Suferintele tinarului general securist

Ca sa nu patiti ce am patit eu, va spun de la inceput ce si despre ce este cartea. Personajul principal e Tanase Evghenie, care, in ciuda acestui nume aiuritor, nu e un personaj de fictiune, ci numele real al unui general de securitate la fel de real.

Evghenie s-a nascut copil sarac in marginea Bucurestiului, a ajuns cazangiu la uzinele Malaxa, a intrat in Partidul Comunist ilegal, iar dupa razboi a avut o cariera fulgeratoare. A ajuns general de Securitate la 30 de ani si adjunct al ministrului de Interne (sinistrul Alexandru Draghici). La fel de fulgeratoare i-a fost si caderea. La 45 de ani este scos in rezerva.

Nu este clar din ce anume i s-a tras. Se pare ca noua orientare a comunismului national l-a considerat suspect de apropiat de sovietici (desi el declara ca a lucrat greu cu consilierii sovietici din Securitate in anii `50 si da si exemple in acest sens).

Oricum, general pensionar la 45 de ani, se impaca greu cu statutul sau. Noii sefi ii cer sa isi scrie memoriile care ar putea ajuta la educarea tinerelor cadre ale Securitatii. O face cu mare aplomb, se pare ca il ajuta sa treaca peste starea de depresie pe care i-o da lipsa de actiune.

Imi inchipui ca e greu sa controlezi destinele atitor oameni si apoi sa te trezesti simplu cetatean, pensionar. E drept, pensionar de lux, dar tot greu trebuie sa fie.

Intelegem astfel mai bine de ce sufera amaritul de Plesita si de ce apare pe la televizor: daca nu mai bati oameni la ancheta te cam plictisesti, te apuca angoasele existentiale, e nasol.

Pina la urma sefii nu apreciaza memoriile lui Evghenie, e scris un referat in care se apreciaza ca nu corespund, un exemplar este distrus, al doilea e ingropat la arhiva, unde este descoperit de doi tineri cercetatori ai CNSAS, care il publica acum. Asa intra fabulosul nume Tanase Evghenie in istoria publica.

Cam aceasta este povestea, cum am inteles-o eu. Si nu a fost lucru usor sa inteleg ceva, am avut nevoie de rabdare. Cartea mi s-a parut interesanta prin coperta si titlu. Autorul trecut pe coperta este CNSAS. Inainte de a ajunge sa citesti memoriile propriu-zise, citesti doua introduceri scrise de cei doi cercetatori de acolo. Unul este execrabil, celalalt rezonabil.

Cristina Anisescu scrie o introducere numita „Interpretarea unui text-document din perspectiva psihanalizei aplicate”. Fiind textul de deschidere, te astepti sa pricepi ce este cu titlul cartii, cine este autorul, cit de pseudo sint pseudo-memoriile si de ce se numesc asa, etc.

In schimb, autoarea bate cimpii cu gratie, tine neaparat sa intelegem ca a citit Foucault, Ricoeur si multi altii, ca stie cum e cu inter si meta textualitatea, cu supraeul moral si multe alte inutilitati intr-o carte care publica documente istorice.

Un exemplu din multe:

„Asadar, cuvintul si textualitatea documentului ne vor incita sa adoptam un alt mod de decodificare a semnificatiilor, ne vor conduce spre o alta posibilitate de operationalizare, incluzind riscul de a fi ingroziti de reprezentarile imaginare care coexista in planul ascuns al realitatii istorice” – pg. 8

Limbaj pretentios si gol de idei cind eu voiam sa stiu ce memorii, cine le-a scris, etc. Si o tine tot asa pe 66 de pagini. Abia pe la pagina 16 apare si Evghenie in textul doamnei Anisescu si incepi sa afli amanunte despre el, destul de putine oricum.

Urmeaza apoi analiza psihanalitica asupra bietului Evghenie, care e prost scrisa, cu acelasi stil pedant si gol. Mai pica si prost, inainte de textul memoriilor, pentru ca ti se explica ce vrea sa zica Evghenie inainte sa citesti ce zice Evghenie. Ca la orele de limba romana din liceu: autorul vrea sa zica aici ca…

Nu ma indoiesc ca autoarea este toba de carte, sint insa convins ca e incapabila sa spuna o poveste simpla cu subiect si predicat, din care eventual sa intelegi despre ce este cartea pe care o tii in mina.

Pe scurt, este recomandabil sa sariti primele 66 de pagini. Riscati sa va enervati.

Acolo incepe al doilea studiu introductiv, scris de alt cercetator de la CNSAS, Silviu B. Moldovan. El aseaza memoriile lui Evghenie in context istoric fara sa-ti strice cheful sa le citesti, vorbeste despre schimbarile institutionale din anii 60, despre relatiile dintre partid si Securitate.

Desi pe alocuri merge in directii de analiza departate de subiect, e absolut necesar sa-l cititi pentru a pricepe textul propriu-zis si contextul in care e scris. Altfel, nu intelegeti de ce securistul Evghenie Tanase explica fenomenul Pitesti ca plecat din initiativa unor detinuti legionari care, comandati din afara tarii, doreau sa compromita Securitatea. E doar un exemplu, mai sint multe altele disecate in mod util de Moldovan.

Ce-i trece securistului prin cap?

Ca sa parafrazez un banc celebru, ar fi fost bine sa-i treaca un glont, dar nu e cazul. Memoriile sint o incercare patetica de a se prezenta intr-o lumina favorabila noii conduceri, sperind evident intr-o reintegrare in sistem. Limbajul de lemn domina.

Pe alocuri se vrea poet:

„Voi incepe cu sfirsitul. Afara, vreme primavaratica, dar cu atit mai amagitoare cu cit aparuse in luna gerurilor” – pg. 154

„Parca esti naufragiat singur in imensitatea oceanului, in fata cu certitudinea incertitudinii viitorului” – pg. 155 (aici se refera la angoasele iesirii fortate la pensie).

Este prin multe locuri de-a dreptul prostanac, in multe altele lichea (au existat abuzuri ale Securitatii, oameni batuti, dar el niciodata, Doamne fereste…). Alteori recunoaste franc cum li se puneau la dispozitie intrebarile si raspunsurile de obtinut la interogatorii, ei urmind doar sa „convinga” detinutii sa semneze.

Moldovan explica ca e vorba despre cazurile de comunisti abuzati de Dej (Patrascanu et comp.) si Evghenie se conforma noii directive de partid: s-a abuzat, sa recunoastem.

Este totusi surprinzator de critic cu institutia Securitatii, din perspectiva unui sef enervat ca lucrurile nu merg ca la carte pentru ca superiorii sai sint neglijenti, rau voitori, smecheri, meschini, interesati.

Insira multe frustrari personale si probleme, de la trimiterea securistilor sa faca cumparaturile pentru nomenclaturisti (inclusiv „elastic de culoare roz pentru chiloti de dama”) la faptul ca directia de contrasabotaj se ocupa si de micile ateliere mestesugaresti.

Textul este interesant in sine si te ajuta sa-ti faci o idee despre modul cum functionau neuronii baietilor cu ochi albastri, atitia citi erau (neuronii).

In fine, cartea care incepe atit de prost se termina in mod inspirat cu alte documente privind activitatea propriu-zisa a suferindului general Evghenie. De acolo vedem ce zeu era el pentru amaritii de cetateni ai democratiei populare. Intre altele, refuza viza de RFG pentru un inginer care criticase tehnologia sovietica si tot el trimite nota in care citim urmatoarele:

„Propunem sa i se aprobe un costum de haine, doua camasi, indispensabili, una pereche pantofi si doua perechi de ciorapi” – pg. 258

Cel caruia i se aproba doua perechi de ciorapi este Constantin Noica.

Nu e de mirare ca activitatea respectiva dadea dependenta.