Un film extrem de prost, o comedie (involuntara) extraordinara

Nu stiu ce a fost mai antrenanta – vizionarea filmului sau conferinta de presa de dupa. N-am mai asistat pana acum la o discutie echipa-jurnalisti la care un critic sa se enerveze si sa-i strige isteric regizorului: „Este o rusine ce ati facut!”, dupa care producatorul filmului sa il intrebe pe critic, ca in autobuzul aglomerat, „dar dumneavoastra cine sunteti si unde scrieti? Ah, lucrati la Televiziune? Si sunteti portar acolo??”

Daca stau sa ma gandesc bine, filmul a fost eminamente comic, desi sustine ca apartine genurilor „romantic, drama si politic” deopotriva, pe cand conferinta de presa a fost tragi-comica. Sa le luam pe rand fara a incerca sa dezvaluim cele mai savuroase secvente de pe ecran, pe care le lasam, spre deliciul publicului, in mister.

Dincolo de America este primul film in al carui caiet de presa numele scenaristului este trecut inaintea numelui regizorului. Nu e de mirare. Scenaristul, Eugen Serbanescu, este presedintele Centrului National al Cinematografiei, adica institutia care a finantat aceasta catastrofa (pe langa altele). Insa, la ora cand proiectul a fost depus la concurs, Eugen Serbanescu nu era la carma CNC-ului.

Finantat, pe langa CNC, de Starcom Media Vest si Televiziunea Romana (!!!), Dincolo de America e atat de prost incat pufnesti in ras de la primele secvente. Exista riscul ca, daca razi prea mult, sa nu mai intelegi subiectul, desi nu garantez ca sobrietatea ti-ar lumina mai mult cutele povestii.

In anii 50 (prezentati pe ecran printr-o scenografie saracacioasa in care toate epocile trecute se amesteca), o „seducatoare scriitoare dizidenta” (citat din caietul de presa) – interpretata de o Daniela Nane imbracata mai mereu in costume ca din anii 20-30, cu danteluta la guler, scrie o „carte de basme” in care povesteste despre sinuciderea unui marinar dupa ce acesta aflase ca iubita lui fusese violata de alti marinari.

Cu o secventa de epoca, precedata de imaginea graitoare a valurilor, incepe acest – urmeaza un alt citat din caietul de presa – „thriller psihologic, cu insertii erotice care includ atat sentimentul cel mai genuin, cat si sexualismul cel mai cinic – ca arhetipuri codificate ale unei societati inchise, coercitive, dictatoriale.”

Ce inseamna asta? „Thriller psihologic”: toata lumea o urmareste pe dizidenta Milena. Si directorul scolii (Serban Ionescu) care o iubeste si care intra in Securitate pentru a o ajuta, si securistul Stan (Valentin Teodosiu), care lucreaza undercover ca sef de santier la Palatul Congreselor (imaginat de fapt ca un colt de casa cu schele), si colonelul Marcus (Dorel Visan – cel mai credibil de pe ecran) si, mai ales, zidarul Manu (Mihai Stanescu), tanarul indragostit care intra la ospiciu numai pentru a o salva pe dizidenta de la Securitate si care mai face si alte chestii (printre care se izbeste sinucigas cu capul in zidul Palatului Congreselor si, culmea, i se pune in ghips gatul, sursa imensa de haz, ohoho, veti vedea la cinema).

De fapt, mi-e teama ca nu pot rezuma cum trebuie actiunea pentru ca n-am prea inteles ce se intampla. Dar pot spune ca am elucidat misterul „insertiilor erotice”, cat si pe cel al „sexualismului celui mai cinic”. Primul se refera la partidele caznite de sex dintre dizidenta Milena si directorul scolii, sau dintre Milena si Manu, la vila de pe malul marii. Iar „sexualismul cel mai cinic” este, de fapt, sugerat prin haine – si se refera la secventa antologica a cartii strecurate de colonelul Marcus intre picioarele dizidentei, precum si la doua partide mimate dintre securistul Stan si o tanara (Maria Dinulescu) ajunsa pe santier dupa ce parintii ei au fost trimisi la reeducare. (Nu stiu ce-a cautat Maria Dinulescu in filmul asta).

Daca cuvintele mele nu sunt graitoare, iata ce mai scrie in caietul de presa: „Canavaua epica este de basm modern, pe o variatiune a temei Pygmalion si Galateea cu roluri inversate, desfasurata intr-un spatiu concentrationar, conducand la un Casablanca est-european, in care povestea de dragoste, fundament al pastrarii identitatii umane, infrunta regimul totalitar.”

Cred ca aceste fraze se potrivesc cel mai bine cu filmul pentru ca ii reflecta intru totul obtuzitatea si pretentia de a fi ceea ce nu este. Dincolo de incalceala conflictului, de dialogurile stupide (nu mai spun ca filmul incepe agramat cu fraza „A fost odata o fetita si un baietel”), dincolo de regia mai catastrofala decat cea a unei telenovele, de jocul fals si pretios al actorilor, de sunetul gajait, de luminile puse aiurea, de muzica stupida – se afla de fapt o mare palma adusa celor care chiar au suferit in regimul comunist.

Filmul pare o diversiune al carei scop e sa arunce in derizoriu si in pseudo-melodrama tragedia unor oameni si a unei societati intregi. Da, filmul e intr-adevar rusinos, si a fost facut si din bani publici.

Si acum, conferinta de presa!

Va prezentam in continuare secvente de la conferinta de presa, conferinta de la care, din pacate, Eugen Serbanescu a lipsit:

Jurnalist: „Cam cat credeti ca va rezista filmul pe ecrane?”

Marius Theodor Barna (regizorul): „Cam cat au rezistat si celelalte filme romanesti”

Jurnalist: „Dar stiu un film care a facut 300 de spectatori….Razboi in bucatarie e titlul lui” (n.red. – film realizat de acelasi regizor).

Regizorula spus, printre altele, ca jurnalistul este „ingrat”

Jurnalist: „Am vazut Dincolo de America, prin forta imprejurarilor, de trei ori, si de fiecare data in primele doua treimi s-a ras in hohote, dupa care lumea a amutit. Cum va explicati acest lucru?”

Regizorul: „(…) Faptul ca oamenii amutesc la film nu e rau”.

Jurnalist: „In film, un baiat care invata sa bata la masina ajunge scriitor. Asa credeti ca se intampla si cu regizorii?”

Regizorul: „E cel mai usor sa faci spirite. Eu am proze bune, le.-am pus si pe blogul meu. Filmul e foarte dramatic in multe locuri.”

Daniela Nane: „E foarte usor sa arunci cu piatra cand n-ai argumente. Cinemaul e un angrenaj care nu depinde de individualitati. Noi ne-am straduit fiecare sa ne facem cat mai bine treaba. Sa speram ca vor fi si filme mai bune. Asta e. Mergem inainte.”

Dorel Visan: „Eu nu vreau sa intru cu presa in conflict. Nu vreau sa spun ca filmul e bun sau rau pentru ca publicul si critica decid. Dar nu-mi mai place niciun film in care joc din 95 incoace.

Jurnalist: „Nici Occident?”

Dorel Visan: „Cred ca cinematograful romanesc e intr-un mare impas. Pana acum se faceau filme bune.”

Jurnalist: „Dati-ne cateva titluri!”

Dorel Visan: „Pai, filmele lui Daneliuc, Pita, Veroiu, Tatos, Nicolaescu…”

Jurnalist: „Asa, toate la un loc? Daneliuc cu Nicolaescu?”

Dorel Visan: „…Exista o anume unitate…” Jurnalist: „Sub conducerea PCR”

Alt jurnalist: „Si dta ai scris sub conducerea PCR!”

Si tot asa, tralalalala

Dorel Visan, foarte amarat, a tinut sa ne impartaseasca si alte suparari: ca nimeni nu controleaza unde se duc miliardele care se dau pentru filmele proaste (Eugen Serbanescu ar fi fost cel mai in masura sa raspunda), ca actorii nu mai sunt platiti asa cum merita, casele de film facand afaceri cu banii, ca in ziare si reviste nu se mai scrie despre actori, in schimb, apar „toate Zavorancele scrofalite prin toate VIP-urile si in toate ziarele de mizerie”. „Am ajuns sa ma bucur pentru filmele in care nu joc si in care nu fac niste prostii”, a mai spus Dorel Visan, dandu-ne de inteles ca, probabil, ii e jena ca a jucat si in Dincolo de America.

In ciuda celor spuse mai sus, Dincolo de America e un film unic. Ar fi pacat sa nu-l vedeti. Cred ca nici la o comedie n-o sa radeti cu mai multa pofta (ar trebui „vandut” drept comedie”). Totul, de la „canava” si pana la „insertiile erotice” e de o bogatie comica inepuizabila. Nu cred ca am mai vazut un film romanesc mai prost. Desi, cum spune imperialistul american, never say never.