Un articol din ziar, despre cruzimea cu care hingherii ucideau câinii maidanezi, a făcut-o să vină în România. Povestea italiencei care de 22 ani are grijă de animalele pe care le abandonăm

​Sara Turetta a venit în 2001 în România, după ce a văzut cum erau omorâți câinii fără stăpân. Am vorbit cu Sara despre progresul țării noastre în legătură cu drepturile animalelor, birocrație, ce înseamnă să pui bazele unui adăpost pentru animale și despre cartea ei „Urme de bucurie și alte amintiri românești ale unei italience”, care a apărut la editura Humanitas.

Problema câinilor fără stăpân din România, de la începutul anilor 2000, a făcut înconjurul lumii. Mai exact, ceea ce a stârnit reacții a fost felul în care statul a ales să „rezolve” situația la momentul respectiv.

În 2001 a fost adoptată OUG 155 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân. Din cauza străzilor aglomerate cu animale și a câtorva cazuri grave în care oamenii au fost atacați de către maidanezi, statul a decis să ia măsuri drastice. Așadar, ceea ce ar fi trebuit să fie o campanie de sterilizare la nivel național, s-a finalizat cu eutanasierea forțată a mii de câini.

Ordonanța prevedea ca toți câinii care nu sunt adoptați la 14 zile după ce au fost preluați de pe stradă, să fie omorâți. Imaginile cu hingherii care luau câini de pe stradă au fost preluate de către presa internațională, care era șocată la felul în care erau tratate animalele în țara noastră.

Una dintre publicațiile care au scris despre asta era cotidianul Corriere, care a ajuns pe biroul Sarei Turetta la 14 mai 2001.

Un coleg îi lăsase ziarul, cu un bilețel lipit pe el „Sara, uită-te la pagina 21”. La pagina respectivă era scris mare titlul „Cum e posibil așa ceva?”, iar articolul arăta felul în care erau maltratați câinii de către hingheri și de către stat, prin deciziile sale. Așa începe cartea „Urme de bucurie”, dar și experiența Sarei Turetta în România.

A durat puțin până când italianca a luat decizia să vină în țară și să ajute câinii fără stăpân. Cartea ei nu trebuie tratată ca o experiență singulară, pentru că vorbește despre problemele structurale care existau în țara noastră.

„Cum poate o societate să prețuiască bătrânii, de exemplu, dacă nu poate prețui animalele?”, este una dintre întrebările pe care și le-a pus Sara. Însă, cartea nu este despre asta. Cartea nu vrea să învinuiască pe cineva, ci, mai degrabă, este un model de speranță și o radiografie perfectă a evoluției României, de la individualismul moștenit din comunism la ceea ce poate fi numită, treptat, o comunitate, cum subliniază Sara.

De asemenea, este dovada vie că, indiferent de context, dacă vrei să lupți pentru ceva, lucrurile pot să iasă bine. La 22 de ani de atunci, Sara a reușit, prin intermediul adăpostului și a clinicii de la Cernavodă, să sterilizeze 41 mii de animale, iar 8 mii au fost date spre adopție în Europa.

În ciuda unei administrații care, de multe ori, încearcă să blocheze cauza sau pare a fi indiferentă, „Save the Dogs” a reușit să creeze ceva ieșit din comun.

Ba mai mult, organizația s-a adaptat și a oferit ajutor în contextul războiului din Ucraina, când ucrainenii au fost nevoiți să își părăsească țara și au făcut-o cu tot cu animale.

Adăpostul de la Cernavodă. Totul a fost realizat din donațiile primite din străinătate. FOTO: Sara Turreta/ Arhiva „Save the dogs”

„În general, țările din estul Europei văd animalele ca pe ceva utilitar”

Am vorbit cu Sara, pentru a vedea ce înseamnă să pui bazele unui adăpost cum e cel de la Cernavodă, chiar și într-un context care nu a fost dintotdeauna cel mai prielnic, și pentru a discuta pe marginea cărții sale. Discuția m-a făcut să sper că suntem pregătiți pentru schimbare, chiar dacă facem pași mici în direcția ei și chiar dacă, uneori, avem nevoie de ajutor din afară.

Cartea arată cum ai schimbat viața și destinul a mii de animale. Totuși, cum ți s-a schimbat ție traiectoria datorită acestei experiențe? Cum este Sara Turetta de acum, față de cea de la 28 de ani?

Sara Turetta: Mi-am dat seama că eram naivă, acum sunt mult mai savantă, sunt mult mai realistă, în sensul că știu că progresul ia timp. Trebuie să mă obișnuiesc că nu va fi tot timpul ritmul pe care mi-l doresc și nu pot să-l accelerez mai mult decât îmi permit condițiile externe.

Nu totul ține de mine sau de noi, cred că asta am învățat. În plus, criza din Ucraina și mișcarea de solidaritate a românilor mi-a arătat că, uneori, progresul vine de unde nu te aștepți. Sper să nu fie pe viitor astfel de situații groaznice, dar sper să mai fie momente în care lucrurile se vor mișca pentru protecția animalelor.

Șocul pe care l-ai avut când ai ajuns în România a fost foarte bine descris în primele capitole. Ceea ce am observat este că în alte părți, cum ar fi în Italia, într-adevăr se întâmplă lucrurile diferit. Care ar fi diferențele între felul în care sunt tratate animalele în Italia și felul în care sunt tratate în țara noastră?

Să zicem că, în general, țările din estul Europei văd animalele ca pe ceva utilitar. De exemplu, câinele trebuie să păzească casa. Bineînțeles, cu dezvoltarea societății și apariția clasei de mijloc nu mai vedem lucrurile astea.

Asta în orașele mari, pentru că dacă mergi la sat, e posibil să vezi aceleași lucruri. Însă e cam la fel și în Italia, depinde foarte mult de zona în care mergi.

Singura diferență între cele două ar fi faptul că se află în faze diferite ale evoluției culturale. România o să ajungă și unde e Italia acum, doar că ea a început mai recent. În Italia, în 1991, situația era similară, până când societatea nu a mai tolerat astfel de abuzuri la adresa animalelor.

N-aș spune că Italia este un exemplu, mai degrabă Germania sau Austria. Oricum, România acum e o altă țară, eu una văd schimbări uriașe.

Că ai pomenit de asta, ce schimbări vezi acum față de 2001 legat de cum se comportă oamenii față de animale, felul în care tratează politicienii problema?

Deși lucrurile s-au ameliorat în România, mă refer aici la cum se comportă oamenii față de animale, politica mi se pare în continuare surdă și opacă. Bineînțeles, cu puține excepții.

De exemplu, în Ilfov este un departament pentru protecția animalelor cu o echipă extraordinară. Însă asta e o excepție. Politica a tăiat orice comunicare cu lumea non-profit, noi nu prea mai reușim să comunicăm cu politicienii.

Fiecare primar face ce vrea, legat de tema animalelor și problema câinilor, și par total dezinteresați. Totuși, oamenii sunt cei care se schimbă și care nu mai tolerează cruzimea față de animale. Societatea se dezvoltă mult mai rapid decât clasa politică, asta e sigur.

Adăpostul Save the dogs. FOTO: Sara Turetta/ Arhiva „Save the dogs”

Cum este acum situația la Cernavodă? Există un parteneriat între „Save the Dogs” și administrație?

Situația este puțin nefericită. Nu am reușit să avem un dialog, chiar dacă am propus o colaborare. Parteneriatul presupunea doar sprijin, pentru că noi nu cerem bani din bugetul local, funcționăm strict pe baza donațiilor care vin din străinătate.

Le-am cerut să facă planuri de educație, o campanie de informare și să meargă din ușă în ușă. Adică, noi facem partea medicală, dar e rolul lor să se ocupe de sensibilizarea populației. Nu au vrut, așa că situația nu pot să zic că e mult mai bună.

Într-adevăr, nu mai sunt animale pe stradă în București, însă scoaterea lor și punerea într-un adăpost nu ajută, pentru că ele vor veni din altă parte. E nevoie de proiecte complexe, unde să existe o acțiune coordonată cu primăriile din satele de pe lângă. Asta implică organizare, voință politică și puțin interes.

Bulgaria a luat deja măsuri. Dacă se poate în Bulgaria, cred că se poate și în România.

Pe parcursul cărții, tatăl tău te îndeamnă să te focusezi doar pe ceea ce poți realiza, cu resursele pe care le ai la îndemână. Tocmai de aceea, le-ai spus și altora, că ar fi greu să vă extindeți și în alte părți ale țării. Ce anume ar putea face cineva care vrea să inițieze un demers asemănător cu al vostru în alte orașe?

Nu știu dacă aș recomanda cuiva să facă adăposturi. Dacă nu ai o clinică unde să sterilizezi, nu prea ai făcut nimic. Ei bine, ca să fie posibil să ai un astfel de centru, e nevoie de resurse publice. Asta aș sfătui, să încerce să creeze un parteneriat între public și privat. Organizațiile sunt capabile să gestioneze structurile publice, însă trebuie să existe comunicare.

Știu că aveți în adăpost, pe lângă pisici și căței, măgăruși și cai. Care este situația lor, sunt și ei dați mai departe?

Ei rămân în adăpost. Avem un teren destul de mare, de șapte hectare, unde trăiesc 20 de cai și 60 de măgăruși. Unii sunt aduși de către poliție, cum ar fi zece cai care au ajuns la noi după scandalul de la Techirghiol, unde erau maltratați în jur de 20 de cai.

Alții sunt donați de către oamenii care nu mai pot avea grijă de ei, cum ar fi vârstnicii. Cu măgărușii am făcut un program, în colaborare cu primăria, pentru copiii cu dizabilități. Momentan a fost întrerupt din cauza pandemiei. Ne dorim mult să îl reluăm, pentru că am văzut rezultate. Măgărușii chiar simt emoțiile copiilor cu autism și se apropie de ei.

O angajată a adăpostului, împreună cu un măgăruș. 45 din cei 50 de angajați sunt români. FOTO: Sara Turreta/ Arhiva „Save the dogs”

Există niște soluții particulare pe care le-ai identificat și care ar rezolva problema câinilor fără stăpân din România?

În primul rând sterilizări gratuite. Asta am văzut că a funcționat și în Italia. Apoi ar mai fi returnarea câinilor înapoi în stradă, pentru că soluția nu este să-i închizi în adăposturi. Cum spuneam, Bulgaria face asta deja. Nu mai vedem câini pe stradă în București, dar tot există câini fără stăpân în România, chiar foarte mulți.

După toți acești ani, cum vezi viitorul adăpostului de la Cernavodă?

Visul meu este să achiziționez o nouă camionetă, care să devină clinică mobilă, cum am avut în trecut. Asta ca să putem steriliza și mai mulți câini și pisici. Ca să facem asta, e nevoie de medici veterinari. Din păcate, România duce o lipsă de medici veterinari, pentru că mulți sunt plecați în Anglia, de exemplu, unde se plătește mult mai bine. Totuși, sperăm să îndeplinim acest vis în ciuda problemei legată de resurse umane.

„Nu putem spune că ne ocupăm întâi de drepturile oamenilor, apoi de drepturile mediului, apoi de drepturile animalelor, ar trebui să ne ocupăm de toate”

La sfârșit, am vorbit cu Sara despre ce înseamnă prioritizarea cauzelor sociale sau, mai bine zis, cine stabilește care cauză e mai importantă. Mi-a spus că e mulțumită pentru că vede mult sprijin, în ultima vreme, și din partea altor categorii, nu doar din partea activiștilor de mediu.

Un exemplu ar fi regizorul Cristi Mungiu, care a fost impresionat de ceea ce a făcut organizația pentru refugiații din Ucraina și animalele lor, astfel încât a donat toate încasările primite de la Festivalul American de Cinema Independent.

„Pentru mine a fost un cadou extraordinar și, totodată, semnul că mai există oameni, în fiecare mediu, care au o sensibilitate, o viziune, care nu văd lucrurile separat. Ei nu văd drepturile animalelor ca pe ceva separat de drepturile omului sau drepturile mediului, totul se leagă.

Nu putem spune că ne ocupăm întâi de drepturile oamenilor, apoi de drepturile mediului, apoi de drepturile animalelor, ar trebui să ne ocupăm de toate. Pentru că valorile la bază sunt aceleași: empatie, compasiune și respectul pentru viață.

Există vreo țară unde bătrânii sunt tratați bine și animalele sunt omorâte? Nu există. Sunt tratați bine bătrânii, sunt tratate bine și animalele. E cultura și etica”, conchide Sara.

Nota autoarei: Pentru cei doritori să se implice în cauza câinilor fără stăpân și să contribuie la acțiunile Sarei, las aici detaliile și contul la care se pot face donații.

ASOCIAŢIA SAVE THE DOGS AND OTHER ANIMALS IBAN: RO23BTRLRONCRT0V12603006 SWIFT: BTRLRO22 BANCA TRANSILVANIA

Motivul donaţiei: Urme de bucurie

www.urmedebucurie.ro