Traducere inedita din Ilf si Petrov: 1001 de zile sau Noua Seherezada

Cea de-a patra carte tradusa in limba romana a scriitorilor Ilf si Petrov: 1001 de zile sau Noua Seherezada – o calatorie revigoranta in lumea paradoxurilor, a viselor si a burlescului, dar si un portret al inceputului de secol XX a fost publicata la Polirom si va fi in curand in librarii. Volumul, aparut in traducerea Adrianei Liciu, grupeaza povestiri, scenarii, vodeviluri si foiletoane in care Ilf si Petrov parodiaza atit situatii si teme recurente in societatea rusa a anilor ’20- ’30, precum si sabloane verbale, lozinci, reclame din vremea aceea.

Teama de epurare conduce o serie de personaje la simularea nebuniei; in haosul reformei, o noua Seherezada se arata gata sa fascineze comisia de epurare prin povesti inspirate din teribila realitate a momentului, aminind astfel pronuntarea sentintei. Tematica industriala si competitia acerba pentru construirea socialismului sint surprinse in ipostaza lor de izvor nesecat de inspiratie pentru scriitori, scenaristi si fotografi deopotriva, tocmai din buluceala acestora nascindu-se umorul. Nici mentalitatea pragmatic-traditionala nu scapa filtrului parodic: locuitorii unui intreg orasel se muta cu bunurile proprii – inclusiv cornute, daca e cazul – intr-un zgirie-nori construit de un concetatean imbogatit in America, insa tehnologia isi dovedeste repede carentele in fata apucaturilor noilor chiriasi. Rapid distrusa din prostie si nestiinta, cladirea este parasita, fiecare intorcindu-se la vechea locuinta.

In timp, tonul scrierilor capata nuante distincte; de la imbinarea suculenta a comicului cu absurdul, a superficialitatii cu fulgurari de adevar, a vicleniei cu prostia, esenta scrierilor din ultimii ani ai colaborarii dintre Ilf si Petrov se concentreaza in ceea ce se poate numi lupta cu nepasarea. Indiferent de abordare, Ilf si Petrov reusesc sa invoce o multime de subiecte facute parca special pentru parodie, iar forta satirica a textelor lor trece fara dificultati proba timpului.

Anul trecut, in cadrul colectiei „Biblioteca Polirom”, a aparut in traducere ultima carte a cunoscutilor scriitori rusi, volumul America fara etaje (2010). La inceputul lui 2012, Polirom va publica noi editii ale volumelor Vitelul de aur si Douasprezece scaune, informeaza editura.

ILIA ILF (pseudonimul lui Ilia Arnoldovici Fainzilberg) s-a nascut in 1897 la Odessa. A absolvit un institut tehnologic in 1913, dupa care a lucrat intr-un birou de arhitectura, intr-o uzina aeronautica si intr-o fabrica de munitii. In 1923 s-a mutat la Moscova, unde a obtinut un post de bibliotecar si a colaborat la diverse ziare si reviste umoristice. A incetat din viata in aprilie 1937, in urma unei tuberculoze contractate, se pare, in timpul calatoriei in Statele Unite ale Americii, pe care a facut-o alaturi de Petrov si care a reprezentat subiectul cartii lor, America fara etaje.

EVGHENI PETROV (pseudonimul lui Evgheni Petrovici Kataev) s-a nascut la Odessa in 1903. A facut studii clasice, iar in 1920, dupa absolvirea liceului, si-a inceput cariera de jurnalist. Pentru o scurta perioada, inainte de a se stabili la Moscova in 1923, a lucrat la Biroul de investigatii criminalistice al politiei din Odessa. A inceput sa scrie povestiri la indemnul fratelui sau mai mare, romancierul Valentin Kataev. Dupa moartea lui Ilf, Petrov a incetat sa mai scrie proza, limitindu-se la scenarii de fim si articole. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial a fost reporter de front; a murit intr-un accident de avion in iulie 1942, pe drumul de intoarcere din Sevastopolul aflat sub asediu. Colaborarea lui Ilf cu Petrov a inceput in 1925, cind amindoi corespondau la ziarul Gudok („Sirena”), o publicatie a feroviarilor la care a colaborat si Mihail Bulgakov. Prima lor carte, Douasprezece scaune (1928), publicata intr-o perioada de relativa liberalizare politica si economica, a avut un succes extraordinar, dar trei ani mai tirziu, aparitia continuarii sale, Vitelul de aur, a fost posibila doar in urma interventiei lui Maxim Gorki.

Iata un fragment din volumul 1001 de zile sau Noua Seherezada

Poveste cu teatru

Sentimentele unui om care se pregateste sa se duca la teatru nu sint foarte complexe, dar sint foarte agreabile. Dimineata, la slujba, parca tangential, el anunta plin de importanta:

— Astazi ma duc la teatru, asa ca nu pot participa diseara la kultsturm [una dintre manifestarile culturale organizate la inceputul anilor 1930].

Acasa asculta multumit cum, in camera vecina, sotia ii spune cuiva la telefon:

— Imi pare rau, dar diseara Pavlik si cu mine nu vom fi acasa. Mergem amindoi la Meyerhold. A, nu, avem rindul cinci, in mijloc. Nu stam niciodata mai departe de rindul cinci.

Si, desi stie ca sotia lui a mintit si ca nu de putine ori locurile lor sint mult in spatele rindului cinci si ca de asta data luasera rindul cinci numai pentru ca nu gasisera bilete mai ieftine, acest lucru nu il impiedica pe Pavlik sa asculte cu placere aceste cuvinte. La urma urmelor, orgoliul nu le este un sentiment strain contemporanilor nostri.

Pina si fetita lor de cinci ani le striga din balcon, cu glasciorul ei sub tiratic, fetitelor care se joaca in curte:

— Tata si cu mama se duc azi la Trei lesinuri!

— Treizeci si trei, o corecteaza uscativul Pavlik umflindu-se in pene. Ti-am spus de-atitea ori!

In aceasta zi iau cina mai devreme decit de obicei. Trebuie sa se grabeasca, fiindca dupa al treilea semnal nu se mai permite intrarea in sala. Si toate cuvintele astea – sala de spectacol, al treilea semnal, libret, iesire de incendiu, plasator – sint tare placute.

Imbracatul incepe cu doua ore inainte de inceperea spectacolului. Cu care ocazie se constata, fireste, ca un buton nu mai e de gasit si ca acum unde dracu’ sa-l mai cauti, ca gulerul nu e bine calcat si ca face o cuta si ca binoclul l-au luat Vlasovii de o luna si nu l-au mai adus inapoi. Niste porci, nu trebuie sa le faci niciodata nici un serviciu. In fine, s-a rezolvat totul. Butonul a fost gasit, peste guler s-a mai trecut o data cu fierul de calcat, iar binoclul nu face trebuinta nimanui, de vreme ce au locuri in rindul cinci, de unde se vede foarte bine.

Dar in ultima clipa sotia observa ca i s-a dus un ochi la ciorap si incetineala cu care rezolva situatia il scoate din sarite pe Pavlik. Sta cu paltonul pe el si cu sapca cea noua pe cap. Este ultima data cind mai merge la teatru cu o femeie atit de, ca sa nu fie prea dur, neglijenta.

— Adica nu te puteai uita din timp? spune el si vocea ii tremura. S-a dus naibii totul.

Dar nu s-a dus naibii nimic. Autobuzul le-a venit, ca niciodata, repede si au ajuns la teatru foarte bine, chiar putin mai devreme. Iar acum, toate emotiile avute cu butonul si cu ciorapul li se par amuzante. Fara ele poate ca nici n-ar fi fost atit de trepidant si de interesant totul. Nu, orice s-ar spune, vizionarea unui spectacol este un adevarat eveniment.

Era in opt aprilie.

Acel om, docent al primei universitati din Moscova, si sotia sa, dupa ce au trecut prin toate emotiile prealabile, au dat in mare viteza paltoanele si cincizeci de copeici garderobierei, au cumparat programul, i-au dat cincizeci de copeici si plasatoarei si s-au indreptat in fuga spre sala. Inca un minut si aveau sa vada spectacolul care facuse atita vilva.

Faptele care vor urma vor fi expuse cu o exactitate de proces-verbal si in succesiunea aiuritoare in care s-au desfasurat.

— Stati, stati, a spus controloarea la intrare, sa vedem ce bilete aveti.

Biletele, gata pregatite, erau perfecte, avind indicate pe ele cu o minutiozitate juridica si ziua spectacolului, si ora, si numarul rindului, si numarul locului, si titlul piesei.

— Exact, spuse posomorita controloarea. Aceste bilete au fost anulate.

— Cum anulate?

— Asta nu este treaba mea, cetatene. Adresati-va la administratie.

Cind i se spune „cetatean”, iar acest cuvint este rostit cu intonatii metalice in glas, omul nu se poate astepta la nimic bun.

— Dati-mi voie, spuse docentul, biletele mele sint valabile, lasati-ne sa intram, intirziem!

— Cetatene, v-am spus deja, nu stiti limba rusa? Adresati-va la administratie.

Si, dindu-i la o parte, se adresa deja altor spectatori:

— Dumneavoastra puteti intra. Si dumneavoastra aveti biletele anulate, cetatene. Si dumneavoastra la fel. Vi s-a spus ruseste: adresati-va la administratie.

A inceput o intreaga tevatura. Docentul a alergat la administrator.

L-a intimpinat un barbat intr-un costum de cowboy, a carui fata tinara exprima un calm nepamintean.

— Va rog sa lamuriti cit se poate de repede aceasta neintelegere! striga docentul furios. A inceput deja spectacolul!

— Despre ce este vorba? zise cowboy-ul fara a-si pierde calmul.

— Eu sint cel care trebuie sa va intrebe despre ce este vorba. Asa o nerusinare!

— Aa, uitati ce este, zise taraganat cowboy-ul. Biletele pentru primele cinci rinduri au fost anulate. Clar?

— Pe ce baza?

— Astazi vizioneaza spectacolul niste diplomati straini.

— N-au decit sa-l vizioneze. Ma bucur foarte mult. Dar ce amestec am eu?

— Eu nu pot face nimic, cetatene. Adresati-va tovarasului Bernatki.

Si cowboy-ul intra in ranch-ul lui, vizavi de garderoba. Iar in timpul acesta in sala bubuia muzica: incepuse spectacolul.

Bernatki (evident, administrator si el) era in tolstovka, dar, in pofida acestui strai pasnic, avea un caracter de fier.

— Pentru ce va agitati? zise el uitindu-se dezgustat la docent. Doar vi s-a spus ca spectacolul este vizionat de straini.

— Da, numai ca biletele mi-au fost vindute mie, nu altcuiva.

— Banii pentru bilete vi-i puteti lua inapoi.

— Dar nu de bani este vorba. Odata ce mi-ati vindut un bilet, trebuie sa mi asigurati si locul. Eu asta cer.

— Dumneavoastra nu puteti sa cereti nimic. Biletele au fost anulate.

— Dar de ce nu am fost anuntati la timp? De ce nu s-a anuntat prin presa? Iar daca nu ati avut timp sa anuntati prin presa, de ce nu a ti pus macar un anunt la intrare? Cel putin, nu ne mai lasam hainele la garderoba, nu mai cumparam programul si nu mai induram toata umilinta asta.

— Nu-mi dati mie lectii cum trebuie sa anunt publicul. Nu e treaba dumneavoastra. Luati-va banii si plecati.

Auzind acest raspuns peste masura de badaranesc, docentul se uita derutat in jur.

In spatele lui se strinsese o multime considerabila de spectatori inselati ca si el. Erau vreo suta de persoane. Stateau in foaierul numai pe jumatate luminat, cu binoclurile si programele devenite inutile in miini, umiliti si neajutorati. Raspindeau un miros de colonie si de pudra. Acum, in rochiile de matase si in hainele lor cele mai bune, se simteau nelalocul lor, ca si cum ar fi fost in pielea goala. Se grabisera, se imbracasera, se coafasera, venisera cine stie de pe unde si, deodata, dadusera de niste idioti impertinenti si pe jumatate salbatici.

— Este revoltator! striga docentul. Voi scrie la „Pravda”. Habar n-aveti ce faceti aici.

Administratorul ii rise in nas.

— N-aveti decit sa scrieti unde poftiti. V-am spus – si cu asta basta.

Cinstit vorbind, iti venea sa-i dai una in cap. Dar nu puteai sa te iei la bataie. Si docentul continua pe calea cuvintului. Atunci, din spatele administratorului avansa un aparator si mai tinar al ordinii.

— Va rog sa ma urmati, spuse el oficial.

— Dar dumneavoastra cine sinteti?

Aparatorul prezenta o legitimatie de membru al Asociatiei de Sprijin al Militiei.

Docentul fu dus intr-un birou unde i se ceru sa-si decline identitatea.

— Va sa zica sinteti un om cu carte, zise pe un ton cumpanit tinarul dupa ce ii vazu actele, dar faceti scandal. Stiti ce puteti pati pentru asemenea acte? Aici vin straini, iar dumneavoastra creati dezordine.

— Dumneavoastra creati dezordine! zbiera docentul nemaistiind de el.

Dupa aceea fu rostita clasica propozi tie bubuitoare:

— Rog goliti incaperea!

Si docentul a fost dat afara.

Iata, practic, tot ce s-a intimplat in data de opt aprilie la Teatrul Meyerhold, la spectacolul Treizeci si trei de lesinuri.

Spunem des si pe buna dreptate ce teatru remarcabil avem si ce spectatori remarcabili avem. Atunci, cum a fost posibil ca un spectator sa fie tratat in acest fel in unul dintre teatrele noastre? Acest lucru s-a petrecut pentru ca intre arta si minunatul spectator sovietic s-au interpus oameni cu suflete de lachei, oameni pentru care cuvintul „strain” inseamna mai mult decit cuvintele „cetatean sovietic”, cu care ne mindrim.

Ceea ce s-a petrecut in seara de opt aprilie te face sa fii cuprins de minie.

Nu este greu de imaginat cum se vor justifica acesti oameni.

— Ce s-a intimplat, de fapt? Bun, au venit! Bun, au plecat! Banii au putut sa si-i ia inapoi! Ambitie, asta-i tot!

Dar nu de ambitie este vorba. Este vorba despre mindria cetateanului sovietic, pe care nimeni nu are dreptul sa il injoseasca. Este vorba despre drepturile cetatenilor nostri, drepturi pe care nimanui nu ii este ingaduit sa le stirbeasca. Injosirea unui cetatean sovietic inseamna injosirea demnitatii intregii tari si o crima la adresa ordinii existente in ea. Procuratura trebuie sa se ocupe, in sfirsit, de crimele de acest fel. Este un lucru de un maxim interes public.

In Uniunea Sovietica, strainii – diplomati, turisti, specialisti – sint tratati cu cea mai mare corectitudine. Mai mult decit atit, cu o ospitalitate unanim recunoscuta. Dar asta nu inseamna ca, sub pretextul atentiei fa ta de straini, se da cuiva dreptul de a aduce prejudicii ceta tenilor sovietici.

Si intimplarea descrisa aici, care poate parea banala, are de fapt o mare importan ta politica.