Un Ceausescu care nu dispare: Viata postuma a unui dictator

In memoria profesorului Mihail-Radu Solcan (1953-2013), apropiat prieten de valori si de idei.

Oricum am privi lucrurile, Nicolae Ceausescu ne-a marcat indelebil vietile. Mai precis spus, ne-a mancat vietile si ne bantuie subconstientul (individual si colectiv). A fost, vorba lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, baciul Romaniei socialiste. Adica al marelui balci national. Ne-a tratat ca pe o turma. A fost un stalinist inversunat, un marxist rudimentar si anacronic, un profet al unui nationalism de factura tiers-mondista si un psihopat megaloman convins ca vorbeste in numele Istoriei. Vreme de peste doua decenii, am fost 22 de milioane de oameni care am trait, vorba lui Alexandru Ivasiuc, in imaginatia unui nebun. Dar Ceausescu n-ar fi fost posibil fara partidul care l-a creat si l-a sustinut. Despre aceste lucruri am discutat cu jurnalistul Radu Uszkai de la “Academia Catavencu”.

Pe 26 ianuarie Nicolae Ceaușescu ar fi ajuns la tovărășeasca vârstă de 96 de ani. Dacă n-ar fi existat decembrie 1989, acum am fi fost “uniți în cuget și simțiri” cu Belarus?

Mai degraba cu Coreea de Nord, eventual Cuba. Fixatia lui Ceausescu era anti-capitalista, ura din rarunchi proprietatea privata. N-as zice ca aceeasi fobie functioneaza in cazul celui numit de Adam Michnik (ma refer la Lukasenko) un bonapartist cu chip colhoznic. Lukasenko incurajeaza capitalismul spoliator, concentreaza o avere imensa in mainile familiei sale. Ceausescu era un stalinist de rit vechi. Cultul personalitatii ar fi capatat dimensiuni astronomice, ar fi fost o saracie lucie dublata de spectacole monstruoase. Cuplul Ceausescu, sclerozat, senil, dar consecvent isteric, ar fi locuit in Casa Poporului, palat al dementzei nationale, mauzoleu al absurdului, templu al unei religii politice ubuesti. Nicu ar fi avut 62 de ani, ar fi fost premier si secretar general al PCR. Tatal sau ar fi fost presedintele RSR si presedinte pe viata al PCR. Elena ar fi fost prim-vicepresedinta, pe viata, a statului si a partidului. Ion Iliescu ar fi fost primar general al Capitalei, iar Adrian Nastase ministru al justitiei. Bucurestiul ar fi devenit, in aceasta istorie alternativa, ultimul avanpost european al revolutei mondiale. Erich si Margot Honecker si-ar fi sfarsit zilele in Romania, nu la Santiago, in Chile, unde ar fi primit azil politic si ar fi fost onorati ca victime ale revansismului neo-fascist din Germania unificata.”Scanteia” ar fi avut o rubrica zilnica in care sa se denunte tradarea socialismului de catre renegatii de tip Gorbaciov. Ceausescu ar fi salutat reabilitarea lui Stalin in Rusia. Pe 21 ianuarie 2014, la 90 de ani de la moartea lui Lenin, ar fi transmis un mesaj catre proletariaul mondial in care ar fi proclamat invincibilitatea bolsevismului. Mesajul ar fi fost citit la TVR de catre un tanar intelectual originar din Basarabia, deci nascut in URSS, prim-secretar al CC al UTC, ministru pentru problemele tineretului, indragostit de Lenin, gata sa glorifice “ipoteza bolsevica”.

Mulți istorici, sau chiar oameni simpli, încearcă să-l scoată basma curată pe Ceaușescu, pe motiv că el ar fi fost un om bun, pe care l-a stricat nevasta ori Securitatea. Există vreun sâmbure de adevăr aici?

Acelasi lucru se incearca si in Serbia, acreditarea ideii ca Slobodan Milosevici ar fi fost un socialist veritabil, animat de intentii patriotice laudabile, dar a fost manipulat de o banda de sicofanti grupati in jurul sotiei sale, Mirjana Markovici. Este o perspectiva falsa: cariera lui Ceausescu in partid s-a realizat gratie devotamentului sau total pentru linia stalinista a lui Dej. A probat o disciplina de otel si o ostilitate neinduplecata in raport cu orice tentativa fractionista. A castigat lupta pentru succesiunea lui Dej pentru ca, asemeni lui Stalin in ultimii ani de viata ai lui Lenin, controla cadrele. Elena a catalizat pornirile sale narcisiste, neindoios. A incurajat ce era mai rau in acest om, dar nu ea, ci institutiile staliniste au permis delirul stiut. Nu Elena a creat Securitatea, nu ea a zamislit aparatul de propaganda. Ma opun psihologizarii excesive in analizele despre dictaturile totalitare. Ceea ce nu inseamna ca minimalizez cumva rolul liderilor in aceste formatiuni.

Să facem un mic experiment: ar fi arătat România (cel puțin cea comunistă) altfel fără vizita lui nea Nicu în Republica Populară Chineză, Coreea de Nord și fără Tezele din Iulie?

Ceausescu a gasit acolo ceea ce si-a dorit sa gaseasca: un unanimism spectaculos, chiar daca artificial, divinizarea liderului socotit providential, combinatia extrem de atractiva pentru un spirit rudimentar ca al sau intre mit, magie si miracol. Cultura marxista a lui Ceausescu era extrem de precara. Pe Lenin il citise in versiunea interpretativa data de Stalin in “Bazele leninismului”. Din Marx a retinut doar ce l-a invatat candva,prin 1945-1946, la Scoala Superioara de Partid, vechea militanta Zina Brancu. Un fel de Marx pour le pauvres. Nu a inteles niciodata necesitatea unei revizuiri profunde si radicale a dogmelor staliniste. Pentru el, rolul conducator al partidului, adica dictatura nomenclaturii, era sacrosanct. Acesta era alfabetul ideologic al unui fanatic din categoria cea mai dura.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro