Peste 300.000 de vârstnici din orașele României nu au mai ieșit din localitate de mai bine de cinci ani
În spatele cifrelor sunt oameni care își petrec zilele aproape fără să vorbească cu cineva. HotNews a discutat cu mai mulți seniori din România, dar și cu reprezentanții și voluntarii unei asociații care derulează programe pentru vârstnici, pentru a înțelege ce înseamnă singurătatea pentru acești oameni.
- Un studiu publicat în 2025 de Asociația Niciodată Singur arată că 3 din 5 seniori declară că se simt singuri, iar 1 din 7 resimte un grad ridicat de singurătate.
- „În România, nu reușim încă să ducem o discuție atât de grea cum este cea a singurătății”, spune Bianca Gemănaru, director de programe în cadrul Asociației Niciodată Singur.
- Un tânăr a devenit voluntar într-un program pentru seniorii singuri din București după ce a asistat la un moment emoționant. Într-un bloc unde el lucra o doamnă de 80 de ani s-a împiedicat de covor și a căzut și nu a fost nimeni care s-o ajute să se ridice. Spune că a reflectat întreaga zi la situația seniorilor din România.
„Pentru mine, singurătatea este foarte, foarte grea. Sunt în situația în care zile întregi nu am cu cine vorbi. Am vecine drăguțe și bune, la care apelez dacă e vorba de o urgență, însă, fiecare e cu familia lui. Toți prietenii de vârsta mea au plecat, nici rude nu mai am”, spune Ivonne, în vârstă de 89 de ani. Ea are o fiică care locuiește în Germania și care o vizitează de câteva ori pe an, dar în rest trăiește și se descurcă singură.
În general, vorbim despre bătrânii României doar în contexte negative. Am avut cazurile centrelor de îngrijire a bătrânilor și persoanelor cu dizabilități din localitățile Voluntari și Afumați sau, mai recent, al lui Viorel Pașca, acuzat de procurori că a exploatat sute de oameni vulnerabili.
O altă realitate dură a vârstei a treia este legată de singurătatea care se resimte în jurul ei. În București, există mai multe centre de socializare, create special pentru seniorii care locuiesc acasă, dar care vor să evite izolarea, să participe la activități culturale, ateliere, jocuri de societate sau să primească consiliere psihologică.
Unul dintre ele, Asociația Niciodată Singur, a publicat un studiu în 2025, care a scos la iveală cum 3 din 5 seniori declară că se simt singuri, iar 1 din 7 resimte un grad ridicat de singurătate. Mai mult, în 2026, un alt studiu național realizat de Kantar România pentru ONG, a dezvăluit cum peste 300.000 de vârstnici din orașele României nu au mai plecat din localitate de peste cinci ani, la fel cum 26% dintre seniorii din mediul urban nu au mai ieșit din localitate de peste un an.
În urma acestor date, am stat de vorbă atât cu Bianca Gemănaru, director de programe în cadrul asociației, cât și cu voluntari și seniori care sunt implicați în acțiunile centrului, pentru a înțelege cum arată singurătatea la bătrânețe și cum o conversație, o vizită sau o ieșire alături de alți oameni pot întrerupe, chiar și pentru scurt timp, cercul izolării.
„E nevoie să numim problema, dar nu ca să o judecăm, ci să o adresăm”

Un expert în longevitate spunea, într-un interviu pentru HotNews, că oamenii trăiesc mai mult și datorită calității relațiilor pe care le au. În așa numitele „Blue zones”, persoanele care ajung să împlinească 100 de ani trăiesc în comunitate, în prejma familiei sau prietenilor.
„În România, nu reușim încă să ducem o discuție atât de grea cum este cea a singurătății, în soluții concrete, pentru ca un întreg ecosistem al grijii să se desfășoare în jurul nostru. Am pierdut șirul cazurilor în care vârstnicii singuri au fost judecați pentru că sunt singuri, ca și când nu au făcut eforturi pentru a păstra oameni aproape”, susține Bianca Gemănaru.
Referitor la efectele singurătății pentru un vârstnic, ea aduce în discuție un studiu realizat de Julianne Holt Lunstad, doctor și profesor în psihologie și neuroștiințe, care arată cum singurătatea și legăturile sociale precare sunt la fel de dăunătoare pentru sănătate ca și fumatul a 15 țigări pe zi.
„Singurătatea crește riscul unui atac vascular cerebral, acela de a dezvolta boli coronariene sau pe cel de hipertensiune arterială. Singurătatea prelungită are efecte potențiale și asupra sănătății mintale, cum ar fi anxietatea și depresia”, spune Bianca Geamănu.
„Am avut depresie cronică și tentative de suicid”
Marlene, o doamnă de 71 de ani, povestește cum s-a înscris la activitățile de socializare atunci când a împlinit 65 de ani, lucru care i-a îmbunătățit viața. Obișnuia să croșeteze, iar faptul că aici a găsit o activitate de genul pe care o poate face în grup, i-a dat un impuls să iasă din casă.
„Am avut depresie cronică și tentative de suicid, însă, în ultimii șase ani mă simt mult mai bine și pastilele pe care le iau s-au rărit considerabil. Mi-au schimbat viața și mi-au dat speranță să trăiesc și sunt recunoscătoare pentru asta”, spune ea.
„Să trăiești mai mult nu înseamnă să trăiești mai bine”
Rolul unui centru de socializare este de a crea oportunități pentru seniori de a ieși din case și de a face activități care să-i aducă împreună, să-i motiveze, sau care să le dea un scop.
Marlene, care a trecut și printr-un cancer de sân în 2003, povestește cum ea înțelege că voluntarii au propria lor viață, motiv pentru care voluntarei sale îi dă un mesaj înainte, să o întrebe dacă poată vorbi.
Ea are un băiat cu care se vede rar, pentru că nu au o relație bună, și în rest nu o sună nimeni, nici măcar rudele pe care le mai are. Faptul că ține legătura cu o voluntară îi dă un motiv să spere, pentru că știe că are pe cineva căreia îi pasă de ea.
„Se discută foarte mult despre longevitate în spațiul public în ultimii ani, dar să trăiești mai mult nu înseamnă să trăiești mai bine. Pentru mulți dintre seniori, o viață lipsită de conexiuni și de socializare este o viață pentru care ei nu simt că merită să ceri prelungiri”, explică Gemănaru.
Momentul impresionant care l-a determinat să devină voluntar

Gabriel Achiriloaie are 38 de ani și s-a apucat de voluntariat în urmă cu patru luni, după ce, în timpului unui montaj la un bloc din cartierul Apărătorii Patriei, a auzit o doamnă în jur de 80 de ani care cerea ajutor. Femeia se împiedicase de covor și nu mai putea să se ridice singură, motiv pentru care a și mers la ea și a ajutat-o să se ridice. După acel moment, așa cum povestește, a reflectat întreaga zi la singurătatea bătrânilor din România.
„Este nevoie ca noi, tinerii, să punem umărul și să-i susținem pe cei singuri. Seniorii nu au nevoie doar de ajutor. Au nevoie să simtă că încă există pentru cineva. Că cineva le ascultă povestea fără să se uite la ceas. Că cineva le rostește numele cu bucurie”, crede el.
Bianca explică cum majoritatea vârstnicilor trec printr-un moment extrem de greu atunci când își pierd partenerul de viață, plus că mulți nu mai au copiii aproape și asta îi însingurează.
„Studiul nostru din 2025 arată că 60% dintre vârstnicii din orașele României au copii care nu locuiesc în același oraș cu ei. Pentru un asemenea vârstnic, a ieși din casă sau din oraș vine cu o întrebare grea: cu cine să ies? Ce eforturi trebuie să fac ca să mă organizez singur în acest sens? Mulți dintre ei evită să ajungă în acest punct, așa că pur și simplu renunță la a se gândi la o viață dincolo de rutina zilnică și aceleași drumuri familiare la piață, farmacie sau doctor.”
„Trebuie să vezi întotdeauna partea bună”

Veronica Maria Olimpia Carianopol are 84 de ani și-mi mărturisește cum simplul fapt că a venit să stea de vorbă cu mine, i-a dat un motiv să iasă din casă.
A fost asistentă medicală de fizioterapie și spune că i-a plăcut foarte tare meseria pe care a avut-o și cum a făcut-o cu suflet. Ea-mi vorbește despre cum copiii ei sunt plecați și nu se văd des, dar și despre cum a învățat să se descurce singură și să-și găsească mereu ceva de făcut.
„Sunt recunoscătoare pentru toți voluntarii și pentru tot ceea ce fac pentru noi. Să oferi din timpul tău cuiva este o bucurie. Chiar e o bucurie, să te sune cineva și să te întrebe ce mai faci.”
Doamna Veronica se menține optimistă și îmi mărturisește că își găsește mereu ceva de făcut prin casă, pentru că a învățat să se bucure de lucrurile mici. „Încerc să țin pasul cu tot ce-i nou, deși nu pot cu toate. Conversez pe Whatsapp, email, mesaje. Mă cam depășește, dar încerc. Am floricelele mele cu care vorbesc în fiecare zi și mă bucur la fiecare frunzuliță nouă care le apare. Viața nu s-a terminat la bătrânețe. Sunt o persoană norocoasă, dar adevărul este că trebuie să fii realist. Ce pretenții să am la vârsta mea? E bine să te bucuri de orice”, spune ea.
„La 80 de ani ți se înmoaie picioarele”

Paraschiva, sau Mimi, cum o alintă prietenii, are 83 de ani și un tonus de copilă. Vorbește mult, apăsat și repede și-mi povestește cum 35 de ani a lucrat în țesătorie. Are doi băieți, iar soțul i-a murit în urmă cu ceva vreme.
„În viață trebuie să știi foarte bine ce ai de făcut și să te descurci pe moment”, îmi zice ea, înainte de a-mi detalia istoria vieții. Este activă, iar faptul că poate veni la un centru de socializare o scoate din casă, o ține motivată și-i dă motive să se bucure de viață. „Când am împlinit 81 de ani, i-am serbat la mare, cu grupul. M-am aruncat în mare, a fost foarte frumos”, zice ea entuziasmată, despre micile excursii care au fost organizate de asociație.
Am întrebat-o și ce e cel mai greu la bătrânețe și mi-a spus că „singurătatea, în primul rând. La 80 de ani ți se înmoaie picioarele, nu mai ai viteză.”
Însă, Mimi își vorbește cu iubire și își descarcă gândurile într-o agendă pe care o poartă întotdeauna cu ea, unde are și poze cu membrii familiei. Scrie poezii sau mici întâmplări trăite de-a lungul unei zile și-mi mărturisește că a trăit multe în viață, a fost săracă, dar corectă și veselă. Îi place că are un loc unde să vină și să facă activități sau să socializeze: „asta mă ține.”
Lângă ea, Ileana, la 75 de ani, îi este voluntară. Împreună ies la plimbare în parc sau vorbesc la telefon. Ileana a venit în Capitală în 2017, când a rămas singură în Constanța, orașul natal, după ce părinții și soțul i-au murit, iar fiica era deja aici. Fata ei a convins-o să-și schimbe reședința și să locuiască împreună, și pentru că tânăra era deja voluntară la centru, Ileana n-a mai putut fi beneficiară, așa că a hotărât să se dedice și ea voluntariatului. A cunoscut-o pe Paraschiva și au legat o prietenie.
Bianca Gemănaru crede că oamenii ar trebui să-i vadă pe seniori dincolo de vârstă. „Deseori, în social media și nu numai, ne confruntăm cu anumite comentarii sau păreri că un om care a ajuns la bătrânețe a trăit, are o pensie, ce îi mai trebuie? Mulți dintre ei sunt oameni care au în continuare aspirații, au dorința de a face lucruri noi, de a învăța, dar sunt atât de obișnuiți să fie judecați pentru asta, încât nu mai au încredere că există acolo comunități, grupuri în care pot fi așa cum sunt ei și nu cum îi pune societatea să fie. Este datoria noastră să le arătăm lor, dar și nouă, că asta se poate schimba.”
„Un om poate schimba viața unui singur senior”
Magda Smiricinschi are 40 de ani și face voluntariat de opt ani, motivată de relația specială pe care a avut-o cu bunica ei. „Mi-am dorit să pot aduce o schimbare în bine în viața unei alte „bunici” sau unui alt „bunic.”
I-aș încuraja în special pe cei mai tineri să se implice în acest tip de voluntariat, pentru că, din experiența mea, bucuria pe care am văzut-o pe chipurile lor în urma timpului petrecut împreună, mi-a încărcat de fiecare dată bateriile. La fel de benefic este și schimbul de percepții sau lecțiile pe care le înveți din viețile lor.”
Același lucru îl crede și Gabriel, care mărturisește că de fiecare dată când intră într-o cameră și vede un zâmbet pe chipul unui bătrân care poate nu mai zâmbise de câteva zile, înțelege cum uneori cea mai valoroasă donație nu este banul, ci prezența. „Un om poate schimba viața unui singur senior, iar asta poate fi suficient. Și mai există un adevăr pe care-l înțelegi doar după ce începi să faci voluntariat: nu doar tu îi ajuți pe ei, ci ei te reconstruiesc și pe tine.”
Ilinca, care în prezent are 59 de ani, s-a gândit să se apuce de voluntariat în 2022, când încă lucra ca inginer la o companie. Băiatul îi plecase la Londra, iar fiica ei terminase facultatea, așa că s-a gândit că are o datorie față de părinții ei, care ambii au murit la 73 de ani. S-a atașat foarte tare de beneficiara ei și a realizat că dacă își oferă o parte din timpul personal, asta poate schimba în bine viața unui alt om. „O vorbă bună, o plimbare, o vizită sau o îmbrățișare, orice lucru oricât de mic le poate schimba viața. Am învățat că bătrânețea nu înseamnă doar trecerea anilor, ci este o etapă a vieții în care oamenii au nevoie poate mai mult ca oricând să fie văzuți, ascultați sau să simtă că sunt importanți. De multe ori, vârstnicii nu-și doresc lucruri complicate, ci doar să știe că n-am fost uitați. O conversație sinceră sau faptul că te ții de promisiunea că „vii și data viitoare”, înseamnă pentru ei foarte multe, iar pentru noi sunt cele mai valoroase daruri pe care le putem face. Am învățat că poți învăța enorm, doar dacă asculți.”
„Tehnologia oferă motive de optimism seniorilor”
Un alt aspect al singurătății ține și de adaptarea persoanelor în vârstă la tehnologie. În cadrul asociației, există mai multe programe care-i ajută să se familiarizeze cu mediul online, lansate mai ales odată cu pandemia. Senioarele cu care am stat de vorbă au integrat în viața lor beneficiile. Spre exemplu, Ivonne îmi spune cum are un telefon mic și vechi, dar că păstrează legătura cu fiica ei cu ajutorul tabletei pe care o are acasă. Marlene, la rândul ei, își citește știrile în mediul virtual. „Tehnologia oferă motive de optimism pentru că majoritatea seniorilor folosesc tehnologia pentru a rămâne conectați: patru din șase utilizează internetul, în special WhatsApp (86%), Facebook (78%) și YouTube (63%). Datele arata ca cei care folosesc aceste platforme se declara mai sănătoși și mai puțin singuri”, spune Bianca Gemănaru.
Asociația a adunat peste 400 de voluntari în cele opt orașe din România unde activează și peste 500 de vârstnici vin la activități în spațiile lor comunitare. Mai mult, anual, încă din 2016, de când s-au înființat, organizează mici excursii pentru seniori, pentru a-i scoate din localitate.
„Tineretul din ziua de azi nu e de acord cu bătrânețea”
Vorbim rar în societatea din România despre bătrânețe pe un ton empatic și fix asta este ceea ce au nevoie seniorii. Veronica îmi spune, fără urmă de reproș în glas, că și-ar dori un pic mai mult respect din partea celor tineri.
„Mi-ar plăcea să știe că și noi am fost tineri, am fost și noi ca ei. Iar noi, bătrânii, să nu uităm că am fost tineri, și că am trecut și noi prin vârsta lor, când credeam că tot ce zboară se mănâncă și aveam și noi vise.” Paraschiva îi încurajează să „iubească și să respecte bătrânii”: „și tu vei ajunge ca ei”, în timp ce Marlene și-ar dori să vadă puțin mai multă empatie și răbdare din partea lor. „Părerea mea este că tineretul din ziua de azi nu e de acord cu bătrânețea. Tinerii nu sunt de acord să fie în prejma lor, să socializeze cu ei, să aibă legături cu ei. Sunt distanți, în grupul lor, între ei. Pe vremea mea, parcă tinerii erau mai omenoși, mai tandri, acum parcă se uită la noi și se întreabă de ce mai suntem aici”, adaugă Ivonne, la 89 de ani, din care 39 i-a lucrat ca funcționară la bancă.
Când vine vorba de bătrânețe, voluntara Magda crede că mentalitatea general valabilă în România ține de o raportare eronată și de o serie de generalizări. „Există percepția că după o anumită vârstă persoanele nu mai pot fi utile în vreun fel, că ritmul lor de viață mai mult încurcă, și nu conștientizăm câte resurse există în fiecare, indiferent de vârstă. E vorba despre percepții diferite, lecții de viață, înțelepciune, sfaturi. Ne privăm de toate astea, prin simplul fapt că ne poziționăm eronat din start.”
„Dacă n-ai un bătrân, să ți-l cumperi”
Bianca Gemănaru atrage atenția asupra faptului că singurătatea este definită în legea asistenței sociale ca factor de risc social, dar în majoritatea programelor sociale care există, ea nu este adresată ca fiind o problemă majoră, ci parte dintr-o listă unde se află pe ultimul loc în topul priorităților.
„Pentru vârstnici, abordarea statului este mai ales axată pe nevoia de îngrijire la domiciliu, care este mare, recunoaștem, însă credem că măsuri care să ajute vârstnicul să rămână integrat în comunitate, să rămână activ social, toate acestea contribuie la o viață autonomă care în final sprijină inclusiv statul să nu mai trebuiască să intervină în ultimul ceas. Există strategii peste strategii la nivelul Ministerului Muncii, dar ele de multe ori sunt văzute ca planuri pentru mâine, ori vârstnicii noștri, ai tuturor, au nevoie de acțiuni concrete acum”, adaugă ea.
Datorită voluntariatului, Gabriel a înțeles că dacă va avea norocul să trăiască suficient de mult, va ajunge și el bătrân. „Poate că bătrânețea nu începe atunci când îți albește părul, poate începe în clipa în care nimeni nu te mai întreabă ce mai faci. Cred că cea mai mare responsabilitate pe care o avem nu este doar să avem grijă de seniorii de astăzi, ci să construim o lume în care niciun om să nu se simtă uitat.”
Ilinca și-ar dori ca încă din școli tinerii să învețe despre bătrânețe. „Nu mai vreau să văd tristețe pe fețele bătrânilor. Mi-ar plăcea ca ei să fie incluși, nu doar tolerați, și, uneori, chiar izolați. E nevoie de mai multă atenție față de bătrâni. Vorba aceea, dacă n-ai un bătrân, să ți-l cumperi.”