Un profesor de lingvistică de la Litere îi acuză pe Dan Alexe și Dan Ungureanu că „au creat teorii șubrede despre originea limbii române”. Ce spune despre editurile care le-au publicat cărțile

Alexandru Nicolae, profesor de lingvistică al Facultății de Litere București, spune despre Dan Alexe și Dan Ungureanu că „s-au contaminat” de o manie periculoasă. „Țin neapărat să rezolve problemele limbii române, probleme pe care nimeni nu le-a rezolvat în sute de ani de cercetări”, spune profesorul, într-un dialog cu jurnalistul Eugen Istodor, și afirmă despre editurile care au publicat cărțile celor doi autori că „au renunțat la practica referatelor științifice”.  

– Totul pornește de la dacisme: viezure, varză, barză.
– Și avem aici dacopatiile. O altă mișcare la fel de îngrijorătoare este o mișcare reprezentată în momentul de Dan Alexe și Dan Ungureanu – o mișcare la limita dintre popularizarea științei și pseudoștiință, care manipulează informații șubrede și care ajunge să disemineze teorii despre istoria limbii române care nu pot fi verificare prin metodele consacrate ale lingvistici comparativ-istorice. 

„Dan Alexe intră pe un tărâm alunecos”

– Dan Alexe a publicat la Humanitas, nu oriunde, „De-a dacii și romanii. O introducere în istoria limbii și etnogenezei românilor”.
– Dan Alexe reia o teorie veche, a lui Philippide cu formarea poporului și a limbii la sud de Dunăre. Nu se aduc argumente solide noi în favoarea acestei ipoteze și, practic, se reîncălzește teoria cărturarului ieșean – rezultatul fiind o teorie roesleriană în spirit. 

Dan Alexe intră pe un tărâm alunecos, pe baza unor asemănări mai ales fonetice și destul de superficiale între română și albaneză. Se creează o filiație directă și se dezvoltă o întreagă teorie a contactului. 

De fapt, lucrurile nu sunt clare și simple nici pentru specialiști. Specialiștii recunosc în mod deschis că unele fapte lingvistice mai ales din perioade la care nu avem acces prin izvoare textuale nu se cunosc și, date fiind limitele metodei de cercetare, nu se pot cunoaște. 

Dar Dan Alexe le dă ca fiind sigure. Noi nu avem texte în limba română până în jurul anului 1500 – dacă socotim ca prim text „Scrisoarea lui Neacșu” de la 1521. 

Tot aici pomenim Psaltirea Hurmuzaki, datată, prin filigran, întâi de Ion Aurel Candrea și apoi de Alexandru Mareș, ca fiind de la început de secol 16, mai devreme decât Scrisoare lui Neacșu. Dar și aici este vorba despre o traducere din slavonă, deci Scrisoarea lui Neacșu rămâne primul text scris direct în română.

Răzlețe cuvinte românești mai apar și în documente (de cancerie) scrise în slavonă. Pe baza acestor vechi documente se pot reconstitui cuvinte ale limbii române. Dar noi nu putem ști cu certitudine cum arăta româna decât în foarte aproximativ. Adică nu poți prin reconstrucție să ajungi la o română de secol X autentică. 

„Reconstrucțiile foarte exacte pentru faza neatestată a românei se apropie de zona imaginarului”

– Bineînțeles, avem marele noroc că limba română se trage din latină. Iar latina este o limbă-mamă atestată (spre deosebire, de exemplu, de proto-germanică sau de proto-slavă).
– Dar și aici sunt mari dileme. Cum arăta limba latină standard, dar și latina vorbită (așa-numita latină vulgară sau populară), dar cum arată limba română? 

Germaniștii nu au o proto-germanică și se bazează construcție. Noi avem norocul limbii latine, dar e lung drumul. Latina nu e româna, iar limbile romanice sunt tipologic diferite de latină. 

Primele semnale că se vorbesc niște limbi vernaculare romanice apar la Sinodul de la Tours din 813 – când se decide ca slujbele să se țină în „rusticam romanam linguam”, un semnal că latina, limba de cult, nu mai este înțeleasă de credincioși.

Apoi avem Jurămintele de la Strasbourg din anul 842, prima mostră de limbă franceză. Și urmează o suită de izvoare textuale atestate în Europa apuseană (așa-numitele condaghe sarde din secolele 11-13 ș.a.m.d.). 

Reconstrucțiile foarte exacte pentru faza neatestată a românei se apropie de zona imaginarului. Pentru că nu avem documente de niciun fel. Alexe propune uneori niște reconstrucții foarte exacte și dă impresia că știe foarte bine ce s-a întâmplat în perioada neatestată. E greu să crezi că are dreptate știind că avem atâtea limite ale metodei și atâtea lacune textuale. 

– E vorba de Editura Humanitas. 
– Au renunțat la practica referatelor științifice. Bun, s-a spus că nu e o carte de știință, e o carte de popularizare. Dar acolo se merge mai departe de popularizare. O astfel de carte nu propune o teorie, ci doar rezumă locuri comune ale problemei. Era nevoie practic de, ceea ce numim în termeni academici, de o evaluare colegială. 

„Un profesor universitar care emite teorii străvezii”

– Cazul Dan Ungureanu intră în altă categorie? 
– De data aceasta avem un profesor universitar, din cercuri științifice, care emite niște teorii străvezii. Repet, metodele de cercetare în domeniul limbii există, sunt niște protocoale de lucru foarte bine știute de cunoscători. 

Nu e ceva ce poți să faci amatoristic. „Istoria limbii” se bucură, ca să zic așa, de aceleași păcate. Și Ungureanu are o poziție universitară la Universitatea din Arad. Mi se pare ciudat că apare din neant o istorie a limbii române publicată de un autor care nu publică în reviste de specialitatea românești sau străine. 

De altfel, Dan Ungureanu a publicat în 2016 o carte la Editura Academiei Române („Româna şi dialectele italiene”), carte care a fost recenzată de Ioana Vintilă Rădulescu în „Studii și cercetări lingvistice” – recenzia are 54 de pagini și cred că este mai lungă decât cartea însăși (judecând după formatul mic al cărții lui Ungureanu). 

Și aici avem de-a face cu o editură de prestigiu, „Cartier”. Dan Ungureanu ia diverse date care îi convin din diverse limbi romanice, în special din dialecte italienești de nord, și face diverse reconstrucții și propuneri de etimologie. Suntem în pseudoștiință dacă stăm să analizăm serios, pentru că metodele lingvisticii comparativ-istorice nu sunt aplicate consecvent. 

– Dan Alexe are Dacopatia. Unde observă fanteziile unora și altora. El pică exact în aceeași capcană a dacopaților: dă coerență unui fragment gol de istorie a limbii. 
– Să vă spun ceva. Ceea ce noi numim moștenire dacică, cuvintele „mânz”, „barză”, „viezure” sunt în fapt obținute prin metoda reconstrucției și a lingvisticii comparative – mai mulți cărturari români s-au ocupat de această chestiune, începând (dacă nu mă înșel) cu B.P. Hasdeu și continuând cu G. Brâncuș, Gh. Mihăilă. E un set destul de mic de cuvinte la care s-a ajuns prin metoda comparativ-istorică. 

„Au senzația că știu ceea ce nici noi specialiștii nu știm”

– De ce s-au apucat de limbă oamenii ăștia?
– Toată lumea are sentimentul că dacă vorbești o limbă îi înțelegi și structura internă și eventual ai acces și la istoria ei. A vorbi o limbă nu te face automat lingvist. Lingvistica e o știință cu metode și protocoale de lucru. 

Da, ăsta e „farmecul” și disperarea unora ca Alexe și Ungureanu. Au senzația că știu ceea ce nici noi specialiștii nu știm. Vorba aceea, statul în biserică nu te faci sfânt. 

– „Dacopatia” a înregistrat o vânzare nemaipomenită, e o chestie de contagiune. Lui Alexe îi place succesul. 
– Cu atât mai mult. Alexe este un intelectual, un om cu idei creative, după părerea mea, l-am citit cu plăcere în „Dacopatia” și în ”Babel”. „Babel” este una dintre recomandările mele pentru studenții de la Litere. Dar de ce trebuie să dea coerență istoriei limbii române? 

Literatura de specialitate, ignorată

– Dan Ungureanu o fi zis: specialiștii nu se amestecă să acopere golurile identității noastre, o s-o fac eu.
– Cum să nu? Există un tratat de Istorie a limbii române, al cărui prim volum publicat deja este coordonat de Liliana Ionescu-Ruxăndoiu și de regretatul Marius Sala. A apărut acum câțiva ani. Putea fi consultată. 

În acest tratat există un grad mare de precauție în privința problemelor pe care le rezolvă rapid Alexe și Ungureanu. Există manualul de istorie a limbii române, publicat în 1974 de un grup de profesori universitari din toată țara coordonat de Florica Dimitrescu de la București. Nu este poziția unei școli anume de gândire, ci e vorba de colaborarea specialiștilor tuturor facultăților de filologie din România. 

În cărțile enumerate există o bibliografie vastă. Ceea ce mi se pare foarte periculos e să scrii ca Alexe și Ungureanu cărți cu bibliografie parțială, care ignoră tacit literatura de specialitate. 

Încă un exemplu: există o literatură de specialitatea de lingvistică balcanică care nu cred că poate fi acoperită de o singură minte omenească. Este vorba de sute de cărți și mii de articole de specialitate. Dan Alexe se oprește la K. Sandfeld, Lingustique balkanique (1930). Parcă nimic nu s-a mai scris din 1930 până acum.  

– Alexe și Ungureanu vor să acopere spațiile albe.
– Ca oameni de știință trebuie să admitem că sunt unele lucruri pe care nu le putem explica, precum fizicienii, găurile negre. O limbă e întotdeauna vorbită într-o comunitate și comunitățile se mișcă și transformă. Apoi, avem zona Balcanilor. Sunt influențe majore, Dunărea nu e chiar atât de mare cât să nu poată fi trecută. 

Dan Alexe, Dan Ungureanu nu pot să trăiască cu găuri negre în istoria limbii române. Și se întâmplă ceea ce am mai văzut că se întâmplă când vorbim despre pseudoștiință și negaționism la științei: se aplică briciul lui Occam pentru umplerea unor spații albe/goale. 

În „How to talk to a science denier” (carte tradusă și în românește la Humanitas), Lee McIntyre arată în mod elegant că pseudoștiința, teoriile conspirației – tot ce este „para-știință” – apar dintr-o necesitate a minții umane de a umple spațiile albe – iar uneori nu ai suficiente informații sau date pentru a umple aceste spații albe. Oamenii ăștia sunt băieții briciului lui Occam. 

– Voi, lingviștii, dețineți monopolul, nu, pentru că aveți metode?
– Nu e monopolul nostru și asta e frumusețea unei societăți deschise. Limba nu e monopolul nostru, dar când vezi răspândirea virală a unor asemenea teorii, nu poți să nu tragi semnale de alarmă că nu așa se face știință. Atunci când vezi că există „găuri negre” cosmice nu te pui să torni asfalt în ele. 

Cine e Alexandru Nicolae

• Prodecan al Facultății de Litere București
• Conducător de doctorat (Școala Doctorală a Facultății de Litere; Școala doctorală Interdisciplinară)
• Conferențiar universitar (Facultatea de Litere, Departamentul de Lingvistică)
• Cercetător la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române
• Coordonator științific la Editura Universității București – Bucharest University Press
• Autorul cărții Word Order and Parameter Change in Romanian, publicată de Oxford University Press în 2019 în colecția „Oxford Studies in Diachronic and Historical Linguistics” și coautor la toate tratatele de lingvistică romanică publicate în ultimii 10 ani (The Oxford Guide to the Romance Languages, The Cambridge Handbook of Romance Linguistics, The Oxford Encyclopedia of Romance Linguistics)