Un fragment din romanul cel mai recent al Tatianei Niculescu, „Englezul din Gara de Nord”

Joi, 2 martie, de la ora 19.00, Librăria Humanitas de la Cișmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38) va fi gazda unei noi seri de lectură publică. Tatiana Niculescu va citi în avanpremieră din noua sa carte, Englezul din Gara de Nord, aflată în pregătire la Humanitas. Bazat pe povestea reală a unui fost pilot britanic, acest roman e o pledoarie pentru libertate, curaj și speranță, în vremuri politice tulburi și periculoase.

Îl cheamă Brian Spencer și se numără printre ultimii romantici ai Europei. În biografia lui apar războiul, Churchill, Stalin, Tito, Balcanii, împărțirea Europei, Bosnia, Ucraina. Destinul lui e să dea un sens întâmplărilor și năpastelor, plecând în ultima misiune a vieții. Bazat pe povestea reală a unui fost pilot britanic, acest roman e o pledoarie pentru libertate, curaj și speranță, în vremuri politice tulburi și periculoase.

„Englezul din Gara de Nord readuce la viață trecutul prezentat prin ochii personajului principal, cu migăloasă fidelitate și atâta vervă, încât ajungi să citești romanul pe nerăsuflate. Tatiana Niculescu ne invită să revizităm evenimente care au marcat și continuă să marcheze lumea de azi. Un roman viu ca viața, care evoluează în funcție de ea. Deosebit de semnificative sunt paginile care prezintă notoriul acord de «procentaj» pe care Winston Churchill l-a semnat cu Iosif Stalin în octombrie 1944, prin care cel din urmă, prin forță și denaturare, a impus la putere în spațiul est-european câte o minoritate comunistă. Încă mai trăim consecințele acestui act.“ — DENNIS DELETANT

fragment

Cineva a avut ideea ca vizita prim-ministrului la Moscova să poarte numele de cod Tolstoi. Numele nu prea respecta noile instrucțiuni, dar pesemne că responsabilii cu denumirile fuseseră fideli ascultători ai adaptării radiofonice a romanului Război și pace difuzată de BBC World Service în 1943, timp de câteva săptămâni, două episoade de câte o oră, în fiecare duminică. Familia Spencer urmărise și ea la radio povestea contelui Piotr Bezuhov și a Natașei Rostova, interpretați de Leslie Banks și Celia Johnson, actrița preferată a doamnei Spencer, mama lui Brian. Deci, da, conferința primise numele de cod Tolstoi. O fi fost și un fel de frondă în alegerea acestui nume : Churchill detesta comunismul, revoluția bolșevică și tot ce urmase, dar era gata de orice ca să fie prieten cu Stalin, dacă voia să treacă puntea războiului. Cu toate ideile lui sociale excentrice, Tolstoi făcea parte din aristocrația rusă, iar comuniștii sovietici nu urau nimic mai aprig pe lume decât ideea de aristocrație. Când auzeau de nobilime, secretau automat, întocmai cum împroașcă sepia cerneală, veninul luptei de clasă. Cuiva din minister Tolstoi îi păruse, așadar, un nume de cod subtil și cât se poate de adecvat.

Ori de câte ori călătorea la bordul unui avion, prim-ministrului îi plăcea să petreacă o parte din timpul de zbor, mai ales dacă era un zbor lung ca acesta, în scaunul copilotului. De data asta, chiar preluase pentru scurt timp comanda avionului. Doar așa, de amuzament. Altminteri, Ascalon era înzestrat cu un telefon prin care el ținea legătura cu echipajul de zbor, un bar și o măsuță prevăzută cu scrumieră, un termos cu cafea și ziarele zilei. Churchill își fuma trabucul La Aroma de Cuba până pe la jumătate. Scrumiera trebuia golită des. Cum zburau totdeauna pe timp de noapte, piloții nu se mai mirau să-l vadă intrând în carlingă în papuci și halat.

Făceau mai întâi o escală la baza militară a Comandamentului aerian americano-britanic (ATC) de la Neapole, apoi încă una la Cairo, unde se aflau Comandamentul general al trupelor britanice din Orientul Apropiat, diviziile din Egipt și un centru important al Special Operations Executive. Pe urmă, fără oprire, pe deasupra Turciei și survolând Marea Neagră, aterizau la Moscova unde, încă din prima săptămână de octombrie, iarna bătea la ușă.

Era pe 9 octombrie, într-o zi de luni. Fulguia mărunt. Cu o săptămână în urmă, Hitler dăduse ordin de retragere a trupelor germane din Balcani.

Churchill purta, ca de obicei, salopeta de alertă (siren suit), inspirată de salopetele de lucru ale muncitorilor britanici. Când a început războiul, căutase o soluție practică, de noapte și de zi, pentru retragerea rapidă în adăposturi, de îndată ce sirenele anunțau noi raiduri aeriene germane. Le-a cerut croitorilor Turnbull & Asser să-i ia măsurile pentru o salopetă închisă cu fermoar, ușor de îmbrăcat și, la nevoie, purtabilă peste pijama. Unele modele aveau turul pantalonilor detașabil, în așa fel încât mersul la closet să nu complice viața nimănui și să nu-l stânjenească pe premier, oriunde s-ar fi aflat. Nu era britanic să nu recunoască salopeta de alertă a prim-ministrului, croită din catifea verde, cu guler moale și două buzunare mari la piept. Churchill nu se sfia s-o poarte și la întruniri oficiale. Fusese informat că lui Stalin îi displăcea profund. Găsea că etalarea acestei costumații era de un prost gust desăvârșit.

În schimb, pe Stalin veneau ca turnate tunica croită căzăcește, închisă la gât, pantalonii de stofă fină și cizmele înalte de piele. Se vedea bine că erau făcute din materiale de cea mai bună calitate. Cunoscătorii pretindeau că ținuta lui impecabilă o întrecea chiar și pe aceea a lui Hitler, croită cu mare artă, din cele mai scumpe țesături, în atelierele lui Michael Werner de la München și Berlin.

Căutând să citească orice articol de presă și carte de memorii militare despre anul dispariției tatălui lui, Brian Spencer a aflat că pilotul avionului Ascalon ar fi greșit aeroportul de la Moscova, aterizând mai întâi pe o pistă goală. Apoi, fusese îndrumat spre locul de aterizare corect, unde delegația era așteptată de ministrul de Externe Molotov, de ambasadorul britanic la Moscova și de reprezentanți ai guvernului sovietic. Corespondenții de presă au consemnat declarațiile lui Churchill care a spus la sosire că venea la Moscova cu speranța, ba chiar cu certitudinea victoriei împotriva Germaniei naziste și cu încrederea că, odată obținută victoria, Marea Britanie și Uniunea Sovietică (America președintelui Roosevelt părea de la sine înțeleasă) vor construi o lume mai bună.

După îndatoririle de comunicare cu presa, prim-ministrul, ministrul de Externe Anthony Eden și restul delegației britanice, care includea și câteva tinere secretare pe dată remarcate de ziariști, s-au urcat în mașini și au pornit către reședințele de protocol puse la dispoziție de gazde. De data asta, erau instalați la Moscova, în Casa Mindovski parcă, o clădire în stil art nouveau, nu departe de Kremlin.

În 1942, cu prilejul primei vizite, lui Churchill i se repartizase o dacea spațioasă în afara Moscovei, cu eleștee și grădini luxuriante. Fusese impresionat de sistemul de apă curentă al locuințelor de protocol sovietice. El era obișnuit cu sistemul britanic, cu două robinete, unul pentru apă fiartă și celălalt pentru apă rece, și cu spălatul mâinilor în apa din chiuvetă, după ce o potriveai de la ambele robinete și aveai grijă să blochezi scurgerea. În baia imensă a acelei dacea rusești însă, apa putea fi combinată direct, la temperatura dorită, de la un singur robinet ! Om curios și iscoditor de felul lui, Churchill cercetase cu mare atenție instalația rusească de care era cu totul cucerit.

După un drum lung și înaintea unei întâlniri cu Stalin, care nu era niciodată ușoară ori previzibilă, abia aștepta să folosească din nou acest sistem avansat, cu un singur robinet, de pe continent.

În 1944, după ani de război, distrugeri și lipsuri, spre dezamăgirea lui Churchill, îmbăierea de altădată se dovedea un mare lux. În baia apartamentului moscovit, altminteri plăcut, confortabil și elegant, nu curgea decât apă rece. S-au luat măsuri. Chestiunea avea să fie curând rezolvată.

Înainte de întrevederea la nivel înalt cu Stalin, nu tocmai oficială, dar nici neoficială, în cadru restrâns în tot cazul, Churchill și Eden au luat masa împreună, doar ei doi.

Din Iugoslavia li se transmitea că Tito era de negăsit. Se levantase, cum s-a exprimat Churchill. Adică a șters-o pe furiș, viclean ca levantinii. Unde, când, cum, de ce, nimeni nu știa. (Fragment din romanul Englezul din Gara de Nord. După o poveste reală, de Tatiana Niculescu)