Teribilul caz Gheorghe Ursu
“Piața Palatului de plumb și de smoală/ Cu cerul deasupra de plumb de smoală/ Cu norii plutind într-o ucigătoare ceață/ Peste o planetă lipsită de viață…”( 1 )
Gheorghe Ursu
Era martie 1979, la doi ani după marele cutremur de pământ care a zguduit țara și a făcut circa 1.570 de victime umane (peste 88% doar în București) și peste 11 mii de răniți. La Radio Europa Liberă redactorii Virgil Ierunca și Alain Paruit comemorează tristul eveniment în două emisiuni succesive “Povestea Vorbei”, citind din scrisoarea unui “arhitect din România” în două episoade: “4 iulie 1977 – cutremurul neștiut” și “Noul Persepolis”.
Scrisoarea îi aparținea inginerului Gheorghe Ursu.
În esență, Gheorghe Ursu, de profesie inginer constructor, într-un gest de curaj aproape nesăbuit pentru un trăitor în vremuri de dictatură, a ales să facă publice dincolo de Cortina de Fier deciziile pe care le considera abuzive și nesăbuite ale cuplului Ceaușescu, prin care ajutoarele internaționale destinate refacerii infrastructurii localităților afectate de cutremur erau deturnate către așa numitele proiecte de re-sistematizare urbană a României, potrivit „realităților socialiste”.
SISTEMATIZAREA CAPITALEI ȘI „PROIECTUL BUCUREȘTI”
Cutremurul din 4 martie 1977 a constituit marele prilej pe care-l căuta Ceaușescu pentru a schimba fața Bucureștiului. Așa cum aflăm din lucrările istoricului și psihologului Lavinia Betea, care a scris o multitudine de studii și cărți pe tema descifrării mobilurilor intime ale modului în care viețuia și conducea țara cuplul dictatorial Ceaușescu( 2 ), cei doi se comportau asemeni „apostolilor unei noi religii” (firește, cea comunistă), având „conștiința mesianică a unui rol în istorie”, fixându-și obiective și ținte de la care nu concepeau să se abată.
Studiul realizat de arhitectul Constantin Jugurica, pe atunci director tehnic al „Proiect București”, principala instituție ce avea în sarcină reconstrucția capitalei, a pus pe masa cuplului Ceaușescu următoarele concluzii: din 9.250 ha ale Bucureștiului, 650 ha erau ocupate de construcții sănătoase anterioare anului 1943, 2.150 ha erau clădiri noi, construite între anii 1944 și 1970 și 800 ha erau clădiri construite între anii 1971 și 1975. Dar marea majoritate, ocupând circa 5.650 ha, erau construcții vechi, sub standarde.
Dar mai era ceva ce a aprins imaginația cuplului de dictatori: între anii 1935 – 1938, mai mulți arhitecți reputați ai vremii au colaborat pentru a da substanță viziunii regelui Carol al II-lea pentru un București oraș modern. În 1938 au început demolările pentru a deschide o nouă axă de dezvoltare, care să fie închisă de o construcție monumentală pe Dealul Arsenalului, un palat care să găzduiască Camera Deputaților. Începerea războiului a pus capăt proiectului până în 1983, când Ceaușescu l-a reluat, rezultând actuala clădire ce găzduiește Palatul Parlamentului și care până în 1989 s-a numit Casa Poporului.
Cum aminteam, după martie 1977 Nicolae Ceaușescu a decis reconstrucția Bucureștiului și s-a organizat, între anii 1978 – 1979 un concurs la nivel național pentru soluția de re-sistematizare. Desigur, viziunea arhitecturală propusă trebuia să se potrivească imaginii pe care cuplul Ceaușescu o avea în minte și care „trebuia să depășească viziunea lui Carol al II-lea”; adică să se potrivească cu ceea ce-i impresionase pe cei doi după ce au vizitat Phenianul.
Într-atât a fost cuplul Ceaușescu de obsedat de viziunea „noului București”, o creație pe potriva ambițiilor „României socialiste”, încât niciun sacrificiu nu a fost considerat prea mic. Pentru cei ce nu știu sau nu-și mai amintesc, între 1977 și 1989 în București au fost demolate nu mai puțin de 20 de biserici și mânăstiri și cu mare greutate salvate 11, prin mutarea pe un alt amplasament.
INGINERUL GHEORGHE URSU, VICTIMĂ PE ALTARUL „NOII RELIGII”
Gheorghe Ursu era un tip paradoxal, din altă lume pentru acele vremuri; cu siguranță o personalitate care i-a intrigat pe reprezentanții autorităților din acea vreme, pentru că motivațiile sale nu puteau fi înțelese în cheia ideologiei național-comuniste sau a mundanului obișnuit al timpurilor. În orice caz, scrisorile sale din 1979 și 1981, destinate radioului Europa Liberă, în care lua atitudine și față de abuzurile la care era supusă Uniunea Scriitorilor de către autoritățile comuniste (el, un inginer!), au determinat cuplul dictatorial să autorizeze reducerea sa la tăcere.
Gheorghe Ursu avea preocupări literare (publicase în 1970 volumul de versuri „Mereu Doi” prefațat de Nina Cassian) și nu era în niciun fel străin de lumea literară, unde avea o sumedenie de prieteni (Dan Deșliu, Geo Bogza, Radu Cosașu și mulți alții), precum și de dezbaterile intelectuale (din cercuri închise) în care tema libertății și a abuzurilor atribuite familiei Ceaușescu erau teme predominante.
Doar că, pentru regimul comunist, Gheorghe Ursu nu era un intelectual, ci un inginer; ceea ce putea fi considerat o practică în cazul intelectualilor dizidenți, cărora li se organiza un exil în străinătate sau o supraveghere dură, eventual un domiciliu forțat, nu s-a aplicat și în cazul său. Pentru Gheorghe Ursu anchetatorii de Securității au aplicat la început „tactica zăhărelului”, apoi „tactica represiunii fără mănuși”, pentru că cei care l-au anchetat și torturat și-au propus pur și simplu să-i „bage mințile-n cap”.
Capetele de acuzare reținute împotriva sa au fost scrisorile către Radio Europa Liberă, jurnalul personal, sustras de o colegă din biroul său de la locul de muncă și…18 dolari, care ar fi fost găsiți în posesia sa. I s-a întocmit un dosar penal pentru infracțiuni de drept comun (deținere ilegală de valută) și au început să se facă presiuni asupra sa pentru a retracta, pentru a-și denunța complicii, pentru a renunța la propria demnitate. Ar fi trebuit să fie simplu: la 59 de ani batjocura și bătăile erau un argument solid, considerau anchetatorii.
Dar Gheorghe Ursu s-a încăpățânat: „Trebuie să arăt foarte clar că cele două scrisori expediate de mine la Europa Liberă și a treia (pe care nu am trimis-o) nu au fost determinate în niciun fel de alte persoane, nici de discuțiile purtate pe marginea emisiunilor acelui post de radio, nici de exemplul vreunei alte persoane, ci au pornit, în toate cele 3 cazuri, din sentimentele mele subiective de luare de poziție față de împrejurări, considerând că este de datoria mea de conștiință să exprim aceste sentimente.”
A început sa fie anchetat prin convocarea la Securitate din primele zile ale anului 1985. În 21 septembrie 1985 a fost arestat. În 17 noiembrie 1985 a decedat la spitalul penitenciarului Jilava. Decedat oficial de septicemie, urmele torturii erau, după mărturia familiei, vizibile pe întreg corpul. Cadavrul său a fost incinerat și familia i-a fost pusă sub supraveghere strictă de către Securitate. Timp de un an linia telefonică le-a fost întreruptă, fără nicio explicație. Jurnalul său, confiscat în timpul anchetei, a fost distrus de un ofițer de securitate( 3 ).
ÎN LOC DE EPILOG…
(1) Între anii 2015 și 2019, costurile de întreținere (minimală) ale Palatului Parlamentului s-au ridicat la aproximativ 30 de milioane de euro.
(2) La finele anului 2019 în municipiul București erau inventariate 2550 imobile cu risc seismic, din care 350 se regăsesc în clasa I de risc. În anul 2019 Primăria Municipiului București a alocat 23 milioane de euro pentru finanțarea de lucrări de punere în siguranță, consolidări și reparații de fațade. Nu s-a reușit cheltuirea în întregime a respectivei sume.
(3) În octombrie 2019 Curtea de Apel a hotărât, în primă instanță, schimbarea încadrării juridice din „infracțiuni contra umanității” în „tratamente neomenoase”, în cazul foștilor ofițeri de securitate Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș, găsiți vinovați de moartea lui Gheorghe Ursu. Odată cu schimbarea încadrării, cei doi ofițeri au fost achitați. În motivarea sentinței, judecătoarea Mihaela Niță consemna:
„Este totuși dificil de considerat că victima a fost un adevărat ‘disident politic‘. Într-adevăr este de notorietate că în regimul comunist orice părăsire a țării era o adevărată raritate, fiind făcută numai de anumiți cetățeni și sub un control strict etc. (…) În aceste condiții însă, victima, care avea un fiu stabilit legal și definitiv în S.U.A., nu numai că nu a fost dată afară din serviciu, dar a și făcut toate concediile numai în străinătate, neexistând, practic, țară din Europa nevizitată de acesta, ceea ce este într-o evidentă contradicție cu situațiile descrise mai sus, valabile pentru toți românii de rând. Față de aceste împrejurări, faptele persoanelor care au contribuit la uciderea victimei nu pot fi tratate decât individual (particular), neexistând o intenție sistematică a autorităților la acea dată de aplicare a acestor tratamente…”
INTERVIURILE HotNews.ro