Iarina Taban, Asociația "Ajungem MARI": Viața și voluntariatul printre copiii cu traume
În săptămânile de dinainte de Crăciun, înainte de pandemie, se întampla să vină chiar și opt Moș Crăciuni pe zi în centrele de plasament din centrul orașului. Opt Moș Crăciuni alături de mai mulți voluntari care aduceau cadouri pentru copii, străini care îi întrebau „și ce faci, cum te cheamă, ce vrei să te faci, ce-ți place?”, iar copiii răspundeau. Așteptarea lor era ca acești oameni care aflau câteva lucruri despre ei, să-i placă, să vină să-i vadă în continuare, altfel se simțeau abandonați după aceste multe vizite. După toată agitația, de Crăciun se făcea liniste… După aceste experiente, când am început noi voluntariatul în programul Ajungem MARI, copiii din centrele de plasament aveau tendința să îi respingă pe voluntari: „tu mai vii, chiar o să vii, chiar o să rămâi alături de mine. – povestește Iarina Taban, fondatoarea Ajungem MARI. Iarina Taban a fost invitata studenților Facultății de Litere la seminarul „În căutarea binelui”. Citiți câteva fragmente din acest dialog.
Iarina Taban: Ajungând într-un centru de plasament am zis: pe ei cine îi ajută, de fapt?
Dacă nu-i ajutăm noi acum, atunci cine o să-i ajute?
Mișcarea de voluntariat în centrele de plasament, când am început eu, era atunci destul de șubredă. Erau voluntari în multe asociații, dar nimeni nu le spunea foarte clar ce să facă. De multe ori, voluntarilor li se părea greu și renunțau destul de repede, pentru că munca într-un centru de plasament cu copii cu traume, e imprevizibilă. Nu știi dacă o să funcționeze metodele tale, dacă o să te asculte copiii, dacă vei reuși să creezi cu ei o relație pe termen lung. Deci, vedeți, n-a fost o alegere pentru mine. Am fost în fața faptului împlinit, asta e situația, trebuie să o rezolvăm.
Noi, de exemplu acum, voluntarilor le spunem să nu le ducă cadouri, să le ofere experiențe și poate scrisori scrise din suflet.
Să creeze experiențe, să-i ducă la patinoar, la târgul de Crăciun, să meargă la munte într-o mică excursie, în așa fel încât timpul petrecut cu voluntarul să fie mai prețios pentru copii, decât un cadou. Vorbind de trecut, atunci cînd veneau cadourile, copiii nici nu se mai uitau la ele, nu le mai deschideau. Nu însemna nimic, nu erau niște cadouri facute cu suflet, gândite, adresate fiecăruia. Țin minte că era o puștoaică de 16 ani care primise un covoraș cu șosele pe care să se joace ea cu mașinuțele, ceea ce evident nu ar fi făcut niciodată, așa că l-a aruncat cât colo. În același timp, sunt atât de multi copii în țară care nu primesc nimic, mai ales în sate, în comunități defavorizate, în timp ce e atât de mare înghesuială acolo în centrele unde deja copiii au haine și jucarii, dar unde sunt mai accesibili pentru că sunt deja adunați, nu mai trebuie să mergi din poartă în poartă să îi cauți. E nedrept si încercăm să milităm cât mai mult pentru asta. “Preotul și primarul” le zicem oamenilor care vor să facă fapte bune. Dacă nu există o asociație în zonă care să știe nevoile persoanelor defavorizate, sigur preotul și primarul știu câteva familii și persoane care au nevoie de ajutor.
Chit că inițial o să vină și o să deranjeze ora, o să arunce foile, o să trântească ușa, o să înjure voluntarii
Ușor-ușor văzând copiii că voluntarii se întorc, apropierea dintre copii si voluntari cumva merge destul de natural. Cu unii mai rapid chiar la lecțiile săptămânale, cu unii în timp, prin discuții, la ieșiri în oraș sau în excursii. Durata modulului nostru de voluntariat a crescut pentru ca e nevoie de timp pentru a se crea aceste relații. Inițial era cât un semestru sau cât vacanța de vară, iar apoi am crescut la 6 luni, la 8 luni – 1 an momentan. Pentru copii cea mai mare nevoie este de acceptare necondiționată. Și chiar dacă asta înseamnă inițial ca voluntarii să fumeze o țigară cu adolescenții reticenți la poarta centrului ca prilej de vorbă, pentru a se conecta și a le arăta ca îi acceptă așa cum sunt ei.
Hai să vorbim despre apartamentele de tip familial
Să zicem că este un educator cu șase copii, e ca și când ai avea un părinte cu șase copii în același timp, fiecare cu temele lui, cu nevoile lui, cu problemele lui de la scoală, cu conflictele lui cu colegii, și e foarte greu de gestionat. Cu toată partea administrativă: mâncat, culcat, schimbat, spălat hainele tuturor copiilor, adică e o muncă enormă în spate. E greu să gestioneze și conflictele între acești copii.
Înainte de Covid, făceam traininguri de opt ore. Trainingul inițial avea rol de selecție și încă are.
Dar era un instrument foarte puternic, pentru că în opt ore îi vedeai foarte mult pe voluntari cum interacționează, cum se joacă. Aveam foarte multe jocuri non-formale și-i scoteam din zona de confort, îi puneam să alerge prin cameră, să se joace de-a veverițele, de exemplu. De fapt, îi învățam ce să facă la primele întâlniri cu copiii încât să le fie ușor să inițieze jocul și să se apropie de copii. Cei care care ziceau „ce-i prostia asta de joc, eu nu fac așa ceva” sau „eu nu pot să lucrez cu așa copii” erau clar eliminați. Încercăm să îi susținem cât mai mult pe voluntari și după ce au început activitatea pentru că ne dorim ca ei să rămână cât mai mult alături de copii. Unele traininguri îi ajută să își ajusteze așteptările sau să arate compasiune fata de ei înșiși, să nu mai pună presiune. Mulți voluntari sunt tentați să renunțe pentru că ei cred că nu au fost destul de buni: „nu l-am învățat destul pe acest copil, nu s-a schimbat suficient de când vin la el” sau „nu a devenit mult mai dornic să lucreze la matematică de când vin eu, e vina mea”. De fapt nu e vina lui, sunt foarte multe lucruri adunate în povestea copilului, și un copil care a trecut prin niște experiențe foarte dure și foarte triste, nu o să-și dorească să lucreze la matematică cum o să vadă voluntarul, oricât va fi el de bun, fantastic și minunat profesor și cu toate metodele interactive. Pentru că pe el îl apasă cu totul alte lucruri: faptul că mama lui i-a promis că vine să îi ia acasă și nu a mai venit, faptul că nu știe dacă centrul lui se va închide și unde o să se mute și cu care dintre colegi, cei cu care se întelege sau cei cu care nu se înțelege, dacă rămâne alături de frații lui mai mici sau vor fi separați? Adică problemele lor sunt mult prea mari pentru ei, și sunt prea mari față de problemele de matematică pe care le aduce voluntarul. Au nevoie de încurajare și de asta rolul voluntarului e foarte important, pentru că de multe ori voluntarii sunt cei care cred în acești copii atunci când nu crede nimeni. Când și educatorul le zice „lasă, nu mai da la liceul de arte, unde visai tu. Du-te la școala asta că-i aproape de de noi aici, nici n-o să ai atâtea teme la școala specială”. De multe ori sunt descurajați și pentru că este greu pentru personal să-și asume și să-i împingă de la spate atunci când vor da de greu. Și atunci voluntarul e cel care crede atunci când nu mai crede nici copilul și nu mai crede nimeni. E nevoie de niște relații sănătoase și pe termen lung cu adulți care să-i susțină și să-i încurajeze, ca ei să poată să-și depășească limitările astea pe care și le pun ei și le-au tot fost puse de-a lungul anilor.
Nici sistemul școlar nu-i ajută foarte mult, pentru că reacțiile copiilor cu traumă pot să fie uneori violente, pot să fie agresivi la școala cu colegii de aceeași vârstă.
Copiii instituționalizați nu reușesc foarte bine să-și gestioneze emoțiile, e nevoie să lucreze la asta un pic și cu o persoană de încredere sau cu un terapeut. Dar de multe ori au fost situații în care ni s-a povestit cum profesorii sau directorii de școală au zis „OK și-l trec clasa dacă-l muți din școala mea”, și asta nu înseamnă incluziune, asta înseamnă marginalizare și copiii, oricât de mici, se simt dați la o parte, observă și ei lucrurile astea și încep să creadă că nu vor fi niciodata acceptați de societate.
Iar meseriile la care ei visează și din care ei aleg la ce sunt buni, de multe ori sunt din aceeași sferă:„Ce să mă fac?
Mă fac patiser, frizer…” În același timp e clar că se repetă aceste alegeri și pentru că au avut modele, nu cunosc prea multe meserii. O realitate este că nici nu au fost stimulați în primii ani de viață să se dezvolte cognitiv și sunt într-adevăr niște întârzieri pentru mulți dintre ei, așa că li se și potrivesc unele meserii mai practice și repetitive. Sunt și mulți care descoperă alături de voluntari sau cu consilierii vocaționali:„uite, aș putea să fac cu totul altceva”. Însă de la descoperire la a practica e nevoie de susținere și încurajare permanent din partea adulților din jur. Și de ce povesteam de liceul de arhitectură? Pentru că anul trecut o adolescentă a obținut un succes fantastic având în spate o echipa de voluntari. Un voluntar a descoperit că e pasionată de desen și că se descurcă foarte bine.
Alt voluntar a ajutat-o la matematică pentru că era în situație de corijență și a venit să facă de trei ori pe săptămână meditații ca să treacă clasa.
Alt voluntar i-a zis „uite există liceul ăsta, vrei să faci, ai putea să faci așa ceva”. Alt voluntar a înscris-o la cursuri de desen, mai mulți voluntari au făcut prin rotație să o ducă săptămânal la cursuri tot anul. Iar cu două zile înainte de admitere, fata îi anunță pe voluntari „eu nu mai dau admiterea, o să mă înscriu la liceul de aici de la noi din oraș, pentru că așa am vorbit și cu doamna, e mai simplu, ce să caut eu acolo, n-o să mă descurc…”. Și s-a dus al șaptelea voluntar și a avut o discuție de o zi întreagă cu ea și a convins-o, altcineva a dus-o la examen și a luat cu 10. Dar a fost o muncă de echipă și voluntarii au fost plasa ei de siguranță în orice moment, pentru că de multe ori copiii au tendința asta de a renunța din cauză că stima lor de sine, în urma tuturor experientelor lor, nu este deloc ridicată. Lor li se confirmă cu fiecare gest greșit pe care îl fac „vezi, da, ți-am zis, eu nu sunt bun, eu nu sunt în stare, eu merit să fiu abandonat sau dat la o parte”. Cumva asta înseamnă și trauma lor, că uneori chiar fac niște lucruri ca să li se confirme credințele lor care, în general da, sunt negative și limitative.
E un respect reciproc în relația cu voluntarii.
Cred că pur și simplu, copiii vor să fie și ei respectați de voluntari așa cum ei respectă voluntarul. Și asta se intamplă pentru că au observat niște lucruri de-a lungul timpului și vor cumva să fie ca voluntarul, îl văd ca pe un model. Nu e o rețetă, desigur că vor mai greși sau nu vor reuși să-și controleze cu totul comportamentul. Despre relația cu copiii, specialiștii spuneau că dacă un copil are curajul să se manifeste așa cum e el, când e cu tine, adultul, înseamnă că are încredere în tine. Până la urmă, voluntarii discută după fiecare situație, atunci când s-au liniștit apele. De multe ori chiar copiii zic voluntarilor că le pare rău de cum au reacționat într-o situație, îsi dau seama cum era corect. Sau au fost momente în care pur și simplu n-au vrut să-l dezamăgească pe voluntar și și-au controlat comportamentul fără să le ceară nimeni asta, după care le-au spus voluntarilor „uite, ai văzut că m-am purtat frumos. Îți mulțumesc că ai avut încredere în mine”, chiar dacă voluntarii nu le-au spus neapărat înainte „te trimit acolo pentru că am încredere în tine și aștept de la tine să te porți într-un fel”. E destul de natural în relația lor, nu e ceva ce-i forțăm să facă sau le impunem voluntarilor să le spună copiilor de la început.
Studenții CRP care pun întrebări „În căutarea binelui”: Felicia Dan, Alina Bucur, George Matei, Mihaela Zamfir, Raluca Vizinteanu, Antonia Neagu, Ana Nicola, Alexandra Ștefan, Laurențiu Brebu, Elena Barbu
PARTENERIAT Ashoka Romania – Facultatea de Litere București – Hotnews.ro
În seria „În căutarea binelui”, personalități din mediul ONG:
INTERVIURILE HotNews.ro