VIDEO Fenomenul cinematografic "Intouchables" ajunge la noi in 20 aprilie. Comment expliquer ce succès?

Asa suna o intrebare de pe fr.answers.yahoo.com. Cineva care nu vazuse filmul lui Olivier Nakache si Eric Toledano raspunsese totusi ca probabil nu e ca un film frantuzesc tipic la care iti storci creierii. Al doilea mare succes de public din toate timpurile in Hexagon ajunge in 20 aprilie pe ecranele romanesti, tragand dupa el cifre extraordinare, dar si comentarii critice amestecate. De ce place „Intouchables” atat de mult?

Mai intai cifrele: a totalizat pana acum, acasa si peste granita, 301.600.000 de dolari (sursa www.boxofficemojo.com). Ruleaza deja in 13 teritorii, dar a fost vandut in vreo 50. The Weinstein Company (care a lansat cariera recentelor „Discursul regelui” si „The Artist”) l-a achizitionat nu doar pentru distributie in teritoriile de limba engleza, Scandinavia si China, dar a cumparat si drepturile pentru un remake american. (Cine ar putea fi in rolurile principale? Poate Dustin Hoffman si Chris Rock – asta ca sa fie cat mai previzibil.).

In Franta, unde a fost lansat in 2 noiembrie 2011 (din pacate pentru Radu Mihaileanu, in acelasi timp cu „Izvorul femeilor”/”La source des femmes”) a devenit in doar noua saptamani al doilea mare succes de public din toate timpurile, dupa comedia „Bienvenue chez les Ch’tis”, din 2008. Pana la sfarsitul anului facuse 166.126.377 dolari, tronand peste un top ticsit de productii americane.

In 10 ianuarie 2012, filmul a mai batut un record, petrecand 10 saptamani consecutiv in fruntea box office-ului francez. El se afla acum si in fruntea topurilor din Germania, Spania, Italia, Belgia si Elvetia, tari unde a intrat ulterior. In SUA va intra in 25 mai 2012, iar in Romania mai devreme, in 20 aprilie, fiind distribuit de MediaPro Distribution.

Dramedie despre prietenia dintre un miliardar tetraplegic si un negru sarac, „Intouchables” n-a avut o cariera festivaliera spectaculoasa, desi a fost totusi selectionat si premiat la Tokyo, San Sebastian si Namur. Dar este filmul care i-a luat fata celuilalt mare film francez din 2011, „The Artist”, care a reusit in februarie 2012 performanta de a deveni primul film din Hexagon distins cu Oscarul pentru cel mai bun film.

Lansat in 12 octombrie 2011, „The Artist” a strans intre granite 26.280.646 de dolari, adica de vreo sase ori mai putin decat „Intouchables”. Faptul ca faima inca ii crestea in 2011 dupa principiul bulgarelui de zapada (asta a fost strategia agentului de vanzari, Wild Bunch) nu spune, de fapt, nimic.

Oricat de memorabil pentru istoria filmului, „The Artist” a fost pus la podea de „Intouchables”, care e o comedie populara plina de clisee, dar cu o poveste umana, nepretentioasa, si doi actori plini de verva – François Clouzet si, mai ales, Omar Sy, deja celebru in Franta pentru duo-ul „Omar si Fred” si pentru serialul TV „Service après-vente des émissions” de pe Canal+.

Omar Sy, care intre timp i-a suflat lui Jean Dujardin Césarul pentru interpretare (ce afront! acesta a luat si Oscarul pentru rolul din „The Artist”) a devenit a treia personalitate preferata a francezilor dupa Yannick Noah si Zinédine Zidane. Dar nu doar rasul lui sanatos a saltat filmul in topuri.

Poveste reala cu accente populiste

Construit pe o intriga simpla de doi cineasti exersati pana atunci in comedii nepretentioase, „Intouchables” e inspirat din cazul real al unui miliardar ajuns la 42 de ani in scaunul cu rotile dupa un accident de parapanta.

Deprimat si izolat in turnul lui de fildes – „de neatins” nu doar datorita handicapului fizic, ci si datorita banilor, Philippe (eroul real se numeste Philippe Pozzo di Borgo) ajunge sa se imprieteneasca cu un ingrijitor senegalez pe nume Driss (in realitate acesta era arab si il cheama Abdel Sellou) pe care il angajeaza full-time.

Filmul evolueaza ca un basm „feel good” unde comedia si drama se intrepatrund, dar, desi viziteaza de cateva ori suburbia unde traieste Driss, nu aprofundeaza problematica sociala. Se multumeste sa puna fata in fata doua tipuri de handicapuri si sa le permita celor doua lumi sa se modifice una pe cealalta prin simpla atingere.

Faptul ca suntem anuntati inca de la inceput ca filmul e bazat pe realitate e un tertip de efect, desi revista „Les Inrockuptibles” a fost de parere ca cele cateva cadre de la final cu adevaratii eroi (care in 2004 au fost eroii documentarului „A la vie, à la mort”) ne fac sa ducem lipsa unei povesti autentice despre viata lor in locul unei comedii „feel good”.

RFI se intreba la un moment dat: „Cum explici un asemenea succes fenomenal intr-o tara confruntata cu somajul si criza economica?”, dar raspunsul era inclus in intrebare. Poate ca succesul filmului se datoreaza si faptului ca le permite milioanelor de francezi lipsiti de perspective sa petreaca prin delegatie o scurta perioada ca-n rai – sa locuiasca intr-un palat si sa conduca un Maserati Quattroporte cu Earth, Wind and Fire dat la maxim, sfidand si ducand de nas politia.

Filmul sfideaza autoritatea atat cat e necesar dar are, in plus, si un strat populist care si el poate explica imensul succes de public – vezi scenele in care Driss, un om needucat, da cu tifla culturii inalte – opera, pictura moderna sau muzica clasica. (Poate ca nu la fel de multa lume va tine minte si reversul medaliei – Driss se va naravi pe urma la pictura si va invata sa citeasca.).

Inegal construit, cu trimiteri la show-urile de televiziune (tot „Les Inrockuptibles” a spus ca are „o trama de telenovela gen TF1 brodata de umor de pe Canal”) si mizand toate cartile pe verva lui Omar Sy, filmul nici nu emite vreo pretentie de a fi mai mult decat e.

Totusi, au fost critici care au vazut mai multe in el, de pilda, Vincent Ostria care a scris in „L’Humanité” ca „in spatele comediei populare se afla o generoasa metafora sociala”, laudand „asocierea dintre Vechea Franta, paralizata de privilegiile ei, si forta vitala a tineretului iesit din imigratie”.

“Variety” a vazut in el o samanta rasista

In SUA, unde filmul nu a iesit inca, „Variety” a publicat o cronica semnata de Jay Weissberg care detecta in film o latura rasista prin folosirea unei persoane de culoare folosite pe post de „maimuta dresata (cu toate implicatiile rasiste ale termenului) care sa-i invete pe albii constipati cum sa se distreze si inlocuindu-l pe ringul de dans pe Vivaldi cu ‘Boogie Wonderland’ „.

„Variety” aminteste si de „Unchiul Tom” , intrebandu-se cum va modifica The Weinstein Company filmul atunci cand il va aduce in salile americane (conform contractului, acest lucru e posibil.).

Interpretarea sociologica

Si sociologii au sarit sa interpreteze „Intouchables” si succesul lui. Pe un blog de specialitate sunt elaborate mai multe implicatii sociologice ale filmului. De pilda, el trateaza despre raporturile de clasa, dar si despre intalnirea dintre doua culturi, despre care a scris Pierre Bourdieu si pe care se bazeaza multe filme de la „Boudu sauve des eaux” la „Pretty Woman”.

O alta explicatie trimite la un alt sociolog, Erving Goffman, autorul lucrarii „Stigmates – les usages sociaux du handicap” unde acesta sustine ca viata sociala se bazeaza pe interactiuni de rutina (privitul, stransul mainii, salutul) care pot fi puse la incercare atunci cand oamenii trebuie sa interactioneze cu o persoana cu handicap.

E citata si lucrarea „Vivre à corps perdu” (1990) de Robert Murphy care e jurnalul unui etnolog atins de o boala degenerativa si care povesteste cum, treptat, relatiile sociale i s-au restrans. Murphy scrie ca pe masura ce era tot mai bolnav, paznicii de culoare de la universitate erau tot mai amabili cu el.

La un asemenea succes de public, probabil ca implicatiile sociologice si psihologice devin mai importante decat valoarea in sine a filmului. Ascultand dorinta adevaratului Philippe de a nu face din el o victima, cei doi regizori au preferat, slava Domnului, nu o melodrama gen „Mar adentro”, ci o comedie care usureaza greutatea unei asemenea cruci nu doar prin linia de baza a povestii, dar si prin glume de situatie si mici petarde fals rautacioase.

Asa e, de pilda, o gluma cunoscuta in Franta care a ajuns la noi pe filiera bancurilor cu Alinuta si a carei poanta e savurata de Driss de mai multe ori in film.

Bancul intreg suna asa: -Mama, pot sa mananc ciocolata?/ – E in dulap, du-te si ia-ti./ – Dar nu pot, stii ca n-am maini…/ – N-ai maini, n-ai ciocolata!” („Pas de bras, pas de chocolat!”)

Poate ca acest haz de necaz, venit pe fundalul unei crize care nu mai trece, e miezul care face din „Intouchables”, altfel un film oarecare, unul atat de popular.