VIDEO Cronica de film: „Pina” – 3D-ul are deja cei sapte ani de-acasa

De ce distribuitorul roman, Parada Film, a recurs la o campanie de promovare pentru lansarea filmului lui Wim Wenders, „Pina”? Raspunsul e simplu: filmul e foarte bun, dar e in acelasi timp si o ciudatenie: un documentar despre o personalitate a dansului – Pina Bausch – realizat in 3D.

Pentru cine nu stie inca, Pina Bausch a fost o coregrafa si dansatoare germana care s-a nascut in 1940 si a murit in 2009, lasand in urma renumele unuia dintre cei mai mari coregrafi din toate timpurile.

A facut tanztheater, adica teatru-dans. Acesta aparuse in Germania pe la 1910-1920 si isi propunea sa devina o forma artistica interdisciplinara, combinand dansul, teatrul, cantecul, muzica, vorbirea etc, si al carui scop era sa-i permita dansatorului sa isi „deschida” corpul spre o experienta totala care sa-l ajute la transcenderea realitatii luate in stapanire cu toate simturile.

Wim Wenders si Pina Bausch au fost buni prieteni. Planuiau impreuna un film in 3D, dar au asteptat ca tehnica sa-si ia suficient elan si sa ajunga din urma arta coregrafei germane.

Cand a aflat ca are cancer pulmonar (fuma mult), Pina Bausch nu a inceput tratamentul cu citostatice si nu s-a oprit din munca. (Acest lucru l-am aflat recent de la Simon Brook, care a lucrat la un moment dat ca manager de turneu pentru compania Pinei Bausch.).

Moartea ei a lasat lumea dansului in soc, pentru ca nu se stia ca e bolnava. La disparitia prietenei sale, Wim Wenders a vrut sa puna in cui filmul aflat deja in pregatire, dar apoi si-a dat seama (la presiunea dansatorilor din compania Pinei Bausch) ca ii e dator sa-l duca la bun sfarsit.

Asa ca l-a rescris ca pe un omagiu postum si l-a filmat – dupa cum fusese stabilit – impreuna cu Tanztheater Wuppertal Pina Bausch, compania pe care coregrafa o conducea din 1972.

„Pina” este o experienta deosebita pentru ca reda cu ajutorul 3D-ului (pe deplin justificat aici) carnalitatea coregrafiilor Pinei Bausch din spectacole, slujind idealul estetic al acesteia – de a obtine o forma artistica totala.

Coregrafiile Pinei Bausch absorb 3D-ul si il folosesc pentru propria lor „fotosinteza” – acesta era, probabil, motivul pentru care Bausch si Wenders aveau nevoie de un film in trei dimensiuni.

Proiectate in spatiu, corpurile dansatorilor (rar tineri si frumosi, ci oameni obisnuiti sau in varsta, dar extrem de expresivi) devin translucide – vehicule ca niste coji pentru sentimentele pe care le exprima. (Dansatorii Pinei Bausch erau capabili sa defineasca, dansand, cuvinte simple.).

In acelasi timp, Wenders face poezie prin felul in care plaseaza si filmeaza fragmentele coregrafice in locuri atat de putin predispuse artei (nemaivorbind despre reusitele tehnice ale filmarii unui spectacol de dans in 3D.). Combinatiile pe care dansatorii le realizeaza cu mediul si uneori cu micile evenimente neregizate (masini care trec pe strada) sunt aproape suprarealiste.

Filmul imbina fragmente din patru spectacole surprinse pe scandura scenei (uneori cu capetele spectatorilor in cadru, ca intr-un efect de „trompe l’oeil”) – „Le sacre du printemps”, “Kontakthof”, “Cafe Mueller” şi „Vollmond” -, cu momente imaginate de Wim Wenders in locuri ciudate (o fabrica parasita, pe munte, in padure, sub trenul suspendat din Wuppertal samd), carora li se adauga „talking heads”-uri in care vedem fetele fiecarui dansator dar il auzim vorbind din „off”.

In montaj au intrat si scurte momente cu Pina Bausch (o vedem dansand sau vorbind), iar felul cum sunt topite in film o readuce in mod ciudat la viata.

Regia discreta, inteligenta si eleganta a lui Wenders (care reduce simtitor turatia propriului ego) si montajul fluent sunt „vinovate” ca scot in evidenta toate calitatile care faceau dintr-un spectacol Pina Bausch o experienta unica.

Pentru fanii acesteia, filmul e o restituire curata, care sintetizeaza foarte bine esenta artei sale. Dar el poate deschide noi canale de perceptie cuiva care n-avea anterior cunostinte sau apetenta pentru dans – cu atat mai mult pentru dansul contemporan.

Acestuia ii va arata, probabil, ca un dansator / artist adevarat nu e cel la a carui opera te uiti ca vitelul la poarta noua fara sa intelegi ceva, ci cel care reuseste sa transmita intr-un mod cat mai fluent si mai uman propria sa complexitate si unicitate.

Se spune ca la simplitate se ajunge foarte greu – in cazul unora niciodata (de aceea exista atatia artisti care isi ascund lipsa de talent printr-un limbaj cat mai complicat).

Wim Wenders pune pe ecran arta Pinei Bausch, facandu-ti-o accesibila dar determinandu-te in acelasi timp sa intuiesti dificilul proces de „decojire” care a facut ca exprimarea si existenta acesteia sa devina tot mai pura. Cine vrea poate sa descifreze in spatele imaginilor si o lectie de viata.

„Pina”- regia Wim Wenders, cu: Malou Airaudo, Ruth Amarante, Andrei Berezin, Regina Advento si ceilalti membri ai companiei Tanztheater Wuppertal. Premiera romaneasca – 9 septembrie 2011.