Summiturile din Asia și silențioasa glisare a UE către Japonia și China. Încă o realizare a Erei Trump?

Puncte cheie:

• Recent, nebăgate prea mult în seamă de presă, de opinia publică și de mediile analitice de la noi (mult prea concentrate pe Trump și Putin și pe misterioasa lor discuție de la Helsinki), au avut loc două Summit-uri ale Uniunii Europene în Asia, cu principalele două superputeri economice ale celui mai mare continent al lumii, respectiv China și Japonia, care își dispută împreună cu SUA și UE supremația economică globală dar își tatonează totodată relațiile reciproce, potențialul de expansiune, interesele și posibilele alianțe pentru secolul XXI;
• Deși ordinea planificată inițial fusese Japonia și apoi China, pentru a sugera preferința politică firească a europenilor pentru o putere democratică, inundațiile din Japonia (motivul oficial) au determinat în ultimul moment inversarea ordinii vizitelor pe care președinții Consiliului European și Comisiei Europene le-au făcut în Asia, începându-se astfel cu summitul din China și continuând imediat cu cel din Japonia;
• Parteneriatele strategice ale UE cu Japonia și China au mize economice și strategice uriașe, fiind în joc chiar resetarea ordinii globale actuale, cu tradiționalul tandem occidental SUA-UE pus greu la încercare de Doctrina Trump, în condițiile în care atât Beijing-ul cât și Tokyo se arată foarte dispuse la colaborare cu Bruxelles-ul, la continuarea și adâncirea globalizării și la formarea de spații ale comerțului liber care să domine, practic, piețele mondiale;
• Al 20-lea Summit UE-China și al 25-lea Summit UE-Japonia au arătat o față a lumii politico-diplomatice profund marcată de protecționismul și tentativele de război comercial ale președintelui Trump, capabil să răstoarne în câțiva ani ordinea globală bazată pe supremația occidentală multidimensională (economică, politică, normativă, militară, tehnologică și culturală) și să o spargă în alte tipuri de combinații între Marile Puteri, dintre cele mai suprinzătoare;
• „Parteneriatul strategic cuprinzător” UE-China s-a reflectat într-o declarație comună[1] în 44 puncte, deosebit de complexă, atent negociată și cu fiecare cuvânt fin șlefuit de către echipele de diplomați, un comunicat care să spună cât mai mult dar să nu spună totul, care să atingă chestiunile de interes comun dar să menajeze în același timp sensibilitățile Chinei legate de democrație și drepturile omului, punând accentul pe oportunitățile economice, pe afaceri, comerț, investiții și globalizare („economie mondială deschisă”), parțial și pe colaborarea politică internațională (multilateralismul respins de Trump), care să reafirme respectarea de către UE a principiului „unei singure Chine” și să introducă totuși îndemnul UE la soluționarea tensiunilor din Marea Chinei de Sud pe baza prevederilor dreptului internațional și, în fine, să pregătească viitoarea întâlnire de la Bruxelles, din 2019, pe tema Agendei Strategice pentru Cooperare UE-China 2020. Ca impresie generală, parcurgând punctajul declarației comune, se poate observa o ușoară dominare de către China a balanței negocierii textului, în sensul că UE a menajat sensibilitățile și vulnerabilitățile politice și de imagine ale Chinei, probabil în dorința de a maximiza oportunitățile de business și de a fructifica interesul Chinei pentru globalizare;
• Mult mai relaxată și mai concretă a fost Declarația comună UE-Japonia după cel de-al 25-lea Summit, cu anunțarea semnării Parteneriatului Economic (EPA, practic, un acord de liber schimb comercial și facilitator al investițiilor reciproce) și a Parteneriatului Strategic (SPA)[2], care vizează colaborarea politică (ca observație, se face vorbire atât de Marea Chinei de Sud cât și de Marea Chinei de Est, ultima lipsind din textul declarației comune cu China), un text poate nu atât de sofisticat ca cel de la Beijing dar, tocmai prin simplitatea și relaxarea lui amicală, cu atât mai elocvent pentru bunele relații nipono-europene (apropo, mai țineți minte epocala vizită oficială a premierului Abe la București, când au fost anulate întâlnirile de la guvern și a ajuns plimbat de doamna primar prin Grădina Botanică, un bun subiect de glume pe site-urile din China, despre influența diplomației japoneze în lume?);
• Nu știm dacă să ne bucurăm sau să ne îngrijorăm pentru succesul acestor Summit-uri ale UE din Asia, pentru că acestea par să deschidă o poartă, în timp ce alta se închide. În spatele acestor declarații se vede ițindu-se umbra lui Trump și frustrarea nerostită a UE pentru pierderea încrederii în politicile SUA, cel puțin în cele de la vârful administrației, dacă nu și în eșaloanele doi și trei. Pentru cei din generația mea, formați în atmosfera universitară românească și vest-europeană a anilor 90, inspirată de valorile democrațiilor liberale și Occidentului transatlantic, triumfător în Războiul Rece, va fi foarte greu, dacă nu imposibil, să „comute” pe modelul cultural și politic asiatic și să îmbrățișeze ideea că Uniunea Europeană nu mai este partener strategic cu Statele Unite, ci cu Asia. Nu avem nimic împotriva bunelor relații cu Asia, înțelegem desigur că acolo este creșterea cea mai importantă, dar „prima iubire” ideologică și fundația de cultură politică euro-atlantică nu se uită. Vom aștepta mereu întoarcerea vremurilor bune de altădată. Și nu excludem să le vedem, într-o zi, întoarse, chiar dacă acum realitățile zilei ne arată altceva.

*

În plin război comercial și al declarațiilor ostile cu președintele Trump, liderii europeni Tusk și Juncker au vizitat Asia, participând la două summituri importante, deși puțin mediatizate și analizate, cel puțin la noi. Probabil, pentru că nu a fost nimic spectaculos, nicio declarație „tare”, din cele pe care le dăruiește cu generozitate Trump pentru ratingul televiziunilor, și având în vedere suprapunerea cu misteriosul summit Trump-Putin de la Helsinki, momentele de la Beijing și Tokyo au trecut aproape neobservate.

Era Trump mai înregistrează așadar un succes, chiar dacă nu unul planificat și dorit la Casa Albă. Apropierea Uniunii Europene de superputerile economice ale Asiei (sau invers) este, departe de orice îndoială, reflexul inevitabil de adaptare a Marilor Puteri și a sistemului global al relațiilor internaționale la „Doctrina Trump” (ghilimele în locul ironiilor sau al unui zâmbet amar), în care Bruxelles-ul, Beijing-ul și Tokyo caută posibile alianțe, parteneri, piețe și resurse economice și de încredere pentru secolul XXI, odată ce se constată că vechea ordine occidentală SUA-UE nu mai funcționează. Nu știu dacă este corectă, inspirată sau prea grăbită această repliere europeană spre Asia, dar aceasta pare să fie realitatea zilei.

Pentru Uniunea Europeană, dimensiunea asiatică are o conotație economică evidentă, puternică și prioritară. În schimb, pentru China și Japonia, dimensiunea europeană are mai degrabă o valoarea adăugată politică și strategică, reprezentând oportunitatea de a pătrunde adânc în inima culturală și istorică a Occidentului (Europa) și de a încerca să desfacă binomul tradițional euro-atlantic, cu speranța reconfigurării balanței de putere și a definirii unei noi ordini mondiale. Dacă Japonia democratică este mai relaxată în această privință, având în spate decenii de colaborare și cu SUA și cu UE, ofensiva strategică a Chinei spre Europa, anunțată oficial acum câțiva ani, prin mega-proiectul prezidențial chinez One Belt, One Road pare să prindă tot mai mult contur și tot mai multă substanță politică.

Pe scurt, beneficiile pentru UE par să fie exclusiv economice, în timp ce principala câștigătoare politică din această posibilă realiniere este China, care își spală imaginea de dictatură rudimentară și se cosmetizează cu parfumuri fine europene. Glisarea politică a Europei spre China este în schimb silențioasă, discretă, parcă ușor rușinată de „abandonarea valorilor fundamentale ale UE” în fața imenselor tentații economico-financiare (ce lider european mai deschide gura despre democrație, libertăți și drepturile omului la Beiing, când afaceri de miliarde sunt puse pe masă?), în timp ce apropierea politică a gigantului dragon spre Europa este lentă și insidioasă, fără niciun pas grăbit sau neatent, cu răbdarea seculară a chinezilor, într-un ritm și cu o presiune care sufocă încet vechiul concept transatlantic al Occidentului.

Agentul imobiliar Trump are însă, în continuare, obsesiile lui contabile. Nimeni nu-l poate opri sau convinge că este pe un drum greșit. Le decontează europenilor costul securității, face bilanțul și crede că a ieșit pe minus. Este nervos că „pierde” în relația militară cu europenii, cu automobilele germane, cu brânzeturile și vinurile franțuzești etc. și vrea să pună America First. Este primul președinte american care nu înțelege NATO și nu vede câștigurile strategice ale prezenței și dominației politice americane în peninsula europeană. Nu înțelege că mare parte din supremația globală a Statelor Unite s-a datorat alianței cu Europa, un continent mic, zbuciumat dar teribil de influent în sistemul relațiilor internaționale, care nu doar că a fost până acum 100 de ani centrul lumii dar încă radiază soft power la cote pe care, culmea, chinezii le înțeleg acum mai bine decât președintele de la Casa Albă, care a ajuns să fie fluierat până și în Marea Britanie!

• Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro