Un santier abandonat: intalnirea cu noi insine

Fiecare cetățean din comunitatea noastră democratică și-ar dori o Românie ”mai bună”. Există în oricine pornirea civică spre ameliorarea stării de fapt. O întrebare simplă, căreia se grăbesc să-i răspundă, pe toate claviaturile doctrinare și conceptuale, toți cei care se pot exprima coerent: intelectuali publici, experți în științele sociale, ba chiar și politicieni (deși, la noi, omul politic nu prea e harnic și priceput la scris). Personal, am pus un diagnostic al politicii noastre externe în Legătura de chei (Curtea Veche, 2013) și am făcut o radiografie a României post-comuniste în Anatomia ratării (Humanitas, 2016), dialogând cu Armand Goșu și respectiv Dan-Liviu Boeriu. Dacă îmi cereți un răspuns scurt la întrebarea pusă mai sus, voi spune că lungile noastre rătăciri de ”tranziție” au un numitor comun: incapacitatea de a gestiona ponderea copleșitoare a ruralității noastre constitutive. Nu e o problemă numaidecât frapantă, dar ea reprezintă, pentru mine, matricea antropologică a contraperformanței noastre relative, ca și sursa nevrozei de subdezvoltare în care ne zbatem. Dați-mi voie să detaliez, în continuare, ideea care a inspirat prezentele notații.

Ce înțeleg prin ruralitate constitutivă? Faptul că societatea noastră, definită etnic, a fost, cel puțin până la Regulamentele organice, una pur țărănească. Trecem peste mileniul obscur, de după retragerea aureliană, și ne instalăm într-o lume românească organic incapabilă să producă civilizație, adică model urban. Obștile țărănești au generat treptat o aristocrație autohtonă, însă ea a compus cu o elită politico-militară alogenă (migratorii au instituit primele ierarhii funcționale, așa încât nobilimea pământeană s-a mulțumit să injecteze ceva ADN ”valah” în structuri de putere predominant străine. Opt secole de slavonism liturgic, jumătate de mileniu sub Semiluna turcocrației și mai bine de un veac fanariot n-au apărut din senin, ci tocmai pentru că elementul românesc a continuat să fie redus la lumea sătească (și exclus din cea urbană, conectată la Occident). A fost așa, pentru că n-a putut fi altfel! Boierimea pământeană și-a înțeles misiunea prin alianțe cu regatele medievale ale Ungariei și Poloniei, a gravitat (dincoace de Carpați) pe orbita ecleziastică bizantină (mediată prin sârbi și bulgari) și, odată cu pătrunderea Reformei sau, mai târziu, a Iluminismului (difuzat grație ofițerimii ruse) a contribuit abia în secolul XIX la emanciparea elementului românesc (care fusese deja stimulată prin uniatismul latinizant al Școlii Ardelene). Începând cu 1850, coagularea statală, progresul intelectual, modernizarea instituțională și emergența unei culturi naționale semnificative s-au derulat cu mare viteză, într-un efort recuperator plin de patos adesea naiv, dar nu mai puțin convingător prin rezultatele sale de ansamblu.

Furia patriotică a respectivei treziri istorice a instalat în centrul simbolic al construcției noastre identitare opoziția dintre curentele sincroniste și cele autohtoniste. Adică deja obișnuita polemică dintre occidentaliști și apologeții ruralității idealizate. Întreaga noastră cultură modernă e străbătută de această dialectică, pe care n-am epuizat-o nici azi. De ce? Pentru că regimul comunist – o utopie modernizatoare care a căutat inițial să lichideze intelectualitatea conservatoare și țărănimea – s-a predat în final, acceptând un decor mitologic retrograd: protocronismul anilor 80 și faimosul festival național ”Cântarea României” continuau diferitele evaziuni anistorice ale elitei precomuniste, de la semănătorism și poporanism, până la ficțiunea tracismului din linia unui Ovid Densușianu. În plus, ele îi ofereau țăranului Nicolae Ceaușescu (marele recitator peltic al câtorva versuri din G. Coșbuc) un perfect suport ideologic pentru izolaționismul autarhic în care scufundase statul român.

Politic și ideologic vorbind, comunismul românesc a prelungit organicismul legionar, minus elementul ortodoxist, prohibit în condițiile religiei seculare marxist-leniniste. Regimul a renunțat după doar un deceniu la mesianismul proletar internaționalist, pentru a se replia în tradiția celui mai agresiv ruralism: folclorul nou, exaltarea portului popular în mari defilări triumfaliste, suspiciunea față de cosmopolitismul ”burghez” (adică urban) și reprimarea oricărui dialog cu Occidentul real (ți-e greu să iei ”Cenaclul Flacăra” drept un Woodstock românesc) definesc această apoteoză a primitivismului, ”mândru” de ostilitatea sa anti-modernă și de ethosul său suburban.

Neputința elitelor românești de a fonda progresul națiunii pe urbanizare (și nu e de mirare că protagoniștii Avangardei au fost adesea intelectuali evrei, sau din alte minorități) a impus un stereotip ruralist care s-a transformat, din lipsă de soluții practice, într-o formă a urii de sine. Întrucât startul spre urbanizare a fost dat foarte târziu, procesul a fost accelerat de sus în jos, prin industrializarea forțată și apariția ”omului nou”, suspendat în vid axiologic, la mijlocul distanței dintre sat și oraș. Măcar acum, în secolul 21, ar fi cazul să nu mai alimentăm ecuația ideologic retrogradă dintre românism și ruralism. Eșecul ei este deja eșecul nostru colectiv. Trebuie să pricepem (nu la nivelul boemei din Centrul Vechi, ci la o scară socială masivă) că nu există civilizație rurală. Civilizația e derivată din civitas, adică din cetate, din spațiul bine apărat de ziduri, cu forum și monumente, cu o clasă de mijloc laborioasă și instituții complexe, cu o cultură rafinată și o deschidere competentă spre dialogul cu alteritatea.

Noi toți, în mai multe generații, am distrus satul românesc arhaic, tocmai pentru că am înțeles legătura dintre civilizație (spre care tindem laolaltă) și urbanitate. Am înțeles, altfel spus, că legendarul ”țăran român” nu a rămas 1500 de ani țăran pentru că și-a dorit asta, ci pentru că n-a reușit (decât târziu și parțial) să devină burghez, patrician, corporatist, mare negustor, bancher, academician etc. Dimitrie Gusti a fondat în anii 30 Muzeul Satului, așa cum Horia Bernea a (re)fondat Muzeul Țăranului Român, la începutul anilor 90. Muzeificarea (cu scopul de a conserva patrimoniul popular încă nealterat de kitsch) e binevenită, fără să schimbe datele elementare ale problemei. S-a tot observat că, dacă în Occident satul e un orășel, la noi, orașul e un mare sat făcut din ”parohii” juxtapuse. Aproape de Centenarul Marii Uniri, avem nevoie de un consens intelectual național cu privire la viitorul unei Românii urbane, sofisticate, rafinate, care – fără să-și renege sau să-și demonizeze originile țărănești – are deja forța de a inaugura un ciclu istoric diferit, bazat pe demitologizarea lumii rurale.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro