Vintila Mihailescu: "Spunem ca suntem tara europeana de drept, dar ne comportam ca o comunitate rurala din fundul Dobrogei"

Crede ca lucrul cel mai de pret pe care l-a invatat din antropologie este stiinta de a-l asculta pe celalalt. Este din 2005 directorul Muzeului Taranului Roman. Si-a luat doctoratul in psihologie si este autorul manualului de Antropologie – cinci introduceri. A predat la numeroase facultati din Europa, in prezent este profesor la Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative. In 1990 a initiat organizarea Societatii de Antropologie Culturala din Romania. Vintila Mihailescu a vorbit cu HotNews despre taranul roman, cultura romaneasca in peisajul Uniunii Europene, antropologie si lipsa de viziune a guvernantilor privind politicile agricole.

HotNews.ro: De ce sunteti pasionat de antropologie?

Vintila Mihailescu: De multe ori, cand incepeam cursurile de antropologie, spuneam ca antropologia este cel mai la indemana mijloc de a trai bine. Era putin metaforic, dar e si ceva realitate in aceasta poveste. Este un domeniu care baleiaza foarte mult de la abstractiunile de biblioteca, pana la teren, stat impreuna cu oamenii. Cunosti multa lume, intri in contact cu multa lume, vezi multe diferente, si ai timp sa reflectezi asupra lor. Chiar cred ca este o indeletnicire, mai mult decat o meserie, care tine si de un stil de viata. Antropologia nu poti s-o faci de la 9 la 2, ori o faci, ori n-o faci, nu e part-time este full-time. Si daca iti place viata, antropologia te ajuta. Exista o etnologie a culturii populare romanesti cu care ne-am obisnuit si care se cantoneaza, de regula, in specificul national. In cazul antropologiei, cuvantul cheie este comparatia.

Antropologia s-a nascut din comparatia dintre noi si ei. E o inventie europeana, imperiala. Nu intamplator s-a dezvoltat cel mai mult in Anglia, in Tarile de Jos, apoi in Franta, este legata de colonii. Administratorii coloniali trebuiau sa priceapa ce e cu astia, care sunt atat de ciudati, atat de altfel. Si-atunci antropologia s-a nascut din aceasta comparatie. A inceput cu intrebarea: sunt si ei oameni ca si noi? A inceput mai demult, cu indienii din Americi. Prin definitie antropologia se ocupa cu comparatiile si pune totul intr-un cadru de referinta comparativ.

La noi nu exista insa dezbatere publica Foto: Hotnews

Cred ca antropologia intr-un prim moment ne-ar folosi foarte mult si ne foloseste deja, ne scoate din acest peisaj local. Cultura romaneasca care este “de la Dunare pana la Tisa”, pe malul celalalt nu mai e. Dar nu poti sa intelegi nici macar folclorul romanesc daca nu te uiti intr-o parte si alta a Dunarii. O cultura nu se opreste la niste granite, mai ales cand acestea sunt recente. Cultura nu functioneaza in aceste limite. Antropologia, prin demersul ei specific, se uita si peste gardul vecinului, ca asta s-a obisnuit sa faca. Exista diferente pe care nu le poti intelege decat prin comparatie: diferit de ce? Diferit in sine nu exista. Exista diferit fata de. Si atunci trebuie sa iti dai seama fata de ce esti diferit si cum esti diferit. De exemplu, exceptionalismul romanesc: se intampla numai la noi si numai noua ni se poate intampla ceva.

Te uiti in jur si vezi ca aceste lucruri se intampla si in alte parti. Dupa care vezi ca se intampla, dar se intampla putintel diferit. De-abia atunci poti sa-ti pui intrebarile nu de ce se intampla asta la noi, ci de ce se intampla asa si nu in alt fel. De ce se intampla in ritmul asta si nu in alt ritm. Poti sa-ti pui intrebari corecte. Cred ca antropologia ne-ar folosi intr-un prim moment prin punerea unor intrebari mai corecte. Daca ai o problema bine definita, poti sa gasesti si raspuns. Daca intrebarea este “care este specificul romanului?”, va garantez ca neam de neamul nostru nu va gasi un raspuns la aceasta intrebare confuza.

O cultura nu se opreste la niste granite, mai ales cand acestea sunt recente

HotNews.ro: Cum se evidentia cultura romaneasca in peisajul acesta nou al Uniunii Europene?

Vintila Mihailescu: Deocamdata se evidentiaza prin cautare. Ne pierdem identitatea, nu ne-o pierdem? Haideti sa lamurim ce anume ne preocupa cu adevarat. Este o preocupare emotionala absolut legitima. Daca vrem sa gasim un raspuns trebuie sa formulam insa o problema altfel decat strict emotional. Pentru ca la emotii nu poti sa raspunzi decat cu emotii. Exista iubire si ura, simpatie si antipatie dintotdeauna. Pentru a raspunde la aceasta intrebare, trebuie sa raspundem la ceea ce incearca toate tarile, mai ales in momente de schimbare: sa se lamureasca nu atat de mult ce sunt sau ce-au fost, cit ce vrem sa fim. Aici noi inca nu ne-am lamurit. Nu ne-am lamurit si dintr-un motiv de orgoliu putin exagerat. Noi suntem europeni, ne tragem de la Roma, deci nu avem aceasta problema. Bun, ne tragem de la Roma, dar incotro ne ducem ? Nu putem sa ramanem in aceasta definire si identitate nationala, care acum doua secole, cand s-a pus problema nationala, era vitala. Altele sunt problemele acum. E nevoie de un proiect de tara, proiect national care sa spuna incotro vrem noi sa ne ducem, cam ce vrem sa facem cu tara noastra si de abia apoi sa vedem, sa ne punem intrebarea cum suntem. Stam bine, nu stam bine, suntem potriviti, nu suntem potriviti? Ceea ce ne dorim este si realizabil cu resursele pe care le avem sau nu ? Pentru ca altfel este o intrebare in gol. Cine suntem? Intrebarea este cine suntem in raport cu ce, ca sa ce ? Altfel cadem intr-un soi de platonism social, facem eseistica culturala si nu actiune sociala.

HotNews.ro: De ce lipseste un astfel de proiect?

Vintila Mihailescu: Fac o comparatie cu Bulgaria, pentru ca e o tara foarte similara, si pentru ca s-ar putea sa ne ajute sa cautam sa intelegem raspunsul. Bulgarii, cand au trecut si ei prin tranzitie, integrare si toate cele, nu aveau orgoliul nostru. Fiind calare pe Balcani, se stiau “balcanici”: daca nici ei nu sunt balcanici, cine mai e? Noi, fiind de la originile Europei, de drept trebuie sa fim acceptati asa cum suntem. Integrarea noastra in Europa trebuia sa fie doar o recunoastere a unui statut pe care l-am avut dintotdeauna. In consecinta, nu trebuie sa facem nimic. Daca nu trebuie sa facem nimic, de ce am vrea sa facem ceva? In timp ce bulgarii aveau sentimentul clar ca au cam festelit-o. Balcanii sunt cum sunt, daca nu se pun pe treaba, or sa ramana in afara Europei. Pentru ca ei n-aveau sentimentul ca sunt de drept in Europa. Ca le-a iesit sau nu le-a iesit, asta e partea a doua. Ca economic stau mai bine sau mai prost, e alta poveste. Dar au incercat macar sa-si stabileasca niste prioritati, sa stabileasca incotro se duc, ca sa nu ramina de

caruta.

Ca sa fiu foarte trivial, au ales turism, branza, gogosari, iaurt. Punct. Dar astea le fac extraordinar. Si ne-au luat la acest capitol de departe. Altceva? Suntem mici, nu putem. Noi suntem atat de mari incat le putem pe toate, nu avem o problema de proiect si de alegere. Le facem pe toate ca pe vremea lui Ceausescu. Nu se poate! Nu se poate sa fii si frumos, si destept si devreme acasa. Trebuie sa alegi ceva. Acest orgoliu de apartenenta, de vechime, de nobil scapatat in ultima instanta, a fost pagubos. Pe de alta parte, e partea politica pe care o tot stim si o pritocim de 20 de ani. Iar aceasta politica este, din acest punct de vedere, parohiala. Ne intereseaza doar ceea ce se intimpla in ograda noastra – si avem impresia ca ni se intimpla lucruri care ni se intimpla doar noua. Din nou exceptionalismul romanesc. Ca vrem, ca nu vrem, ca ne place sau nu, in secolul XXI nu te poti gindi pe tine insuti decit in contextul mondial in care ti-a fost dat sa traiesti. Trebuie sa ne intelegem si sa gasim o cale in acest context. Pentru ca altfel, daca ne uitam tot timpul in trecut si vrem sa scoatem calusarul de la naftalina si spunem astia suntem noi, lumea o sa zica “ce dragut !” si o sa-si vada de treaba. Spunem ca suntem tara europeana de drept, dar ne comportam ca o comunitate rurala din fundul Dobrogei. Nu se poate !

Dupa 90, ne-am cam dus fiecare pe calea lui, intr-un individualism absolut firesc dupa decenii de colectivism fortat

HotNews.ro: Cum imaginati dumneavoastra un astfel de proiect, care credeti ca sunt elementele de succes? Cum l-ati imagina?

Vintila Mihailescu: Singurul raspuns pe care pot sa-l dau este ca doar printr-o dezbatere publica se poate realiza un astfel de proiect. La noi nu exista insa dezbatere publica. Exista confruntare sau cearta in public. E cu totul altceva. Formatul talk-show-ului, de pilda, este peste tot un format de confruntare. Mai exact, de infruntare. Se aleg special doi indivizi care stii ca trebuie sa se certe pentru ca stii ca asta da bine. Bun, pai atunci avem o cearta. Cearta nu inseamna dezbatere publica. Eu pot sa fiu de acord cu dumneavoastra sau sa nu fiu, sa am dreptate sau sa nu am. Pentru asta trebuie sa cream un spatiu public si dezbatere.

Eu nu am solutia si nimeni nu poate sa aiba solutia la aceasta intrebare. Romanul trebuie sa inceapa sa isi puna problema. Or, daca nu am inceput nici macar sa ne punem problema, cum putem sa ne gandim ca exista raspunsul? Dezbaterea publica este raspunsul preliminar la aceasta intrebare. Apoi, in niste ani de zile, se poate naste si raspunsul. Nu-i o poveste individuala si nu e o poveste privata. Ne priveste pe toti. Dupa 90, ne-am cam dus fiecare pe calea lui, intr-un individualism absolut firesc dupa decenii de colectivism fortat. Acum insa ar trebui sa ne recoagulam, sa regindim si sa reinventam “socialul”. Or aceasta recoagulare se construieste, nu cade din cer.

Practica principala a antropologiei trebuie sa fie sa stii sa-l asculti pe celalalt

HotNews.ro: Ce v-a invatat antropologia?

Vintila Mihailescu: Mai presus de toate, cred ca m-a invatat sa ascult. Practica principala a antropologiei trebuie sa fie sa stii sa-l asculti pe celalalt. Pare de o banalitate totala, dar credeti-ma ca nu e. Daca am avea rabdarea si arta de a-l asculta pe celalalt, am vedea ca oricine ar fi celalalt, o parte de dreptate are, are un punct de vedere de care trebuie tinut cont. Nu pentru a fi neaparat urmat, dar pentru a ajunge la niste concluzii, a putea ajunge la un spatiu public, la o dezbatere publica, la un proiect comun. Trebuie sa incepi sa-l asculti pe celalalt, sa-l creditezi ca are ceva de spus. Daca din capul locului spui „Tu sa taci, ca eu stiu mai bine”, atunci am oprit dialogul inainte de a incepe. Orice comunicare, de la cea personala la miza publica, trebuie sa fie prima lectie a antropologie. Celalalt exista si e bine sa-l asculti. Daca acest mesaj se intelege foarte bine, de-aici deriva foarte multe lucruri. N-as vrea sa se creada ca antropologia sau orice alta stiinta are niste retete de intelepciune gata facute, dar aceasta premisa a comunicarii, sau macar a “ascultarii”, mi se pare absolut esentiala.

Trebuie sa stii sa-l asculti pe celalalt Foto: Hotnews

Slow food este o actiune de tip italian, cu reprezentare mondiala, si este una dintre institutiile care militeaza pentru un anumit tip de alimentatie. Este o institutie. Avem relatii si cu Slow Food. Si exista niste incercari avansate de a acreea niste filiale Slow Food in Romania, dar acestea se fac prin forte proprii. Nu avem niciun fel de merit decat acela de a simpatiza cu actiunea si de a avea relatii cu ei. Colaboram si punem umarul la o chestie care se misca. Slow Food este un actor pe piata, dar nu este singurul.

Prin Targul Taranului Roman, in care Muzeul Taranului Roman si Asociatia Prietenii Muzeului Taranului Roman cu DC Communication si alte institutii au facut un fel de “grup de initiativa”, am incercat sa raspundem la o nevoie sociala si sa oferim si un fel de model de “buna practica”. Nevoia unor astfel de actiuni este uriasa, dovada ca in ultima vreme cresc aceste targuri si aceste initiative ca ciupercile dupa ploaie. Acest lucru trebuia facut din ianuarie 1990, nu din ianuarie 2007. A inceput insa doar in ianuarie 2007. Vorba lui Mircea Vulcanescu: la romani se poate cand nu se mai poate. Am inceput cu o serie de crize: criza branzei, criza laptelui, criza transhumantei, criza tuicii, etc. Idar a trebuit sa intram in criza, sa constatam pe pielea noastra ca asa nu se mai poate pentru a incepe sa cautam o solutie, sa vedem ce se poate face. Si se pot face multe. Si au inceput sa se faca multe. Dar se fac haotic. Fiecare gaseste cate o solutie, pentru aici, dar nu si pentru acolo, pentru azi, dar nu si pentru miine.

Se crede ca mancarea ca la mama acasa este ecologica, este traditionala, este locala si este sanatoasa

Acest lucru risca sa intarzie si mai mult asezarea acestui tip de activitati, care sunt vitale pentru societatea romaneasca. Nu e o joaca aici. Dupa Polonia, suntem cea mai mare populatie agricola si rurala din Europa. Dar Polonia a negociat de la inceput la sange fiecare detaliu, in timp ce noi n-am facut nimic. Ceea ce se intampla acum era astfel de asteptat. Pe de alta parte, nu pot sa nu apreciez, in acest context, initiativele actualului ministru, domnul Ciolos, care stie despre ce e vorba si incearca, in acest haos si in acest heirupism, sa puna putina ordine. A reusit niste lucruri deja, n-a reusit tot pentru ca era imposibil. Dar exista, de data aceasta, o persoana, o echipa care stie despre ce e vorba si incearca sa orienteze putin lucrurile.

Se crede ca mancarea ca la mama acasa este ecologica, este traditionala, este locala si este sanatoasa. Poate sa fie locala, traditionala si deloc ecologica, sau poate sa nu fie deloc sanatoasa in conformitate cu normele foarte stricte europene. Clisa din Apuseni este locala, traditionala, dar nu este foarte sanatoasa si ecologica. Se face un amestec foarte mare intre aceste lucruri, pentru care numitorul comun este mai degraba o anumita nostalgie; mancarea care arata ca la mama acasa. Foarte bine, dar o piata nu se poate face pe mancaruri ca la mama acasa. Mancare ca la mama acasa mananci insa la mama acasa. Nu vinzi pe piata, ca nu e voie. Aceasta piata, cu tot ce inseamna ea, de la producator si produse la consumator, trebuie construita. Targul Taranului Roman este o picatura in acest ocean.

Pentru aceasta, trebuie sa existe insa mai intii un cadru legal clar si pertinent. Or, legile actuale sunt foarte neclare. Sa luam un exemplu: ce este un produs traditional conform legii romanesti? Vorba unui prieten, maine poimaine si parizerul va ajunge produs traditional, o sa se trezeasca cineva si-o sa zica, eu cand eram mic, bunica imi dadea parizer si deci e traditional. E putin exagerat! In sensul acesta spuneam ca initiativele sunt bine venite, nevoia este uriasa, dinamica este extraordinara, dar atentie ca aceasta dinamica sa nu devina browniana, sa nu devina haotica si sa ne calcam pe picioare si sa ratam si acest proiect. E cam tarziu sa ne mai permitem inca o ratare.

Directia in care se poate dezvolta satul romanesc trebuie bine gandita. Iesirea actuala si-au gasit-o oamenii singuri, plecand in Italia si Spania. Daca vrem sa se schimbe ceva in aceasta privinta, trebuie sa incepem sa gindim – si sa oferim – si niste solutii. Iar aici statul ramine un actor principal, oricit de “minimal” l-ar dori viziunile “liberale” de suprafata.

E o diferenta intre imaginea taranului si realitatea taranului

HotNews.ro: Mai exista taran roman autentic?

Vintila Mihailescu: Eu am o mare rezerva fata de termenul de “taran autentic”. Taranul mioritic l-am invatat la scoala, il aveti pe Grigorescu acasa pe perete. In realitate, el n-a existat niciodata. Confundam taranul real cu taranul festiv. Taranul la care ne referim este imbracat frumos, curat, in port national, este decent, nu se cearta niciodata, nu-si bate nevasta, se uita tot timpul in sus, la Dumnezeu, e intelept, cum deschide gura scoate numai perle de intelepciune. Sa fim seriosi, o astfel de societate nu a existat niciodata. Acest “taran autentic” nu a existat niciodata. Orice societate isi creaza niste modele, niste idoli – e firesc. Dar sa nu confundam una cu alta, sa nu luam simbolul drept realitate empirica. E o diferenta intre una si alta, e o diferenta intre imaginea taranului si realitatea taranului. Aceasta imagine identitara si-a avut rolul sau esential si definitoriu in nasterea natiunii romane moderne dintr-o societate taraneasca. Dar ea dainuie poate prea mult, nealterata, impiedicindu-ne astfel, in mare masura, sa ne uitam in viitor. Ramanem tributari acestei imagini si ne panicam ce facem daca pierdem aceasta imagine care a devenit simbol. Aceasta imagine devine astfel mai degraba o piedica decat o solutie. Pe de alta parte, pe cit iubim “taranul festiv” si il scoatem in fata cu toate ocaziile festive, pe atit noi, orasenii, dispretuim taranul real, caruia ne adresam cu un “bai, tarane !” din virful buzelor.

E o ciudata ambivalenta in aceasta privinta: am dori ca taranul festiv sa fie etern, dar dorim, de mult, disparitia taranului real. Ei bine, acum acest taran real chiar este pe cale de disparitie. Cele citeva locuri unde mai exista sint mai degraba izolatele, spatiile rurale in care a avut loc in ultimii ani un fel de cadere in timp, de implozie, comunitati intregi (re)incepind sa traiasca aproximativ ca acum un secol. Drept care am intrat in panica: ce ne facem ca ne mor taranii ! Inca o data: aceasta confuzie de planuri este paguboasa, producind confuzii nu doar ideatice, ci si cit se poate de practice. De fapt, noi trebuie sa ajutam oamenii reali sa iasa cu bine din societatea taraneasca a trecutului, incercind sa pastram cit mai inteligent cu putinta doar cultura reprezentativa a acestei societati destinata inevitabil disparitiei – si care a disparut aproape pretutindeni in Europa. Sa pastram, ca sa spun asa, ce ni se pare frumos si nobil la “taranul festiv”, luindu-ne totodata adio de la “taranul real”.

HotNews.ro: De ce nu mai sunt tinerii atrasi de viata la tara?

Vintila Mihailescu: Pai de ce ar fi? Eu mi-as dori la pensie sa fac acest lucru, sa stau in liniste la aer curat. Dar cand ai 20 de ani, nu aerul curat si linistea te atrag. Sunt alte lucruri care te atrag. Si alte lucruri pe care trebuie sa le poti face. Iar aceste lucruri nu prea exista in prezent in lumea satului. Nu am avut grija ca ele sa existe. Drept care oamenii au incercat sa-si gaseasca tot felul de alternative si sa faca cum i-a dus capul. In prezent, incep sa existe modele de dezvoltare si initiative de dezvoltare rurala si locala. Dar exista si o reactie de nerabdare fudula: taranul roman e conservator, nu intelege care e interesul lui si nu profita de ceea ce i se ofera. Drept care taranul este facut vinovat de esecul proiectelor de dezvoltare. Este usor ridicol… In aceste conditii, locuitorii satelor au cautat “dezvoltarea” la ea acasa, plecind sa lucreze in Occident. De acolo se intorc insa, majoritatea, incercind sa isi asigure in satul lor conditiile de viata pe care nu le-au avut si care ar fi de natura sa-i atraga pentru a trai “la tara”. S-ar putea deci ca in vreo 20 de ani intrebarea dumneavoastra sa-si gaseasca alt raspuns.