarea atunci e o problemă.

Eugen Istodor: Care sunt defectele tale? Este o întrebare simplă.

Ana Murray: Cred că vine un pic dintr-o zonă din asta a salvatorului la care, chiar, lucrez activ in ultima perioadă. Și eu mai am.atitudine de mamă a tuturor răniților de care trebuie să scap un pic pentru că mă pun singură și îi pun și pe ceilalți uneori, în relația asta de trebuie să fie ajutați, salvați, îngrijiți, protejați și se zăpăcesc un pic lucrurile. Poate omul nu vrea, dar nu l-a întrebat nimeni. Uneori o mai dau și eu de gard cu proiecțiile mele sau de ce aș crede eu că ar trebui să se întâmple și viața are un mod de a te trezii la realitate și să zică: băi, Ana, vezi că deviezi! Faci un lucru care te va întoarce din nou într-o situație de, nu știu, epuizare emoțională sau tot felul de relații distorsionate și întoarce-te la ce știi că e bine. Uite! De exemplu acum activ ca să mă vindec un pic atitudinea asta de mama tuturor răniților, am început să învăț. M-am dus din nou la școală să învăț ce înseamnă coaching-ul pe bune și ce mi-a plăcut foarte mult în findings așa a fost că în coaching nu vii cu content. Nu vii să ajuți pe nimeni. De fapt, aproape că nu faci nimic. Le pui niște întrebări, asculți activ și le întorci omului. Atunci își dă singur răspunsurile. Mi-am dat seama că mi-a luat o piatră de pe inimă. Practic de a avea o relație în care să nu proiectez eu că dacă mi-ai zis, nu știu, că vrei să faci ceva pentru copii, creierul meu instantaneu incepe să se gândească că eu aș putea să te pun în legătură cu alti oameni care ar fi de interés pentru tine, ai putea să faci aia și ailaltă și să te bombardez cu chestii, ci să te las pe tine să îți găsești ce e cel mai potrivit pentru tine în momentul ăsta să faci pentru copii; și după aceea să vedem dacă e o chestie de colaborare, dar să nu răspund eu la o nevoie de a ta și să dau 7000 de variante și poate că niciuna nu se potrivește. Să mă mai și supăr pe tine la final că n-ai apreciat tot efortul pe care l-am depus. Deci asta aș zice că e cel mai complex, nu știu dacă defect, dar uneori mai calc și eu pe bec.

Laurențiu Brebu: Deci cumva le dați undița, nu peștele.

Dezbaterea “În căutarea binelui” este inițiată și moderată de studenții anului II CRP – Litere București.

Este susținută de ASHOKA & FACULTATEA DE LITERE

Partener Media: Hotnews.ro

Împreună “În căutarea binelui”, în fiecare săptămână vom avea invitat un agent al schimbării. Astăzi ați citit parte din dialogul studenților de la Litere cu Ana Murray. Ana Murray este – Country Director Ashoka Romania.

Varianta integrală a dezbaterii o puteți găsi aici:

Pe 24 aprilie 2023, ora 18, în Biblioteca Facultății de Litere, suntem la masa rotundă “În căutarea binelui”.

La această dezbatere vom fi împreună cu importanți oameni din familia binelui: Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu, “Dăruiește Viața” Elena Calistru, Funky Citizens Alexandra Cantor, Fundația Friends for Friends Florin Stoican, consultant în sustenabilitate și administrator al Parcurilor Văcărești și Oltenia de Sub Munte Gelu Duminică, “Agenția de Dezvoltare Comunitară Împreună” Ana Murray, Country Director – Ashoka Romania Cristina Bogdan, Decan al Facultății De Litere Alexandra Crăciun, Directorul Departamentului Științele Comunicării