VIDEO Cronica de film: Apocalipsa dupa Harry Potter

Cineva spunea ca nu acesta e sfarsitul si ca e doar o miscare de marketing, menita sa atraga noi recorduri de vanzari. E posibil. „Harry Potter” poate sa moara, dar disparitia seriei deschide perspectiva unui nou inceput. Pana la un posibil nou start, ne multumim cu un ultim „Harry Potter” la inaltime. Apoteotic si cu reverente fata de fantasy-urile care au marcat istoria cinematografiei.

Am mai spus-o – si demonstrat-o pe pielea noastra: seria „Harry Potter” devenise tot mai exclusivista. Daca nu aveai cunostinta despre ce e ala un horcrux sau nu aveai Lecitina la indemana sau pe cineva care sa-ti explice cine e cutare si ce vrea, cu greu te-ai fi descurcat in acest club care vorbea pe limba lui.

Dar „Harry Potter” a avansat si, din 2001 incoace n-a murit pe limba lui, dar s-a schimbat foarte mult, tragand si de pe urma faptului ca avea o istorie in spate si ca, inevitabil, asta se simtea.

Cum era de asteptat, cantecul de lebada contine acum cateva rememorari nostalgice din partile precedente – unele arata de parca ar veni din anii 80. (De fapt, distanta dintre 2001 si 2011 e imensa. Acesta e primul „Harry Potter” in 3D. Pacat ca nu am vazut primele filme ale seriei in 3D; am senzatia ca s-ar fi pretat mai bine.).

Seria „Harry Potter” e importanta nu doar pentru ca a lansat un nou tip de fantasy (alaturi de „Stapanul inelelor”), reflectand evolutia tehnica formidabila a artei cinematografice din ultimii 10 ani (si stimuland-o), nu doar pentru anduranta sa, dar si pentru felul cum a demonstrat cum ne-am raportat la fantezie si fictiune timp de un deceniu.

Un deceniu „de impliniri marete”. E un drum lung de la zborul pe matura si artificiile vrajitoresti „empirice” pana la piruetele tehnice in CG pe care le vedem azi, cand un erou moare pulverizandu-se in mii de fragmente de hartie arsa.

Dar daca „Harry Potter si Talismanele Mortii: Partea 1” devenise un kitsch „arty”, lipsit de substanta si ritm, dar plin de un „gotic” indoielnic, „Talismanele Mortii: Partea a 2-a” reuseste sa fie o chintesenta a intregii serii si o inchidere mai mult decat onorabila daca nu chiar spectaculoasa.

Filmul rezolva, fireste, esenta metafizica (cu ghilimele sau nu) a Raului care coexista cu Binele in lume si in fiecare dintre noi, rezolva definitiv (oare?) misterul lui Harry Potter, dar face o recapitulare chibzuita si echilibrata a tot ce a avut mai bun seria, revenind la acel soi de fantezie „terre-a-terre” cu dragoni care zboara printre nori (vezi „Neverending Story”), eroi care zboara pe maturoaie, vraji care te fac blajin, eroi care se bat cu nuiele roz si bleu pe poduri suspendate (a la „Razboiul stelelor”), tablouri cu personaje vii si cu tot alaiul de vraji care, la o adica, pot sa sune si ca exemple de Programare Neurolingvistica (da, o putem lua si asa.).

Stuart Craig a facut minuni din scenografie, iar echipa de „mesteri” de efecte vizuale a reusit ceea ce probabil ar trebui sa gasim in orice superproductie de azi: dozajul ideal dintre fantezie si verosimilitate, dintre poveste si tehnica, dar cu lipsuri pe partea de scenariu si de umor/savoare.

Ce a pierdut seria progresiv – umorul si ritmul (care au tot disparut) si povestea (care a devenit tot mai absconsa) – se remediaza la final, cand lucrurile devin mai limpezi si cand putem urmari cateva momente spectaculoase de actiune – pentru care 3D-ul era perfect justficat (din pacate, doar in prima parte a filmului), fara sa trebuiasca sa ne gandim cine cu cine si de ce. „Just for the fun of it”, cum s-ar spune la ei – cu precizarea ca umorul tot nu reapare.

Daca intreg filmul e cu mult mai ingrijit si mai echilibrat decat precedentul, inca are lipsuri din felul cum gestioneaza adolescenta si sexualitatea eroilor. Se vede treaba ca personajele (ca si actorii) s-au obisnuit anevoie cu noua lor varsta – cand, de fapt, erau fortati sa ramana in copilarie.

Poti sa o iei insa si ca gluma involuntara – cum au putin timp liber (oricum regizorul David Yates ii cam lasa in plata Domnului), Hermione si Ron stau mana in mana sau se pupa stangaci (in „euforia dezastrului”). Si sarutul pe care Harry i-l da lui Ginny e repezit, ca si cum s-ar fi jenat ca-i vedem. Imbracati la fel „ca-n prima zi”, eroii seriei raman niste Peter Pan-i.

Paradoxul vine din faptul ca ei cresc (si interpretii odata cu ei) dar, in acelasi timp, raman inghesuiti in aceleasi costume stranse (si datate) care-i impiedica sa se dezvolte armonios. Daca vrem, ne putem gandi ca aceste personaje sunt niste Peter Pan-i in ciuda tuturor dezvoltarilor tehnice care au modificat filmul in decursul anilor.

Oricat de multe D-uri (si E-uri) ar aduce viitorul, exista lucruri care nu se schimba – cum ar fi acela ca fiecare ar o predispozitie inascuta pentru zborul imaginatiei si ca lumea din capul fiecaruia are marimi infinite.

In alta ordine de idei, aceasta alegere care a venit din dorinta de a tine seria la un loc poate sa insemne si ca, la fel cum Severus Snape (Alan Rickman) aduce la un moment dat cu Michael Jackson, Peter Pan-ismul (sic) poate fi si o forma maladiva de rezistenta intr-o societate tot mai tehnica si mai impersonala.

Ma intreb ce viitor profesional vor avea interpretii celor trei eroi, care au fost lansati de franciza – Daniel Radcliffe, Rupert Grint si Emma Watson. Succesul financiar al celor zece ani de munca le permite sa iasa deja la pensie, dar figura lor e deja impregnata de personajul pe care l-au jucat. (Ca actorii din serialul „Tanar si nelinistit”.). Probabil, si stilul de joc, dat fiind ca erau niste copii cand au inceput.

Dar ce rost are sa ne ingrijoram pentru ei? Acest ultim „Harry Potter” isi merita banii si asta e. Apocalipsa dupa Harry Potter functioneaza. „Harry Potter” a murit. Traiasca „Harry Potter Jr.”?

„Harry Potter si Talismanele Mortii: Partea a 2-a” /”Harry Potter and the Deathly Hallows – Part 2″, regia David Yates, cu: Daniel Radcliffe, Rupert Grint, Emma Watson, Ralph Fiennes, Michael Gambon, Alan Rickman, Helena Bonham Carter, Maggie Smith. Premiera romaneasca – 15 iulie 2011