„Trump și tocana de pisică”. Cum poate fi dezlănțuită scârba ca mesaj politic de ură

„Scârba e un sentiment visceral, instinctiv, mai profund decât urile religioase, etnice sau rasiale”, explică Dan Ungureanu, doctor în lingvistică istorică, într-un text de opinie din Contributors.ro, în care comentează afirmațiile lui Donald Trump, care a rostogolit un fals despre refugiații haitieni care ar mânca pisici furate de la vecini.

Magrebinii mănâncă ochi de oaie și de vită. Europenii nu. N-am făcut vreun studiu, însă tinerii mănâncă tot mai puțin creier, limbă, ficat. Unii nu mănâncă burtă sau sângerete. Foarte puțini oameni mănâncă rinichi. Și mai puțini oameni mănâncă mațe.

Ceea ce mâncăm – ceea ce considerăm comestibil – e una. De cealaltă parte e ceea ce ne face scârbă. Scârba e viscerală, nu poate fi corectată rațional. Scârba e socialmente acceptabilă: doriți puțin Rocquefort? Nu, nu mănânc brânzeturi putrede. – Ah, OK, luați niște nuci cu struguri.

Ne poate scârbi ideea de ochi ca mâncare, și ne poate scârbi vederea cuiva care mănâncă ochi, sau mațe, sau rinichi (sau creieri sau ficat sau limbă). Unii sunt scârbiți de ideea de a mânca mâncare gătită de oameni care ar putea găti ochi, mațe sau rinichi.  

Romii și lebedele, haitienii și pisicile

În martie 2023, niște muncitori vietnamezi din Timiș au săpat pe câmp după popândăi, pe care îi mănâncă.

Scârba e un sentiment visceral, instinctiv, mai profund decât urile religioase, etnice sau rasiale.

În 2024, Donald Trump, candidat la postul de președinte al Statelor Unite, a afirmat că refugiații haitieni mănâncă pisici pe care le fură de la vecinii americani de treabă.

În unele țări din Europa se consumă carne de cal sau de măgar. Sau broaște sau melci.

Robert de Nola a fost un bucătar catalan, care a publicat „Llibre del Coch” în 1520, tradus în spaniolă ca Libro de guisados. Are acolo și o rețetă de pisică. 

Pisică mâncau și venețienii și toți din Veneto; veronezilor le zic vecinii magnagatti, mâncători de pisici, și în rețetele vechi venețiene mai vezi coniglio nostrano „iepure de pe la noi”, adică pisică.

Fabrizio de André, genovezul, pomenește în Creuza de mâ de paciûgu in aegruduse de lévre de cuppi  = lasagna dulce-acrișoară de iepure dă acoperișuri. „Iepurele de acoperiș” e desigur, pisica.

„Ura vine și trece. Greața e extrem de intensă”

Să creezi ură față de un grup e un eficient mesaj politic. Să creezi scârbă față de un grup e și mai eficient. Ura vine și trece. Greața e extrem de intensă.  Medicul Atul Gawande, A Queasy Feeling (The New Yorker, iunie 1999) spune că greața e mai insuportabilă decît durerea.

Rezum: haitienii au păcatele lor, care sunt multe și imense. În două secole nu au reușit să-și creeze o democrație vag funcțională, ci au avut doar alternanțe de dictatori și anarhie. Au avut doi împărați (pe un imperiu de 500 de mii de locuitori, grotesc). În 2024, țara a căzut în anarhie, după împușcarea președintelui, și a încăput pe mâna gangurilor de răufăcători. Jumătate nu știu să scrie și să citească. Cred în Voudou, care sunt practici magice africane.

Dar pisici nu mănâncă.

La fel, nu au mâncat țiganii lebede dintr-un lac dintr-un parc din Viena.

Cum știm asta? Romii tradiționali nu mănâncă animale sălbatice de nici un fel. „Ele sunt libere așa cum noi romii suntem liberi”. E un tabu.

Secolul XXI a cunoscut un reviriment al dreptei conservatoare, al xenofobiei, al autoritarismului și al intoleranței. Mesajele de ură față de străini sunt diverse; iar acum Trump recurge și la acest resort visceral al scârbei și îngrețoșării: „Ei mănâncă pisici”.

Scârba e un sentiment visceral, instinctiv, mai profund decât urile religioase, etnice sau rasiale. Și poate fi dezlănțuită ca mesaj politic de ură. – Citeste intregul articol pe Contributors.ro