Turcii. Cei mai (puțin) iubiți dintre pămînteni

„Măi, turcule!”, „Unde te grăbești? Dau turcii?”, „Nu înțelegi, ești turc?” sunt doar cîteva dintre expresiile discriminatorii despre turci pe care le-au auzit și au crescut multe generații de români. Nici eu nu sunt o excepție. Excepția constă doar în faptul că eu mă aflu printre turci deja de mai mulți ani. În toată această perioadă am avut ocazia să cunosc multă lume bună, să analizez și să studiez localnicii, comportamentul, modul de a comunica a acestora cu cei din jur. Cu toții cunoaștem că imaginea turcilor nu este una foarte bună mai ales în țările din Balcani sau celelalte țări europene. Niciodată nu mi-am propus să scriu un articol despre imaginea turcilor în lume, dar există 2 motive personale care m-au determinat să o fac. La fel ca și unii dintre dumneavoastră, m-am întrebat de multe ori de ce turcii sau națiunea turcă nu se bucură de o imagine foarte bună în lume? Care sunt motivele care stau la baza creării unei astfel de imagini?

Cititorii Contributors au putut observa că al doilea nume de familie al meu este străin și aparține soțului meu, care este cetățean al Turciei. Înainte de a mă căsători, am fost întrebată de către una dintre vecinele noastre, care era o persoană foarte religioasă și care mergea la biserică cu regularitate (a decedat acum cîțiva ani): „Da’ ce a fost în capul tău cînd ai luat această decizie?” Înțelegînd răspunsul meu doar observînd expresia feței mele și amintindu-și poate că este o persoană credincioasă a continuat în felul următor discuția: „Ei lasă, că la urma urmei este om și el, e un muritor ca şi noi toți!” Nu știu de ce dar nu mi-am dorit să intru în polemică și am dat doar afirmativ din cap.

Al doilea motiv personal care m-a făcut să scriu acest articol se datorează publicării cărții mele „Străină în țara semilunei”, care conține 18 istorii de viață adevărate ale femeilor din Republica Moldova care au ajuns în Turcia și locuiesc în această țară. Din discuțiile cu femeile intervievate am putut deduce că turcii nu au avut și nici acum nu au o imagine bună în țările din Europa de Sud – Est. Nu neapărat intervievatele mele, ci familiile, prietenii sau cunoscuții lor mai cred că turcii sunt niște barbari, teroriști, persoane agresive etc., de aceea multe dintre ele au trebuit chiar să ascundă de familiile lor că se vor căsători cu cetățeni ai Turciei sau vor pleca pur și simplu în Turcia. În spatele acestor prejudecăți, stereotipuri arhetipale se află o groază de factori de ordin istoric, religios, psihologic și identitar. Pentru a putea înțelege starea de lucruri actuală și vorbele discriminatorii despre turci trebuie să mergem înapoi cu cîteva secole.

În 1071 cînd au ajuns turcii selgiucizi în Anatolia, europenii pentru prima dată i-au perceput pe turci ca pe niște inamici. Sentimentul negativ împotriva turcilor a început o dată cu cruciadele feudalilor apuseni care „s-au împiedicat” de turci (geografic aceștia aflîndu-se în calea lor) în expedițiile lor militare de cucerire și colonizare a regiunilor din Orientul Apropiat.

În 1453, când Mahomed Cuceritorul a cucerit Constantinopolul după un asediu care a durat 1 lună, 3 săptămâni și 2 zile, imaginea „Turcului Groaznic” a prins contur, dar și faimă în Europa. De-a lungul timpului, teama pe care turcii au provocat-o europenilor a dus și la apariția în secret a admirației printre europeni față de turci. O dată cu sosirea Imperiului Otoman în Europa, imaginea otomanilor, dar și a islamului în general a avut de suferit enorm. Cucerirea Constantinopolului de către turci i-a făcut pe europeni să caute răspunsul la întrebarea „Cine sunt turcii?”. În acea perioadă apar primele descrieri ale turcilor, care aveau să devină niște clișee de care turcii nu au putut scăpa pînă acum. La acea vreme turcii erau numiți barbari, murdari, cruzi, corupți, aroganți, jefuitori, războinici, cotropitori etc. După Primul Război Mondial țările din occident s-au grăbit să adauge și cuvîntul „genocid” la imaginea deja negativă a turcilor.

Cînd Soliman Magnificul a preluat controlul asupra insulelor din Marea Egee, cu excepția insulei Creta, anexând Belgradul în Balcani și ajungînd pînă la porțile Vienei, anxietatea

și frica printre europeni a crescut și mai mult. Amenințarea cuceririi statelor românești, cînd Principatele au fost la un pas de a fi transformate în provincii otomane era văzută ca o pedeapsă a divinității pentru păcatele creștinilor. Expedițiile militare ale otomanilor în Europa au dus la conturarea unei imagini de cotropitor și barbar, pentru că în cele mai multe surse istoriografice astfel sunt descriși otomanii. Cei aproximativ 500 de ani de relații cu Imperiul Otoman a Țărilor Române a influențat atît populația, cît și limba română în care există aproximativ 2700 cuvinte de origine turcă.

Secole la rînd țările din Occident au avut o părere mai puțin pozitivă despre turci, pentru că de-a lungul istoriei, turcii s-au aflat în calea occidentalilor în încercarea acestora de a-și atinge scopurile lor politice, comerciale, culturale și religioase. Turcii au controlat comerțul maritim mondial și porturi importante și au controlat o regiune strategică importantă din Orientul Mijlociu etc. Din acest motiv, turcii au fost supranumiți „barbari” sau „pedeapsa lui Dumnezeu”. În memoria colectivă a popoarelor europene, dar și a bisericii creștine otomanii au fost la un moment dat în istorie „inamicul comun al Europei” de care le era frică tuturor. Nu putem exclude faptul că descrierile otomanilor din notele de călătorie ale vesticilor nu erau decît o formă de alteritate necesară pentru conturarea naționalismului european de mai tîrziu.

În cărțile de istorie sau literatură română este aproape imposibil să găsești o descriere pozitivă a Imperiului Otoman. Operele lui Eminescu, Alecsandri sau Sadoveanu descriu sultanii otomani ca fiind mîndri, orgolioși, barbari, necruțători etc. Dar nu ar trebui să uităm că primul contact dintre români și otomani a avut loc în condiții de război, în care o parte era agresorul și cealaltă parte era victima.

Scriitorul francez Voltaire în secolul XVIII, în lucrarea sa „Turcii, musulmanii și alții” a descris turcii prin expresii mai moderate, care erau în contrast cu criticile dure din Evul Mediu la adresa otomanilor. „Turcii sunt liberi și independenți. Nu există nicio diferență de clasă între ei. Ei sunt diferiți numai datorită atribuțiilor lor în stat. Au un caracter dur și sunt încăpățânați, dar sunt blânzi și răbdători. Au moștenit ferocitatea de la sciți și indulgența din Grecia și Asia. Sînt foarte mîndri”, dar tot Voltaire spune: „Pentru că sunt cotropitori și ignoranți, privesc cu dispreț toate națiunile”.

În mai multe surse în limba turcă este menționat că în timpul Primului Război Mondial, Marea Britanie folosisese gaze otrăvitoare împotriva turcilor în bătălia de la Gallipoli, iar cînd i s-a spus că aceasta ar fi o crimă împotriva umanității, Churchill a răspuns scurt: „Turcii nu sunt ființe umane…”

În perioada de după cel de al Doilea Război Mondial, plecarea în Germania a primei generații de gastarbaiteri turci (majoritatea fără studii superioare) au accentuat imaginea unui popor conservator și religios. În 1974 cînd a avut loc operațiunea militară a Turciei pe insula Cipru, etichetele de „barbari, invadatori” au revenit în atenția opiniei publice internaționale. În 1991 într-un interviu acordat pentru BBC, artistul turc cu renume mondial Barış Manço a spus următorul lucru: „Pentru estici, suntem occidentali, pentru occidentali, suntem estici”.

La începutul anilor 2000 lumea a început să cunoască Turcia dintr-o altă perspectivă, prin intermediul serialelor turcești, care s-a dovedit a fi un instrument de soft power foarte eficient în cazul Turciei. Datorită serialelor turcești, străinii, mai ales cei din balcani au dezvoltat o pasiune aparte pentru limba turcă, mîncărurile și tradițiile turcești. Din 2013 încoace însă, mai bine zis după protestele Gezi, Turcia a pierdut mult la capitolul imagine, creionîndu-se mai degrabă o imagine a unei țări cu sistem tot mai autoritar și conservator. La momentul actual Turcia este văzută drept o țară unde decalajul dintre săraci și bogați a crescut foarte mult, unde reformele din sistemul de educație nu sunt agreate nici de propria populație. Promovarea unui regim naționalist conservator nu este poate agreat în țările europene, dar sunt multe țări, în special de pe continentul african unde Turcia se bucură de un capital de imagine de neegalat. Din proprie experiență pot spune că Istanbulul pentru studenții din țările africane sau asiatice este un fel de Paris sau Londra a studenților turci sau a celor din Europa de Sud-Est. Țările latino-americane, țările asiatice și africane au o simpatie aparte pentru Turcia.

Discursurile islamofobe și rasiste care vizează poporul turc sunt răspândite în întreaga lume, bineînțeles și cu ajutorul mass-media. Este adevărat, au existat eforturi de redresare a imaginii a turcilor și cînd se părea că le-a reușit cîtuși de puțin, factorul politic a fost cel care a anulat toate eforturile depuse. Turcii știu că nu sunt iubiți în străinătate (cu precădere pe continentul european), de aceea de multe ori răspunsul lor este următorul: „Dacă ei nu ne iubesc, nici noi nu îi iubim”, iar această stare de lucruri contribuie într-un fel la amplificarea sentimentului naționalist deja foarte accentuat în Turcia. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro