Summit NATO la Washington. Mark Rutte își începe mandatul

După turneul său asiatic și acordurile încheiate cu Coreea de Nord și Vietnam, binecuvântat cu o binevoitoare privire imperială de Xi Jinping, Vladimir Putin a devenit mult mai încrezător. Atât de încrezător, încât le-a făcut declarații ziariștilor, expunând un silogism (viciat) cu care și-a motivat planurile sale privind Ucraina:

„Știm că în principal americanii și europenii îi împing pe ucraineni să ne alunge unitățile la granița de stat cu orice preț – cu orice preț, vreau să subliniez – și intenționează să prezinte acest lucru drept un succes major pe anul 2024 în perspectiva așteptatului Summit al NATO și apoi a alegerilor din SUA. Pentru Rusia, aceasta ar însemna sfârșitul statalității sale, iată ce ar însemna. Aceasta înseamnă sfârșitul istoriei de o mie de ani a statului rus. Cred că acest lucru este clar pentru toți. Și atunci apare întrebarea, de ce să ne fie frică? Nu este mai bine atunci să mergem până la capăt? Aceasta este o logică formală elementară.”[3]

Acum că incertitudinile (sper că) ne-au părăsit și înțelegem bine cine ne sunt adversarii și ce vor, privirile se îndreaptă cu nădejde spre NATO – dar chiar dacă domină în Alianță puterea militară și economică a Statelor Unite, NATO înseamnă fiecare stat membru, tăria fiind dată tocmai de puterea colectivă a tuturor luați împreună. Este importantă determinarea fiecărui membru al Alianței de a contribui la apărarea celorlalți, capacitatea de a anticipa riscurile și de a înlătura prin efort comun vulnerabilitățile, astfel încât amenințările să fie ținute departe sau, dacă nu este posibil, atunci să fie confruntate cu succes.

Summit-ul NATO de la Washington, din 11 iulie 2024, va aborda mai multe teme critice pentru securitatea globală și pentru viitorul alianței, iar printre principalele subiecte ce sunt de așteptat să fie abordate se vor număra cu certitudine:

(i) Sprijinul pentru Ucraina: Un punct central va fi discuția despre integrarea Ucrainei în NATO. Există așteptări ca Ucraina să primească o invitație oficială de aderare, deși aceasta nu va implica o aderare imediată, ci un proces de reforme și pregătiri pe termen lung. Această măsură ar sublinia angajamentul NATO față de securitatea Ucrainei și ar trimite un mesaj puternic Rusiei.

La Kiev așteptările sunt temperate, iar președintele Volodimir Zelenski a arătat într-un interviu acordat presei americane că este conștient că Ucraina nu va convinge în an electoral Statele Unite să-și de acordul pentru invitarea sa în Alianță – Casa Albă nu este pregătită încă să ne ofere invitația. Din opiniile exprimate de cele două partide [republicanii și democrații] înțelegem că, din păcate, nimeni nu vede Ucraina în NATO.

(ii) O altă temă ce va fi abordată cu certitudine este distribuirea echitabilă a responsabilităților [burden sharing] în Alianță: Va continua dezbaterea despre creșterea cheltuielilor de apărare ale membrilor NATO. În ultimii ani, numărul țărilor care alocă cel puțin 2% din PIB pentru apărare a crescut semnificativ, dar există presiuni pentru ca această cifră să fie mărită la 2,5% pentru a asigura o apărare colectivă robustă și echitabilă.

(iii) Descurajarea agresiunii rusești: Summit-ul va reafirma angajamentul NATO de a descuraja agresiunile Rusiei, prin întărirea prezenței militare pe Flancul Estic al Alianței și prin planuri concrete de apărare teritorială. Consolidarea recentă a NATO prin aderarea Finlandei și Suediei conferă un avantaj strategic în Regiunea Arctică și Baltică.

(iv) Provocările globale emergente: Vor fi discutate cu siguranță problemele generate de ascensiunea Chinei, instabilitatea din Balcani, sperăm că și situația din Marea Neagră și schimbările din Regiunea Arctică. Aceste teme subliniază nevoia unei strategii adaptative și comprehensive pentru a răspunde noilor provocări de securitate.

Într-un articol publicat de Atlantic Council – „Patru priorități privind apărarea pentru viitorul summit NATO de la Washington”[4] -, semnat de Anca Agachi[5] și Franklin Kramer[6], autorii consideră important ca la Summit-ul din zilele viitoare Alianța să se asigure că este la fel de bine pregătită pentru viitor precum a fost și în ultimele decenii, în îndeplinirea scopului de a asigura descurajarea și apărarea colectivă.

Pentru a-și îndeplini scopul cu aceeași determinare – consideră autorii -, va fi nevoie ca Alianța să-și adapteze abordarea, concentrându-se asupra a patru priorități: (i) încorporarea noilor tehnologii în sistemele de apărare; (ii) completarea modelului tradițional centrat pe statul ca furnizor al forței militare cu alte tipuri de forțe; (iii) creșterea apetitului și a capacității de derulare de operațiuni multi-domeniu și (iv) identificarea și adăugarea de noi resurse pentru a sprijini schimbările menționate.

(i) Îmbrățișarea revoluției tehnologice

În primul rând, NATO trebuie să încorporeze elementele cheie ale revoluției tehnologice în dotarea capacităților sale de apărare, cum ar fi vehiculele fără pilot, procesele de fabricație continue a muniției și alte consumabile, sateliții de orbită joasă și integrarea inteligenței artificiale.

Ca un pas important în valorificarea revoluției tehnologice în operațiunile NATO, Alianța trebuie să adopte îndrumări doctrinare și strategice la summit-ul de la Washington pentru achiziția și utilizarea tehnologiilor avansate. Cel mai important, summit-ul ar trebui să se asigure că cerințele pentru noile tehnologii sunt incluse în noile obiective ale Procesului de Planificare a capacităților de Apărare ale NATO (NDPP), chiar de la sfârșitul acestui an.

(ii) Încorporarea resurselor oferite de sectorul privat

NATO trebuie să stabilească o abordare sistemică pentru încorporarea de noi resurse de apărare ca parte a capacităților sale operaționale, prin completarea modelului militar tradițional condus de stat cu alte abordări propuse de sectorul privat.

NATO trebuie să acorde prioritate angajării sectorului privat pentru activități operaționale critice în timp de război. Astfel de eforturi din sectorul privat reprezintă un „al șaselea domeniu” (complementar celor consacrate: aer, uscat, naval, cibernetic și spațiu), cu un accent deosebit pe domeniile cheie ale rezilienței infrastructurii critice și al comunicațiilor asigurate în timpul războiului.

Modelul de operațiuni „vânătoare anticipată” al Comandamentului Cibernetic al SUA – care oferă capacități defensive națiunilor cu mai puțină expertiză în securitate cibernetică – ar trebui extins în timp de război pentru a oferi sprijin continuu infrastructurii critice cheie din întreaga Alianță (precum și în Statele Unite). Alte națiuni, pe lângă Statele Unite, ce au capacități și expertiză cibernetică cum ar fi Franța, Estonia și Regatul Unit, pot colabora cu Statele Unite la o inițiativă care ar putea deveni, de asemenea, un efort important de consolidare a capacităților intra-aliate.

Sectoarele de comunicații și energie ale națiunilor NATO depind în mare parte de cablurile și conductele submarine, care sunt foarte vulnerabile la atacuri. Recunoscând această problemă, NATO a înființat deja Centrul Maritim NATO pentru Securitatea Infrastructurii Critice Submarine. Această structură este deocamdată doar o entitate destinată schimbului de informații.

(iii) Focalizarea pe operațiuni multi-domeniu

NATO trebuie să-și revizuiască abordarea pentru a se concentra pe operațiuni multi-domeniu. Acest lucru va necesita combinarea capabilităților de vârf cu tehnologii cu costuri reduse, dar extrem de eficiente. Aliații NATO, pe lângă Statele Unite, achiziționează nu mai puțin de 500 de avioane F-35 care vor oferi elemente cheie pentru rețele de comunicații și identificare a țintelor în operațiunile multi-domeniu, fără a mai vorbi de proprietățile lor stealth care le fac letale în misiunile de atac.

În zona de low-cost, summit-ul NATO ar trebui să recomande înființarea de grupuri operative multi-domeniu. Astfel de grupuri operaționale pot oferi un cadru pentru capacități precum (a) supravegherea multi-domeniu cu costuri reduse și rețele de senzori; (b) logistică dinamică și sprijin, inclusiv utilizarea inteligenței artificiale pentru a asigura eficiența logistică în timpul conflictelor de mare intensitate; (c) capacități ofensive integrate cibernetice și cinetice, concentrate împotriva logisticii adversarilor și a infrastructurilor de sprijinire a războiului. Astfel de capacități pot fi adoptate și integrate atât pe termen scurt, cât și mediu.

(iv) Creșterea nivelului și eficienței cheltuielilor militare

NATO are nevoie de resursele potrivite pentru a-și accelera transformarea în apărare și descurajare. Este esențial să crească cheltuielile, așadar modul de împărțire a sarcinilor în Alianță va fi un subiect cheie la summit-ul de la Washington. Chiar dacă în anul 2023 doar 11 state membre NATO îndeplineau obiectivul de cheltuieli pentru apărare de 2% din PIB, summit-ul ar trebui revadă acest obiectiv și să convină asupra unui plafon majorat de 2,5% din PIB.

Pentru a maximiza rezultatele cheltuielilor naționale, NATO ar trebui să organizeze consorții multinaționale pentru a dezvolta și dobândi capacități-cheie sub egida Agenției NATO pentru Sprijin și Achiziții. Un exemplu de astfel de consorțiu ar fi investițiile în vehicule fără pilot cu costuri reduse, care și-au demonstrat eficiența pe câmpurile de luptă din Ucraina.

La Washington, este de așteptat ca Declarația Finală să acopere mai multe teme esențiale legate de securitatea euro-atlantică și cooperarea internațională, care vor rezulta implicit din temele convenite a fi abordate:

(a) Sprijinul pentru Ucraina: NATO va continua să sprijine Ucraina, subliniind importanța Pachetului de Asistență Cuprinzătoare (CAP) și planurile de a transforma acest program într-unul pe termen lung, pentru a sprijini astfel și reconstruirea sectorului de apărare și securitate al Ucrainei și pentru a facilita interoperabilitatea completă cu NATO.

(b) Gestionarea provocărilor venite din partea Rusiei: Declarația va aborda creșterea prezenței militare rusești în regiunile Baltice, Marea Neagră și Mediterana, precum și modernizarea forțelor nucleare ale Rusiei și integrarea militară cu Belarus. De asemenea, este de așteptat să se facă mențiuni privind întărirea vigilenței NATO în fața acestor provocări prin adaptarea posturii de apărare.

(c) Noi domenii de cooperare: Vor fi discutate inițiative privind securitatea cibernetică, spațială și cooperarea în tehnologiile emergente. Summit-ul își propune să îmbunătățească capacitatea NATO de a răspunde la amenințările hibride și de a dezvolta strategii comune pentru securitatea regională și globală.

(d) Reforma și modernizarea NATO: Summit-ul va explora modalități de modernizare a structurilor de comandă și control ale NATO, de îmbunătățire a mobilității militare și de creștere a investițiilor în apărare de către statele membre.

(e) Cooperarea cu partenerii globali: Va fi subliniată importanța cooperării cu parteneri din afara regiunii euro-atlantice, inclusiv Asia-Pacific, pentru a aborda provocările de securitate globală și pentru a consolida alianțele strategice.

Pe fond, Declarația Finală de la Washington va reafirma angajamentul NATO pentru apărarea colectivă și stabilitatea internațională, punând accent pe adaptabilitatea și reziliența Alianței în fața noilor provocări globale.

În fine, la Summit-ul NATO de la Washington este de așteptat să fie semnate mai multe documente oficiale care vor transpune negocierile în practică. Un astfel de document va fi, desigur, Declarația Finală, tratată pe larg mai sus. Un alt document important va fi Strategia de apărare pe termen lung. Aceasta va detalia planurile NATO de modernizare a forțelor armate și de creștere a interoperabilității între membrii săi. Se va pune accent pe dezvoltarea și integrarea de noi tehnologii militare și pe răspunsul la amenințările emergente. Alte documente ce ar putea fi convenite sau semnate la Washington:

•Acorduri de parteneriat cu țări non-membre: NATO intenționează să consolideze colaborarea cu partenerii săi strategici, prin semnarea unor acorduri care să permită o cooperare mai strânsă în domeniul securității și apărării. Aceste acorduri vor viza, de asemenea, extinderea capacităților de răspuns rapid și sprijinirea stabilității regionale.

•Declarația privind creșterea cheltuielilor de apărare: O prioritate a Summit-ului va fi reafirmarea angajamentului țărilor membre de a aloca cel puțin 2% din PIB pentru apărare. Aceasta va include măsuri specifice pentru a asigura respectarea acestui obiectiv și pentru a stimula investițiile în capacitățile de apărare.

•Documente privind securitatea cibernetică și tehnologiile emergente: Acestea vor detalia planurile NATO de a se apăra împotriva atacurilor cibernetice și de a exploata noile tehnologii, cum ar fi inteligența artificială și dronele, pentru a îmbunătăți eficiența operațională și reziliența alianței.

AVEM ȘI UN NOU SECRETAR GENERAL AL NATO, MARK RUTTE!

Summit-ul de la Washington este organizat prin efortul actualului secretar general al Alianței, Jens Stoltenberg, care îi va preda oficial funcția fostului premier al Țărilor de Jos, Mark Rutte, în prima zi a lunii octombrie ac. Anunțul privind acordul statelor membre și numirea lui Mark Rutte pentru poziția de la Bruxelles a Alianței au fost făcute în ultimele zile ale lunii iunie ac. Așadar Rutte este așteptat la Washington nu în calitate de șef al guvernului olandez, ci de viitor secretar general al Alianței.

Mark Rutte a fost confirmat pentru funcția de secretar general după ce a obținut sprijinul tuturor celor 32 de membri ai alianței. Anterior, Rutte a fost prim-ministru al Țărilor de Jos timp de 13 ani, din anul 2010 până recent și președinte al Partidului Popular pentru Libertate și Democrație din anul 2006 până în 2023.

Ca prim-ministru, Mark Rutte a gestionat multiple crize majore, inclusiv criza financiară globală și pandemia de COVID-19, fiind în general recunoscut pentru abilitățile sale de gestionare a crizelor și pentru stabilitatea politică pe care a adus-o Olandei. De asemenea, a fost un susținător ferm al Ucrainei și a criticat dur Rusia, mai ales după doborârea zborului MH-17 în 2014, incident în care au murit aproape 300 de persoane, majoritatea olandezi.

Comentatorii politici consideră că se remarcă prin abordarea pragmatică și pentru capacitatea de a naviga peisaje politice complexe, reușind să obțină sprijin din partea liderilor internaționali prin intermediul unei campanii discrete, dar eficiente, pentru a obține funcția de secretar general NATO. Dar în noua sa poziție, Mark Rutte va trebui să mențină unitatea și să echilibreze interesele diverse ale membrilor NATO, în special în contextul tensiunilor geopolitice continue și al provocărilor strategice reprezentate de Rusia.

Conform Politico[7], când Mark Rutte se va muta în biroul său de la NATO, nu se va bucura de cine știe ce lună de miere. Rutte, care conduce de 14 ani cea de-a cincea economie a UE ca mărime, este lăudat adesea ca fiind un generator eficient de consens, demonstrând totodată și hotărâre în sprijinirea Ucrainei, incluzând aici eforturile olandeze recente de pregătire a piloților ucraineni pentru a pilota avioanele de luptă F-16. Dar chiar și pentru un politician experimentat, următorul capitol al carierei sale politice nu va fi o plimbare în parc. Care vor fi, deci – în viziunea Politico -, primele cinci subiecte dificile cu care va trebui să se confrunte?

•Posibila întoarcere a lui Donald Trump la Casa Albă

La patru săptămâni după ce Rutte își va începe jobul la NATO, americanii merg la vot și ar putea realege Donald Trump, un sceptic în privința Alianței. În timpul campaniei, Trump a amenințat că va reduce ajutorul SUA pentru Ucraina dacă se întoarce la Casa Albă. Dacă se va ține de cuvânt, va da o lovitură gravă credibilității aliaților NATO în a ajuta Ucraina să se apere împotriva Rusiei, având în vedere că SUA au fost de departe cel mai mare donator de ajutor militar pentru Kiev. De asemenea, realegerea lui Trump va deraia aproape sigur planul NATO de a pregăti Ucraina pentru viitoarea sa aderare, inclusiv eforturile de a finaliza occidentalizarea armatei inițial sovietice a Ucrainei.

•Atacul de iarnă recurent al armatei lui Putin asupra Ucrainei

De îndată ce Rutte își va prelua funcția, liderii Ucrainei îi vor cere ajutorul, anticipând nevoile de apărare odată ce se apropie iarna. În ultimele luni, Rusia a intensificat loviturile asupra centralelor electrice și a barajelor Ucrainei – infrastructură critică care necesită luni, dacă nu ani, pentru a putea fi repusă complet în funcțiune. Kremlin nu joacă o carte nouă. Și în precedentele ierni rețeaua electrică a Ucrainei a fost insistent atacată.

•Determinarea membrilor NATO să își sporească contribuțiile

NATO a sărbătorit săptămâna aceasta un număr record de aliați care au atins ținta de 2% din PIB pentru cheltuielile de apărare – 23. Într-adevăr, Țările de Jos tocmai a depășit acest prag în acest an, după ani de zile. Dar asta înseamnă că o treime din statele membre ale Alianței încă nu-și ating obiectivul, în ciuda faptului că au făcut acest angajament acum 10 ani. Națiunile din sudul Europei sunt printre cei mai importanți membri care eludează angajamentul. În Italia, estimările pentru 2024 înregistrează o scădere ușoară, de la un nivel deja scăzut de 1,5%. Spania va cheltui doar 1,28% anul acesta. Vecina sa, Portugalia, a angajat cheltuieli de 1,55% din PIB.

•Nemulțumirile țărilor de Flancul Estic

Țările care se învecinează cu Rusia nu sunt cei mai mari fani ai lui Rutte. Liderii acestor state sunt supărați de cheltuielile reduse pentru apărare olandeze și sunt deosebit de deranjați că rolul principal la NATO a revenit întotdeauna unui stat din Europa de Vest sau de Nord, chiar dacă țările din flancul estic sunt în alianță de un sfert de secol. Țările din flancul estic vor cere acum o reprezentare mai bună la nivelul secundar al NATO: secretarul general adjunct (DSG) și diferitele posturi de secretar general adjunct (ASG).

Distribuția posturilor la NATO a fost mereu un punct dureros în negocieri pentru țările din est. În timp ce poziția de secretar general adjunct va fi părăsită de un reprezentant al României, toate cele șapte poziții de asistent al secretarului general sunt din Vest – două din SUA, câte unul din Germania, Țările de Jos, Marea Britanie, Italia și Franța. O poziție de asistent este vacantă. Una dintre primele sarcini ale lui Rutte în calitate de șef NATO va fi să numească un adjunct și vor exista presiuni pentru ca el să numească pe cineva dintr-o țară din est.

•Liderii europeni iubitori de Putin

Nu doar pe Trump va trebui să-l convingă Rutte pentru a ține NATO în viață. În toată Europa, partidele de extremă-dreaptă NATO-sceptice și iubitoare de Putin înfloresc. Rutte, desigur, știe prea bine această poveste. Într-un fel, Rutte a început să se gândească să preia de secretar general al NATO când a devenit clar că Partidul său de centru-dreapta pentru Libertate și Democrație va pierde alegerile în fața Partidului de extremă-dreapta pentru Libertatea lui Geert Wilders, ceea ce s-a și întâmplat.

Un moment interesant s-a derulat la doar câteva zile după ce s-a comunicat public că Rutte va fi noul secretar general al Alianței, adică joi, 27 iunie, la Consiliul European, când în calitate de (încă) premier al Țărilor de Jos, s-a opus alături de Olaf Scholz unui plan de finanțare comună de către Uniune – similar proiectelor din PNRR, prin emiterea de eurobonduri – a unor proiecte de apărare europeană.[8]

Opoziția sa a fost considerată de liderii mai multor state membre ale Uniunii și ale NATO deopotrivă ca un semn timpuriu că viitorul secretar general nu va fi deschis să ia în considerare și să înțeleagă îngrijorările și problemele statelor de pe Flancul Estic. Donald Tusk, premierul Poloniei, a fost chiar deschis în afirmații:

„Toată lumea, aproape toată lumea, i-a reamintit cu voce tare lui Mark Rutte că va prelua în curând rolul de secretar general al NATO și că ar trebui să facă totul pentru a se asigura că Europa nu face economii de bani și resurse. Este o personalitate puternică, un politician cu experiență, dar am văzut o roșeață pe fața sa după ce toată lumea i-a atras atenția: «Stai puțin, omule, ar trebui să mobilizezi pe toată lumea să cheltuiască mai mult, nu mai puțin, pentru apărare!»”

Mark Rutte a venit cu precizări și argumente privind episodul: „În mod clar, unele țări s-au opus acestei idei, care nu a fost oficial subiect de negociere, dar care a fost foarte mult discutată, cu privire la euroobligațiuni utilizate pentru cheltuielile de apărare. Germanii, noi, eu, am fost foarte împotrivă, dar am ajuns la concluzii comune. Pentru Țările de Jos, este deosebit de important ca UE să rămână un actor geopolitic decisiv. Pentru aceasta, avem nevoie de o economie competitivă și durabilă.”

Un prim semn de slăbiciune, de partizanat la Mark Rutte? Ar trebui să ne îngrijorăm, vom ajunge să-l regretăm pe Stoltenberg? Rămâne de văzut.

APĂRAREA ROMÂNIEI, UN OBIECTIV PROVOCATOR ȘI DIFICIL

De 20 de ani membră a NATO, România a avut pe parcurs guverne care au tratat cu o neobișnuită lejeritate primii 10 ani de apartenență la Alianță și nu au făcut decât pași formali pentru compatibilizare deplină, țintă care nu a fost atinsă nici până astăzi.

Așadar, nu avem cu ce să ne lăudăm, criza din Ucraina – să nu uităm, devenită acută din februarie 2014! – nu ne-a determinat imediat să ne revigorăm industria de apărare, nici să creștem cheltuielile de apărare (am făcut-o abia după 2017, destul de ezitant, însă) și nici să găsim soluții pentru a completa efectivele militare de care Ministerul Apărării are nevoie pentru a putea răspunde unei provocări inamice deschise, deloc improbabilă de doi ani încoace.

N-am făcut prea multe pentru a da consistență forțelor noastre de apărare, dar în martie ac. președintele Klaus Iohannis, aflat la final de mandat la Cotroceni, s-a înscris în cursa pentru funcția de secretar general al NATO, dând totodată publicității un plan în zece puncte[9] pentru consolidarea Alianței sub un eventual mandat al său la Bruxelles. Pilduitor pentru cum se petrec lucrurile în politica românească, Klaus Iohannis avea un plan pentru NATO, dar nu putea să pună pe masă și realizări consistente ale Bucureștiului în materie de apărare și politică internațională în cei mai mult de nouă ani deja scurși din mandatul său prezidențial.

Când și-a anunțat candidatura pentru poziția de secretar general al NATO, președintele Klaus Iohannis a subliniat necesitatea accelerării îndeplinirii celor trei sarcini de bază ale NATO – descurajare și apărare, prevenirea crizelor și managementul crizelor, și securitatea cooperativă. A insistat pe întărirea granițelor estice și sudice ale Alianței și a subliniat importanța regiunilor nordice și Balcanilor de Vest pentru securitatea NATO. A pledat pentru sprijinirea continuă și necondiționată a Ucrainei în războiul său împotriva Rusiei și a subliniat necesitatea ca Ucraina să avanseze pe calea aderării la NATO și UE.

În planul de zece puncte a propus dezvoltarea unei ambițioase agende de parteneriat, inclusiv cooperarea strânsă cu partenerii din Indo-Pacific pentru a susține ordinea internațională bazată pe reguli, dar și dezvoltarea unei baze industriale de apărare puternice și interoperabile în cadrul Alianței, pentru a reface stocurile și a crește capacitățile de descurajare și apărare, oferind totodată asistență Ucrainei. Klaus Iohannis a subliniat necesitatea ca toate statele membre să atingă pragul minim de 2% din PIB pentru cheltuieli de apărare și să investească cel puțin 20% din resurse în achiziția de echipamente majore. A menționat, desigur, și importanța contracarării amenințărilor hibride și cibernetice și a protejării infrastructurii critice ale Alianței.

Totuși, până la începutul lunii iunie ac. Klaus Iohannis nu a convins alți lideri, dar în primul rând Washingtonul, că ar merita să fie tratat ca o alternativă viabilă la Mark Rutte. A rămas însă în cursă până la final și abia după ședința CSAT de joi, 20 iunie ac.: „… Președintele României a informat că i-a anunțat pe aliații din cadrul NATO, la sfârșitul săptămânii trecute, asupra retragerii candidaturii sale pentru funcția de Secretar General al Organizației. Președintele Klaus Iohannis a solicitat membrilor Consiliului să se pronunțe cu privire la candidatura lui Mark Rutte pentru funcția de Secretar General al NATO, aceștia declarându-se în favoarea susținerii de către România a candidaturii premierului olandez.”[10]

Candidatura lui Klaus Iohannis la NATO nu a fost cu adevărat un efort de politică externă. Președintele nostru nu a vizitat state membre ale NATO ca să pledeze în favoarea planului său, la Washington s-a limitat la un schimb formal de opinii și la ridicarea unui premiu[11], Ministerul de Externe nu a avut un plan diplomatic de susținere, Guvernul și Parlamentul nostru nu s-au raliat acestui efort. Una peste alta, acest exercițiu ratat ne arată cum anume vedem și înțelegem noi Alianța. Din păcate, viziunea noastră și așteptările pe care le avem în consecință, sunt eronate.

Polonia este probabil statul membru al NATO de pe Flancul Estic cu cea mai mare credibilitate, care se distinge prin modul în care își susține politic viziunea, prin efortul de dotare a forțelor sale armate și performanțele industriei de apărare și așa mai departe. Totuși, Polonia nu a propus un candidat la funcția de secretar general al NATO. În schimb, are o politică clară privind efortul de apărare pentru Flancul Estic și Marea Baltică, este parte a trilateralei cu Germania și Franța – Triunghiul de la Weimar – pentru descurajarea Rusiei[12] și și-a anunțat, alături de Țările Baltice, intenția de a participa la proiectul de construire a unui zid de protecție de peste 700 km la granița cu Federația Rusă și Belarus[13].

Guvernanții României au reușit deocamdată mult mai puțin, sub greutatea noastră strategică. Desigur, sprijinim puternic Ucraina, am reușit după mai mult de doi ani de război în Marea Neagră să punem la punct un efort comun de deminare alături de Turcia și Polonia, dar sunt încă atât de multe de făcut! La finele lui iunie ac. ministrul de externe, doamna Luminița Odobescu, s-a aflat la Washington, unde printre altele a avut o întrevedere cu secretarul de stat, Anthony Blinken, împreună cu care a trecut în revistă, în plan diplomatic[14]:

(a) Prioritățile noastre în pragul summit-ului din 11 iulie ac.: „… consolidarea securității regionale, de diversificare a aprovizionării cu energie și de consolidare a rutelor de export spre piețe terțe a produselor ucrainene; consolidarea rezilienței partenerilor vulnerabili ai UE și NATO”;

(b) Elemente bilaterale, în cadrul Dialogului Strategic între România și Statele Unite: „… creșterea participării economice a SUA în România; includerea României în programul Visa Waiver și continuarea consolidării Parteneriatului Strategic România-SUA pe toate dimensiunile acestuia”. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro