„Sunt cam 60%-70% nevoile mamei și restul ale mele”. Povestea unei aparținătoare de pacient cu boala Parkinson

Smaranda* are 35 de ani, e o femeie frumoasă și zâmbitoare, a studiat Sociologia din interes și Muzica din pasiune. În urmă cu 10 ani era proaspăt căsătorită și avea planuri de viitor. În urmă cu 10 ani, s-a mutat înapoi în casa mamei ei, diagnosticată cu boala Parkinson, ca să o îngrijească. De-atunci, este ceea ce se cheamă aparținător și îngrijitor al mamei ei și și-a lăsat în plan secund propriile nevoi. Am stat de vorbă cu Smaranda despre cât de dificilă e viața de aparținător de pacient cu boala Parkinson, o viață care se împarte între sacrificiu și vinovăție și în care ea, ca individ, de-abia dacă se mai regăsește.

*Din motive care țin de protejarea identității, numele folosite în acest articol nu sunt cele reale.

Stabilesc cu Smaranda să ne întâlnim la o cafenea din centrul Bucureștiului, aproape de casa ei. În felul acesta, îi e mai ușor să-și strecoare întâlnirea cu mine, de maximum o oră-două, în programul încărcat pe care îl presupune îngrijirea mamei ei. O să pot să vin dacă e o zi bună pentru mama, dacă nu, va trebui să reprogramăm, mă avertizează ea.

În ziua întâlnirii, vine. Smaranda are 35 de ani, dar nu-i dai peste 30. E toată un zâmbet, foarte frumoasă și senină. Mă gândesc că din moment ce a venit înseamnă că mama ei are o zi bună. Dar ce înseamnă o zi bună și ce înseamnă o zi proastă pentru mama ei, bolnavă de Parkinson?

„Și astăzi a început cu un ușor risc. Mama se trezește în unele zile cu o stare de rău pe care am reușit cât de cât să o echilibrăm înainte de a putea eu să plec de acasă. Asta înseamnă o stare de greață asociată cu moleșeală, nu poate să stea nici măcar în șezut și trebuie să o mut ba pe scaun, ba pe pat. Și trebuie monitorizată și de eventuale vărsături, modificat tratamentul în cazul în care vomită”, îmi explică Smaranda.

De fapt, adaugă ea, în fiecare zi pot să apară nevoi spontane ale mamei ei, indiferent că sunt de natură organică sau de natură emoțională: „Se trezește că trebuie să-i explice cineva ce se întâmplă, ea fiind destul de retrasă din lumea socială, și vrea să aibă sprijin emoțional. Dar, de cele mai multe ori, are nevoie de sprijin fizic”.

Citește continuarea articolului pe site-ul nostru de wellbeing www.smartliving.ro