Sunt Sanatatea ta dar sunt invizibila

Americanii, englezii, chiar şi polonezii discută non-stop (nu doar de alegeri) despre sistemele lor de sănătate. Românii nu. Or fi mai proşti? Mai leneşi? Mai inconştienţi? De fapt, motivele din cauza cărora Sănătatea nu va fi nici de această dată o temă importantă în campania electorală din România sunt mai pragmatice. Mai concrete. Sunt Sănătatea ta dar sunt invizibilă. Pentru că aşa le convine unora.

• De ce Sănătatea nu va fi (nici de această dată) un subiect important în campania pentru prezidenţiale?

Pentru că Victor Ponta are cunoştinţe foarte sumare despre acest domeniu şi niciun interes personal să discute în campania sa prezidenţială despre altceva decât despre Traian Băsescu şi efectele regimului său. Victor Ponta este de doi ani şi jumătate prim-ministru în acest regim „destul de asemănător cu cel nazist”.

Pentru că ministrul Sănătăţii, Nicolae Bănicioiu, unul dintre apropiaţii premierului, are trasată ca sarcină principală păstrarea cu orice preţ a liniştii până ce Victor Ponta va fi ales preşedintele României. Este motivul pentru care în ultima jumătate de an au fost stopate mai toate proiectele cu potenţial reformist.

Nu se mai aude nimic despre asigurările private de sănătate, nimic despre remodelarea rezidenţiatului, nimic despre restrângerea pachetului de bază, nimic despre conflictele de interese din spitale, nimic despre exodul medicilor tineri şi salarizarea lor meschină.

Consemnul de partid: nu deranjaţi pe nimeni ca să nu apară cumva vreun scandal. Românii aşteaptă de 4 ani o reformă în sănătate. De ce nu ar mai aştepta încă unul, de dragul alegerii lui Victor Ponta ca preşedinte?

Pentru că Raed Arafat, singura voce cu destulă priză la public pentru a iniţia de unul singur o dezbatere, a plecat din ministerul Sănătăţii. A plecat spre uşurarea multora şi cu promisiunea că va avea mână liberă în organizarea sistemului de urgenţă dar nu doar din zona medicală, ci şi a intervenţiilor în caz de calamităţi.

Pentru a fi lăsat în pace, Arafat împrumută periodic bucăţele din capitalul său de imagine premierului Ponta, apărând alături de acesta în conferinţe de presă sau în emisiuni TV. Apărea şi alături de miniştrii guvernului Boc, până ce aceştia au trecut peste linia roşie impusă de Arafat: implicarea privaţilor în sistemul de urgenţă.

Pentru că opoziţia nu are personalităţi cu suficientă notorietate şi îndeajuns de multă experienţă în sistemul medical pentru a fi capabilă să-i provoace pe liderii blocului politic aflat la putere. Pentru că unii dintre liderii opoziţiei au la rându-le afaceri medicale şi nu sunt interesaţi de clarificarea graniţelor dintre stat şi privat în actualul sistem.

Pentru că majoritatea medicilor este prea ocupată sau prea adaptată ca să-i mai pese de numele celui (celor) care o reprezintă şi conduce.

Este singura explicaţie rezonabilă a faptului că în fruntea Colegiului Medicilor din România se află în continuare Vasile Astărăstoae, condamnat definitiv acum două luni pentru conflict de interese de cel mai înalt tribunal din România.

Deşi Astărăstoae lansează uneori teme valabile, abordările sale sunt rizibile. Preşedintele Colegiului Medicilor din România este cel care a asemănat arestările medicilor care falsificau reţete cu procesele staliniste sau a susţinut că celebrul plic se dă şi în spitalele din Germania, Franţa sau Japonia. Reprezentată de un astfel de personaj, breasla medicală nu poate avea vreo relevanţă în spaţiul public. Promovate sunt doar obiectivele unor grupuri restrânse de afaceri medicale, interesele medicilor oneşti fiind folosite ca monedă de schimb sau demagogie electorală.

Pentru că, şi atunci când au interese legitime (vezi amânarea cu 6 ani a actualizării listei de medicamente compensate), actorii din industria farmaceutică nu reuşesc să vorbească pe o singură voce. Obiectivul principal al fiecărei companii farma este să nu se pună cumva rău cu stăpânii politici ai momentului şi, dacă este posibil, altul să fie fraierul care să ridice temele incomode. Sunt preferate discuţiile de culise şi acţiunile punctuale care nu au puterea de a introduce reguli previzibile şi clare în sistem.

Pentru că asociaţiile de pacienţi din România sunt la fel de solide precum un fulg de păpădie. În momentele lor de maximă eficienţă produc cel mult un strănut establishmentului medical.

În fine pentru că noi toţi, oamenii activi şi sănătoşi, fie că muncim într-o fabrică sau într-un birou, ieşim în stradă mai curând pentru salvarea pădurilor sau a echipei naţionale de fotbal decât pentru faptul că România are în continuare cele mai murdare spitale din Europa.