„Te întorci în carceră și ai să stai acolo până mori. Voi trebuie să pieriți, nu să trăiți” – Mărturii de la Canal, dacă tot a fost invocat de actorul Mihai Mălaimare

Ateneul Național din Iași a anunțat, vineri, că premiera spectacolului actorului Mihai Mălaimare, „La Margine de Copou”, programat în seara aceleiași zile, se suspendă din cauza „condițiilor meteo nefavorabile”, pentru ca sâmbătă să o anuleze de tot. Reacția instituției a venit după ce actorul a ajuns în centrul atenției, în urma unor mesaje de pe rețelele de socializare: „Nu ați vrut Turul II înapoi! Turul II vine însă ca un val imens și veți ajunge în canal, sau la canal!“, a scris actorul, potrivit site-ului „Cultura la Dubă”. Ce a însemnat însă Canalul, potrivit mărturiilor celor care au supraviețuit acestui lagăr de muncă?

Acest articol face parte dintr-o serie realizată prin utilizarea arhivei digitale Ziarele Arcanum, în care puteți parcurge 150 de ani de istorie a României, așa cum a fost ea consemnată în fiecare epocă prin lentila jurnaliștilor vremii, a publiciștilor, scriitorilor și ideologilor de toate orientările.

În comunicatul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, publicat ca răspuns la postarea lui Mihai Mălaimare, putem citi :„Mesajul actorului Mihai Mălaimare, în care face trimitere la „canal” ca pedeapsă pentru opțiunile politice ale unor cetățeni, nu este doar incalificabil — este de-a dreptul toxic. Să invoci metaforic lagărul și represiunea comunistă în cheia unui triumfalism electoral nu înseamnă doar lipsă de memorie istorică. Înseamnă batjocorirea suferinței reale a celor care au cunoscut „canalul” în sensul cel mai concret, cei care au plătit cu libertatea sau chiar viața pentru că au gândit altfel decât linia oficială”. 

La ce s-a referit actorul Mălaimare?

Primul scenariu. Domnul Mihai Mălaimare își amenință compatrioții care au alte opțiuni politice decât ale domniei sale că ar putea avea soarta celor 43 de timișoreni împușcați în decembrie 1989, ale căror cadavre au fost trimise la București pentru a fi arse la crematoriu, ca apoi, cenușa să fie aruncată „în canal”. Toate aceste grozăvii, în urma unui ordin dat de Elena Ceaușescu la 18 decembrie 1989.

„Între orele 15.00 și 16.00, Elena Ceaușescu ordonă transportarea cadavrelor de la Timișoara la București pentru a fi incinerate și pentru a se ascunde urmele genocidului și ale uzului de arme asupra manifestanților, acțiune care s-a desfășurat în noaptea de 18/19 decembrie. Astfel, morga Spitalului Județean Timiș a fost deschisă și din ea s-au preluat 43 de cadavre de către mai mulți ofițeri din Miliție, băgate într-un camion frigorific, care apoi a plecat spre Capitală. Corpurile neînsuflețite au fost ulterior incinerate în noaptea de 19/20 decembrie, iar cenușa rezultată a fost aruncată într-un canal de pe raza comunei Popești-Leordeni.”, scria Evenimentul Zilei, 25 de ani după evenimente.

Al doilea scenariu. Cei care ar scăpa de incinerare, ar urma să ajungă „la canal”. Pentru cunoscători: „Canalul morții”, loc proverbial al suferinței și terorii, cu una dintre cele mai întunecate istorii ale universului concentraționar românesc.

Cântec de reabilitare

Câteva pilde pentru a înțelege mai bine care erau condițiile la Canal.

„În multe dintre lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră s-a înregistrat, în anul 1952, o medie a mortalității de 30-40 de deținuți pe lună, iar între aceștia, unii își găseau sfârșitul în chinuri care, dacă nu ar fi consemnate chiar în documente ale Securității, ar fi greu de imaginat. Astfel, după 15 zile de carceră, deținutul Răpciug Ion, de la lagărul Cernavodă, a fost dus la infirmerie cu ambele picioare cangrenate, pentru că fusese legat cu lanțuri peste cizmele de cauciuc ce le avea în picioare. Când a fost adus la infirmerie și i s-au tras cizmele, i s-a dezlipit și talpa picioarelor, care putrezise. Medicul coloniei i-a făcut trimitere la spital, dar comandantul, locotenent major Cormoș Florian, nu a aprobat. Deținutul, un tânăr de 23 de ani, a murit în chinuri cumplite, după câteva zile, la infirmeria lagărului.” (Memoria, 2009/ nr. 1-2)

Odată ajunși la Canal, deținuții politici erau supuși procesului de „reeducare prin muncă” și nu numai. De pildă, la Galeșul, comandantul lagărului, locotenentul major Petrică, le ținea deținuților, încă de la sosire, următoarea cuvântare: 

„Ați fost aduși aici ca să munciți. De felul cum veți munci vă veți recăpăta libertatea. Să nu uitați că voi sunteți tot ce are societatea mai rău, pleava societății, scursurile, lepădăturile lumii sunteți voi. Veți munci la descărcări. Veți fi repartizați câte 4 oameni la un vagon. Vagonul va fi descărcat în 36 de minute. Cine întârzie, va fi aspru pedepsit. Nu ne pasă dacă unii dintre voi vor muri. Dacă într-o zi veți muri 500, încheiem un scurt proces verbal și terminăm cu voi.” 

Dintre aceste „scursuri ale societății”, cel puțin 50% erau intelectuali, doctori, profesori, foști ofițeri, preoți, avocați. (Memoria, 2009/ nr. 1-2) Printre ei, Corneliu Coposu, Nicolae Steinhardt, Vasile Băncilă, Ion Ioanid, Dinu Pillat, Ion Dumitrache (unul dintre cei mai mari chirurgi ai țării la vremea respectivă) și multe alte personalități ale României de atunci.

„La canal să ștergem pata/ Negrelor greșeli trecute/ Drum să facem cu lopata/ Și elanuri renăscute. ” – strofă dintr-un „cântec de reabilitare” pe care deținuții trebuiau să-l cânte la ducerea și la întoarcerea de la muncă.

„La Peninsula, colonia cu cel mai dur regim, cu cele mai complexe lucrări și cu cele mai multe puncte de lucru, au fost înființate, prin luna mai 1950, cunoscutele brigăzi 13 și 14, cu studenți reeducați aduși de la Pitești, conduse de temuții Bogdănescu și Enăchescu.

[…] Iată un alt exemplu care demonstrează până unde s-a putut ajunge: mutat de la Poarta Albă la Peninsula, tânărul ofițer Dorneanu, trecut printr-o altă școală de reeducare decât cea de la Pitești, acum ajuns brigadier la canal, la primul vorbitor avut și-a primit mama cu următoarea frază: „Pleacă de aici, curvo, din cauza educației pe care mi-ai dat-o acasă, am ajuns la canal. Nu vreau să te mai revăd. Eu nu am mamă.” Făcând părinții vinovați de defectele copiilor, comuniștii urmăreau crearea unui complex de culpabilitate familială în care deținutul era doar victima educației primite în familie.” (Memoria, 2009/ nr. 1-2)

Încă o mărturie cutremurătoare

La capul Midia, în interiorul lagărului a existat un țarc special înconjurat cu trei garduri de sârmă ghimpată, în interiorul căruia erau patru barăci. Jur împrejurul acestui țarc mai erau vreo 15 barăci care constituiau lagărul propriu-zis. Acest lagăr în lagăr l-am numit noi „țarcul morții”. 

Cei aduși aici erau destinați morții rapide prin înfometare. Erau foști ofițeri superiori care au luptat pe frontul de răsărit, foști demnitari, unii legionari, în general oameni demni și educați. Dimineața se dădea cafea din orz prăjit, fără pâine. La prânz și seara, un fel de lături din varză împuțită sau gogonele stricate și din când în când o porție de turtoi din mălai alterat. 

Trupurile celor din „țarc” arătau ca niște schelete ambulante. Cu greu mai puteai recunoaște pe cineva dintre ei: în „țarcul morții” pământul era gol, ca pârjolit. Oamenii mâncaseră toată iarba, orice buruiană, chiar și rădăcinile. Orice vietate care traversa acest spațiu era prinsă și mâncată: insecte, râme, șoareci, șobolani, șerpi. Odată, vârtejul stârnit de o furtună mare a ridicat apa dintr-o baltă, cu broaște cu tot, și a aruncat-o în incinta lagărului.

Cu lupii au sărit oamenii, înnebuniți de foame, prinzând și înghițind de vii acele broaște. Într-o zi a dispărut cățelușa comandantului călău Borcea Liviu. O botezase „Midia” după numele lagărului Midia. A dat ordin gardienilor să o caute peste tot. Negăsind-o, a ordonat o percheziție în „țarcul morții”. Aici s-au găsit oase de pisici și labele nefericitului animal dispărut. Nebunia înfometării a mers atât de departe încât trupurile celor care mureau după numărătoarea de seară erau ciopârțite de unii și carnea mâncată așa crudă. Observând aceasta, Administrația a pus plantoane care să păzească trupurile morților până erau scoase din barăci. Erau zilnic scoși câte doi morți cu targa improvizată și duși în cimitir, iar cei care mureau noaptea erau aruncați în mâlul lacului. (Memoria, 2009/ nr. 1-2)

Un proces verbal din arhivele fostei Securități consemna depoziția unui deținut maltratat în lagărul de muncă de la Cernavodă: 

„În luna decembrie 1952, fiind bolnav, am primit de la medic un bilet de scutire. Gardianul Moroșan care făcea de serviciu n-a vrut să recunoască biletul și m-a luat la bătaie până m-a umplut de sânge, apoi m-a dus la comandantul Cormoș Florian, care m-a bătut în poartă până am leșinat. Când mi-am revenit, m-a obligat să ies la muncă, timp de 36 de ore, fără mâncare și fără odihnă. Protestând, gardianul Moroșan a dat ordin la 3 deținuți să fiu urcat în basculantă și aruncat în Dunăre. De frică, am fugit între deținuți și am țipat cât am putut. După aceasta, Moroșan m-a bătut cu o lopată, m-a legat cu lanțuri și m-a dus din nou la comandant. Acesta m-a pedepsit cu trei luni de carceră. După 42 de zile, am fost scos și dus, cu targa, la infirmerie. Comandantul m-a văzut acolo și mi-a spus: Ai să te întorci în carceră și ai să stai acolo până mori. Voi trebuie să pieriți, nu să trăiți.” (Memoria, 2009/ nr. 1-2)

Am putea continua cu nenumărate alte exemple.

Articol realizat cu sprijinul Digiteca Arcanum.