The New York Times: Cele cinci războaie ale Israelului

Lumea va afla curând forma și amploarea reacției Israelului la atacul cu rachetă de sâmbătă al Hezbollah asupra unui oraș druz din Înălțimile Golan, care a ucis 12 copii [între timp Israelul i-a eliminat pe șeful Hamas și un comandant de seamă al Hezbollah – n.trad.]. Însă nu e prea devreme să întrebăm ce obiectiv va deservi acea reacție, în contextul celor cinci războaie ale Israelului.

Cinci războaie? Da. Și ele țin mai mult de idei decât de geografie.

Primul război – cel dus acum de Israel contra Hamasului și aliaților ei din Gaza și Cisiordania, contra Hezbollahului din Liban, contra mișcării Houthi din Yemen și contra Iranului însuși – are drept miză securitatea. Israelienii vor să fie în măsură să trăiască în casele lor în siguranță, fără a se teme că în orice moment ar putea fi bombardați cu rachete, jefuiți, omorâți sau răpiți. Amenințarea unei escaladări majore în nordul Israelului a transformat localități întregi în orașe-fantomă, peste 60.000 de israelieni fiind astfel refugiați în propria țară, scrie The New York Times.

Păstrând proporțiile, ar echivala cu vreo 2 milioane de americani forțați să-și abandoneze locuințele din cauza terorismului. Cei care condamnă acum Israelul pentru răspunsul lui chipurile disproporționat la atacurile Hamasului și Hezbollahului ar da dovadă de un pic mai multă onestitate intelectuală dacă și-ar pune întrebarea ce i-ar cere ei propriului guvern dacă s-ar afla în aceeași situație.

Al doilea război îl alimentează și îl explică pe primul. Miza lui este existența. Cei mai stridenți opozanți ai Israelului insistă că actualul conflict are drept miză existența Palestinei și presupusul refuz al Israelului de a le permite palestinienilor să-și întemeieze o țară. Însă aceasta e o pretenție care deopotrivă denotă ignoranță în privința istoriei și demască necinstea. Israelul a acceptat o Autoritate Palestiniană în 1993, a oferit înființarea unui stat palestinian în 2000 și a evacuat complet Fâșia Gaza în 2005. Atunci când protestatarii de la Universitatea din Princeton scandau „Nu vrem nici un fel de două state, vrem ’48”, ei nu-i cereau Israelului să accepte un stat palestinian. Ei cereau desființarea Israelului.

Ei adoptă de asemenea vederile unora precum Yahya Sinwar de la Hamas, Hassan Nasrallah de la Hezbollah și Ali Khamenei al Iranului – conducătorii așa-zisei Axe a Rezistenței, care cred că unica soluție pentru Orientul Mijlociu e soluția finală: anihilarea Israelului. Analiștii care acuză necontenit Israelul pentru felul în care se apără s-ar putea opri pentru numai o clipă pentru a se întreba ce le-ar fi făcut Hamas cetățenilor israelieni pe 8, 9 sau 10 octombrie dacă armata israeliană n-ar fi fost în măsură să-i oprească în sfârșit măcelul.

Al treilea război e unul metaforic. Totodată e periculos și coroziv. E războiul Israelului pentru justificarea acțiunilor sale, un război contra gândirii de tip „da, dar”, care caracterizează în acest moment zona de mijloc a opiniei publice occidentale. Nu vorbim de vreo solicitare ca lumea să-și pună creierul „pe pauză” când vine vorba de a judeca comportamentul Israelului. Din contră, solicitarea e aceea ca lumea să-și pună creierul la muncă.

Idee: cum, mai exact, propun oamenii care afirmă că Israelul are „dreptul la autoapărare” să se apere Israelul împotriva unui inamic care s-a fortificat în sute de kilometri de tuneluri săpate sub tălpile civililor? Care ar fi strategia lor pentru un război urban legal contra unui inamic care apelează la lupta ilegală, utilizând drept baze militare spitale, moschei și locuințe de civili? În ciuda recunoașterii teoretice a dreptului la autoapărare al Israelului, propun ei, de fapt, orice mai mult decât o încetare a focului unilaterală? Cel mai mărunt lucru pe care l-ar putea face acești opozanți ai Israelului cu gândire de tip „da, dar” ar fi să admită realitatea cum că aceste întrebări nu au răspunsuri facile.

Al patrulea război e unul global, ideologic – și fundamental. E războiul contra antisemitismului. Printre numeroasele acuzații nocive și calomnioase aduse Israelului după 7 octombrie se numără și aceea cum că războiul din Gaza a provocat o explozie de antisemitism, un mod viclean de a acuza statul evreu că este el însuși agentul care provoacă ura contra evreilor.

Adevărul e exact pe dos. Antisemitismul e cauza masacrului din 7 octombrie, nu consecința lui. Sunt munți de documente care atestă această realitate, și încă de dinainte de crearea Israelului: Haj Amin al-Husseini, muftiul Ierusalimului, s-a întâlnit cu Adolf Hitler în 1941 pentru a-și proclama lupta comună contra „englezilor, evreilor și comuniștilor”. Astăzi nu este deloc o surpriză că aceeași oameni care aplaudă obiectivele Hamasului sunt și cei care atacă sinagogi la Berlin ori Los Angeles. Antisemitismul va găsi mereu o explicație convenabilă sau un pretext; Israelul nu este decât cea mai nouă dintre ele, dar sub nici o formă prima.

În fine, mai există și un război în interiorul Israelului și în sânul poporului evreu, la nivel mondial. E un război care constituie una dintre cele mai longevive – și adesea letale – trăsături ale istoriei evreiești. Contururile lui au ieșit la iveală cu ocazia luptei contra reformei judiciare de dinainte de 7 octombrie, iar acum sunt vizibile în fărădelegea gloatelor israeliene de dreapta care iau cu asalt baze militare. E totodată un război în cadrul diasporei evreiești, între cei care înțeleg că atacul contra Israelului e în definitiv un atac contra lor, respectiv acei evrei care recurg la formula „eu, în calitate de evreu,” prin care le oferă justificare și consolare morală inamicilor Israelului. Găsirea unei soluții pentru aceste disensiuni e la fel de esențială pentru securitatea pe termen lung a Israelului ca și confruntarea oricărei alte amenințări.

Nu știu ce urmează să se întâmple în confruntarea Israelului cu Hezbollah. Dar, orice va fi, ar trebui să fie calculat în așa fel încât să servească interesele Israelul pe toate aceste fronturi. Iar dacă acest lucru înseamnă că răspunsul trebuie amânat pentru a i se putea explica rațiunea, necesitatea și obiectivul, atunci cu atât mai bine.

Articol realizat cu sprijinul RADOR RADIO ROMÂNIA