„Sub ochii noștri se termină o lume”. Mărturia unei profesoare din Polonia care a stat 10 ani în România, tulburată după ce i-a spus fata ei în momentul în care cele 19 drone rusești au pătruns în țară
Incursiunea dronelor rusești pe teritoriul Poloniei a zdruncinat sentimentul de siguranță al oamenilor obișnuiți. Printre cei care au resimțit puternic acest moment se află Radosława (Radka) Janowska-Lascar, traducătoare de literatură română și profesoară stabilită la Legnica, în vestul Poloniei.
- „De 35 de ani, trăim în pace și bunăstare și ne-am dezobișnuit de amenințări”.
- „În același timp, însă, eu sunt din generația care ține foarte bine minte comunismul și lipsa de speranță”, spune profesoara, care susține că asta o ajută să nu creadă nimic din manipularea Rusiei.
Radosława (Radka) Janowska-Lascar povestește, într-un interviu acordat pentru cititorii HotNews, că vestea pătrunderii dronelor rusești în Polonia a fost ca „un junghi în inimă”. „De 35 de ani trăim în democrație și am visat la ea. Când am citit știrile despre drone, am simțit că se termină o lume”, mărturisește profesoara în vârstă de 59 de ani.
A stat aproape 10 ani în România
Radka Janowska-Lascar este absolventă de filologie română la Universitatea Jagiellonă din Cracovia și doctor în filologie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A trăit aproape un deceniu în România, unde a lucrat la Ambasada Poloniei din București și a predat limba polonă la Iași.
De mai bine de 10 de ani, traduce literatură română în polonă și a adus în fața publicului din Polonia autori precum Lucian Dan Teodorovici, Filip Florian, Dan Lungu, Cristian Teodorescu sau Oleg Serebrian și Jan Cornelius.
„Eu sunt din generația care ține foarte bine minte comunismul și lipsa de speranță”
Din Legnica – un oraș din vestul Poloniei – ea privește cu îngrijorare situația. Mărturisește că, la fel ca mulți compatrioți de-ai săi, trăiește războiul „zi de zi, prin prietenii ucraineni, prin propaganda care circulă și prin frica de viitor.”
Întrebată cum a perceput incidentul cu dronele, traducătoarea spune că momentul a fost pentru ea un prag emoțional: ”Democrația asta am așteptat-o atâția ani, am râvnit la ea, am visat la ea. Eu sunt din generația care ține foarte bine minte comunismul și lipsa de speranță de la sfârșitul anilor ’80. Iar acum, literalmente, când m-am trezit dimineața și am văzut primele reacții, am zis: uite că asta se întâmplă, sub ochii noștri se termină o lume.”
Războiul informațional și propaganda rusă
De la începutul conflictului din Ucraina, Radka a simțit că Polonia nu e doar un observator, ci parte a unui altfel de război: cel informațional. Ea citește știri în ucraineană, urmărește surse independente și vede cum dezinformarea pătrunde în societatea poloneză.
„Mi-am dat seama că războiul la noi a început practic odată cu războiul din Ucraina, pentru că e un alt tip de război – unul informațional, care vizează inimile și gândirea polonezilor”.
”O parte a societății noastre e foarte ușor manevrabilă și s-a dedat la propaganda rusească. Înghit totul și nu gândesc, nu judecă. Chiar sunt unii care neagă războiul din Ucraina și dau vina pentru neajunsurile lor pe bieții ucraineni: că au venit, ne-au luat locurile de muncă, ne-au luat nu știu ce.”
„Ne-am dezobișnuit de amenințări”
După căderea dronelor, Janowska-Lascar spune că oamenii și-au pus inevitabil întrebarea dacă Polonia e pregătită pentru un conflict deschis. Concluzia ei e una amară.
„Îți pui tot felul de întrebări: oare noi suntem pregătiți? Eu zic că nu. Pentru că nimeni nu se gândește să avem un sistem de apărare, să știm unde putem fugi în caz de atac, cum să procedăm, să existe niște proceduri clare. Nu sunt. Pentru că noi, de 35 de ani, trăim în pace și bunăstare și ne-am dezobișnuit de amenințări.”
Compară situația cu Ucraina, unde reacția la amenințare a fost imediată și eficientă.
„Ucrainenii sunt cumva tot timpul amenințați și au alte instincte. Foarte rapid și-au reprofilat industria, gândirea tehnologică. Ei sunt acum specialiști de clasa întâi în toate aceste sisteme de război. Noi ar fi trebuit să învățăm de la ei, nu să negăm situația de la ei.”
„Fiica mea spune: mama, eu fug. Dar unde să fugim?”
Frica războiului nu se oprește la granițele abstracte, ci ajunge în familie. Janowska-Lascar povestește cum discuțiile cu fiica ei mai mică s-au transformat în scenarii concrete despre fugă.
„Fiica mea mai mică, de 23 de ani, mi-a spus: «mama, eu fug. În caz de ceva, eu fug». Dar unde să fugim? Mi-am imaginat situația când trebuie să fugim și m-am întrebat: ce îmi pun în sacoșă sau în rucsac? Exact cum am văzut pe 27-28 februarie 2022, când au început să vină în orașul nostru primii refugiați din Ucraina. Oameni cu sacoșe, atât au apucat să ia. Uneori nu aveau nici schimburi pentru copii”.
”Noi am organizat atunci ajutoare și voluntariat. Și exact așa mi-am imaginat că, uite, acum e rândul nostru. Doamne ferește, să ne luăm sacoșa și să fugim. Dar unde să fugim?”.
Fiica este studentă la Academia de Muzică, o reprezentantă a unei generații care a cunoscut doar libertatea europeană. „Ea trăiește numai în această lume democratică și europeană. Nu știe ce înseamnă să ai pașaport și să stai la rând pentru viză. Și toată generația e așa. Foarte bine, pentru că asta am și dorit noi, cei mai în vârstă. Dar uite că a venit momentul când cine știe dacă nu va trebui să fugim noi.”
Lecția amară a anului 1939 și scepticismul față de NATO
Întrebată dacă sprijinul NATO îi aduce liniște, Radka Janowska-Lascar a mărturisit că rămâne sceptică, evocând experiența Poloniei din 1939.
Ea spune că, deși atunci existau mai multe acorduri de sprijin și colaborare, țara a fost rapid înfrântă, iar populația s-a simțit abandonată. În amintirea ei despre acele evenimente – învățate din istorie – România a fost printre puținele state care au oferit adăpost refugiaților polonezi.
„Nu am foarte multă încredere că cineva ne va apăra. Primul gând al fiecăruia este să-și apere propria piele, nu pe cea a vecinului de la câteva mii de kilometri”, spune ea.
Trăgând o paralelă cu prezentul, traducătoarea compară atmosfera actuală cu starea de spirit din vara anului 1939: „Parcă văd sfârșitul verii 1939 și începutul lui septembrie. Toți erau foarte entuziasmați, convinși că în trei zile îi batem pe nemți. A trecut o lună și gata. S-a terminat cu țara numită Polonia. Eu îmi iubesc țara, mă consider patrioată, dar n-am prea multe speranțe.”
Anii din România și legătura prin literatură
Între 1992 și 2001, Radka Janowska-Lascar a studiat și a lucrat în România, perioadă care i-a marcat cariera și viața personală. A început cu studiile de filologie română la Iași și București, a lucrat doi ani la Ambasada Poloniei din București, apoi a predat timp de șase ani limba polonă la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Totul a pornit dintr-o întâmplare personală, povestește ea:
„Inițial m-a atras un om care a trăit în Iași și noi am vorbit în limba engleză. După aceea am hotărât să încerc să învăț această limbă ciudată numită limba română, care, dintr-o glumă, a devenit un scop în viață și din ea trăiesc, pot să zic așa, de atâția ani.”
Radka a continuat să revină în România și după perioada de lectorat, pentru a-și finaliza doctoratul, obținut la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” în 2005.
„Am fost studentă, adevărat, am început filologia română la Cracovia, am continuat-o la Iași și la București. După aceea am primit o slujbă la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, am fost lector de limba polonă timp de șase ani. Înainte de a fi lector, am mai lucrat doi ani la Ambasada Poloniei din București, dar nu pe post de diplomat – am fost secretară”
”Dacă mă ascultă cineva dintre foștii mei studenți sau colegi de la Catedra de Slavistică de la Cuza, îi salut călduros. După aceea, din 2001 am plecat de la lectorat, dar tot reveneam în România pentru a-mi termina doctoratul. Am dat doctoratul la Cuza în 2005, în ianuarie, și cam asta.”
Anii petrecuți în România i-au adus nu doar formarea profesională, ci și o carieră solidă de traducătoare de literatură română în Polonia.
„Sunt translator de limba română și traducător autorizat, și traduc și literatura română. Dintr-o glumă, limba română a devenit scopul meu de viață.”
Lucrul cu refugiații: „E o plăcere să lucrez cu ei, sunt copii foarte buni”
În prezent, viața Radkăi Janowska-Lascar din Legnica este strâns legată de refugiații și prietenii ucraineni. Pentru a fi mai aproape de ei și pentru a citi direct știrile din surse primare, ea a început să studieze limba ucraineană.
„Citesc foarte mult, pe internet și pe rețelele de socializare, și trăiesc cum ar veni cu prietenii mei ucraineni. Unii s-au refugiat la noi în oraș, am câțiva prieteni în Ucraina și în alte țări – Canada, altele. Schimbăm informații mereu. Sunt și cei care au trăit la noi și acum s-au întors în Ucraina. Eu trăiesc războiul ăsta de câțiva ani deja, prin ei.”
Predă lecții de polonă copiilor ucraineni refugiați, iar bucuria lor la cel mai mic semn de solidaritate i-a rămas întipărită în memorie.
„E o plăcere să lucrez cu ei, sunt copii foarte buni, foarte ascultători, foarte talentați. Trebuie să-i ajutăm pe ucraineni cum putem, cu orice resursă avem la dispoziție. Nu numai banii sunt importanți. De nu știu câte ori m-am întâlnit cu situația în care, când începeam să vorbesc cu ei în ucraineană, mă îmbrățișau, mă pupau și spuneau: «Vai, ce bine că cineva ne vorbește limba și ne înțelege».”
Povestea lui Andrii Madjarov, veteranul care merge pe jos până la Bruxelles
Un episod aparte, mărturisește traducătoarea, a fost întâlnirea cu Andrii Madjarov, un veteran ucrainean care a decis să parcurgă pe jos drumul de la frontiera polono ucraineană până la Bruxelles, pentru a atrage atenția asupra realităților războiului.
„A trecut prin orașul nostru un băiat, fost soldat, veteran de război, care are o misiune: a plecat pe jos de la frontiera polono ucraineană și vrea să ajungă la Bruxelles. A fost și la mine în casă. Scopul lui este să vorbească atât cu oamenii simpli pe care îi întâlnește pe drum, cât și cu politicienii europeni. Andrii e un erou pentru noi.”
Descrierile Radkăi despre traumele lui Andrii arată dimensiunea umană a războiului:
„A luptat în toate punctele cele mai fierbinți ale războiului, a eliberat localități, a fost pe prima linie. A rămas cu sechele și a fost un an și jumătate în recuperare, fizică și psihică, pentru că războiul nu te lasă normal. Și abia când vezi astfel de oameni, vii, care și-au îngropat prietenii, îți dai seama că nu ai cum să negi realitatea.”
„Nu vreau să dau mesaje pentru popor, dar pur și simplu să simțim un pic de empatie și să facem măcar câte un pas mic să-i ajutăm pe ucraineni cât putem. Datorită luptei lor, noi avem pace de trei ani și jumătate.”
„Evident, oamenii sunt diferiți, societatea e mixtă, dar tragediile umane și viețile curmate ar trebui să ne facă să ajutăm. Vedem un copil, un om – să donăm un bănuț, cât de mic. Pentru foarte mulți înseamnă foarte mult”.
INTERVIURILE HotNews.ro