4 ani de la Colectiv Povestea unui supraviețuitor: A stat aproape o lună în comă și e al 7-lea mare ars din lume salvat cu ajutorul unui aparat experimental. "Am reușit să schimbăm mult prea puțin față de ce ar fi trebuit"

​VIDEO INTERVIU. Mihai Grecea era prieten cu membrii trupei Goodbye to Gravity. Le promisese prietenilor săi că în seara de 30 octombrie 2015 va filma concertul de lansare a noului album al trupei. A ajuns în clubul Colectiv cu o oră înainte de concert, și-a instalat echipamentele și a băut o ultimă bere cu prietenii. Avea 41 de ani, era regizor și producător de film documentar și reclamă și nici prin gând nu îi trecea că în doar cîteva zeci de minute, viața lui se va schimba pentru totdeauna.

• Ultima bere cu prietenii

„Eram prieten cu băieții din trupa Goodbye to Gravity, eram un grup de prieteni în jurul unui studio de înregistrări și case de producție video din București, ei înregistraseră albumul la noi în studio, eu montam la un film al meu în camera de dincolo, ei înregistrau sunetul pentru albumul ăsta. Și evident, când a fost lansarea, nu puteam să nu particip. Ba mai mult, Alex Pascu, basistul de la Goodbye to Gravity, mă rugase să îi ajut, să și filmez concertul. Așa că am organizat o mică echipă și ne-am adunat la club în seara aia cu vreo oră înainte de concert, cu Dan Ciobanu și cu Alex Chelba, care nu mai sunt astăzi. Și ne-am adunat să gravăm pentru viitor concertul ăsta. Ne-am adunat în seara aia puțin mai devreme, am ajuns la concert, ne-am instalat echipamentele și apoi am băut o ultimă bere”, își amintește Mihai Grecea, la 4 ani de la tragedie.

„A început concertul, lume era destul de multă în club. Dar imaginea asta publică, că eram om la om acolo, înghesuiți unul în altul, e falsă. Era destul de mult loc liber. Evident că uitându-ne ulterior pe ce aprobări aveau proprietarii clubului pentru evenimentele care ar fi trebuit să se desfășoare acolo, lucrurile nu erau în regulă, dar noi nu aveam de unde ști, pentru că nimeni nu cere un document la intrarea într-un spațiu public să vadă dacă e avizat de autorități sau nu”, adaugă el.

• „A luat foc ceva. Asta nu era în plan”

Mihai Grecea era concentrat să filmeze concertul trupei Goodbye to Gravity în momentul în care a izbucnit incendiul din club. L-a auzit la un moment dat pe Andrei Găluț, solistul trupei Goodbye to Gravity, spunând „A luat foc ceva aici. Asta nu era în plan”: „A început concertul, a fost o salvă se artificii din acelea de nuntă, reci. Apoi au mai fost câteva piese și la un moment dat a fost acea salvă de artificii extrem de puternice. Toată lumea s-a ferit de scânteile acelea care te frigeau, s-a dat în spate, eu filmam și la un moment dat îl aud pe Andrei Găluț (solistul trupei Goodbye to Gravity – n.red.) spunând „A luat foc ceva aici. Asta nu era în plan.” M-am întors, am văzut o scânteie pe perete, am transfocat cu camera, am filmat cum arde, la un moment dat am deschis și ochiul celălat, l-am scos din vizorul camerei și am văzut că ardea tot tavanul.”

A oprit camera și a vrut inițial să se îndrepte spre ieșire, dar pentru că lumea ieșea ordonată și nu era „panică mare”, și-a spus că are destul timp să iasă, așa că s-a întors în backstage să își recupereze laptopul și geanta, gândindu-se că „e păcat să le las să ardă aici”: „Am lăsat camera jos, m-am îndreptat spre ieșire. Lumea ieșea destul de ordonat, nu era panică foarte mare. Și mi-am spus că e timp să ies, ia să merg eu până în backstage să îmi iau și laptopul cu geanta, că e păcat să le las să ardă aici. Nu e panică, putem ieși toți. M-am dus, mi-am luat laptopul, am intrat și eu în containerul dinspre ieșire și ne-am blocat.”

Nu știa, în acele momente, că acest gest avea să îi schimbe definitiv viața. Când s-a îndreptat din nou spre ieșire, era deja târziu: containerul metalic de la ieșirea din club se aglomerase deja și era plin de fum, iar oamenii s-au blocat, s-au împiedicat și în final au căzut unii peste alții: „Acolo în containerul metalic eram om la om, într-adevăr. Conform a ce vedem acum pe la proces, acest container metalic, acest hol, fusese construit de proprietarii clubului fără avize. Am intrat toți în containerul acela, care avea o ușă extrem de îngustă, cu două părți, dintre care una era închisă. S-a îngrămădit toată lumea, era fum, în mintea mea era că dacă mergem ordonat, ieșim. S-au împiedicat primii, au început să cadă peste ceilalți. Temperatura a început să crească foarte tare și foarte repede, lumea a intrat în panică, au început să se împingă. Nu e o metaforă ce spun acum, dar ai senzația, în momentele alea de busculadă, ai senzația că pur și simplu îți dislocă cineva șoldul sau îți rupe coloana vertebrală. Sunt zeci de oameni care împing simultan, alții sunt căzuți și opun rezistență, pentru că nu se pot mișca”, își amintește Mihai Grecea.

„Și a venit o pală de foc peste noi, moment în care mi-am ferit fața – în mâna dreaptă aveam camera de filmat, în mâna stângă aveam geanta. Mi-am făcut așa un fel de cutie de supraviețuire. Mi-am păzit fața, mâna mi-a fost arsă, mi-a fost arsă până la nivelul la care s-a ridicat manșeta de la sacoul pe care îl aveam pe mine. Și asta m-a ajutat foarte mult, pentru că nu am avut arsuri pe toată suprafața corpului, ci doar pe brațe și față. Mi-am păzit fața, apoi am avut așa o sincopă, un leșin, m-am lăsat peste alți răniți, pentru că se făcuseră straturi de oameni căzuți unii peste alții. Am rămas o vreme cu tot felul de halucinații vizuale, erau ca niște piese de tetris colorate, care apăreau dansând în fața ochilor. Era de la intoxicația cu monoxid de carbon”, povestește Mihai Grecea, la 4 ani de la incendiu.

A reușit până la urmă, cu un mare efort, să se smulgă din grămada de oameni prinși în container și să iasă pe picioarele lui din club, iar prima lui grijă a fost să încerce să își găsească prietenii: „La un moment dat, probabil pentru că am inhalat oxigen, pentru că eram mai jos, unde era mai mult oxigen, mi-am revenit, m-am ridicat, nu mai aveam ochelarii, nu mai aveam camera, nici geanta, m-am uitat în stânga mea și am văzut pătratul ușii – eu îl vedeam mov atunci, așa, cu scântei – și mi-am zis că nu pot să calc peste oamenii care erau acolo, trebuie să sar. Și am făcut un efort foarte mare să sar și mi-au rămas pantofii prinși dedesubt, m-am aruncat, am sărit peste umărul cuiva, cu spatele. M-au ridicat unii dintre cei care ieșiseră mai devreme. Și apoi am început să îmi caut prietenii, pe care nu îi vedeam. Nu recunoșteam pe nimeni, erau toți cu hainele arse, cu fețele… Unii erau scoși pe brațe, era un haos total, urlete.”

• Avea mâinile arse, așa că a format numărul de telefon cu vârful nasului

Apoi, și-a sunat o prietenă care era în centrul vechi al orașului să vină să îl ia cu mașina și să îl ducă la spital. Pentru că avea mâinile arse, a format numărul, pe telefon, cu vârful nasului: „M-am retras puțin la margine, am reușit să îmi scot telefonul din buzunar și să sun o colegă de la mine de la studio, care era prin centrul vechi. Dar nu puteam forma, pentru că în momentul în care ești ars, foarte mult lichid, limfă practic, curge masiv din mână, și nu poți să ții telefonul în mână, se udă complet. Țin minte că am format cu vârful nasului codul de la telefon și am format numărul de telefon, am chemat-o pentru că era undeva în centrul vechi, și pe altcineva cu mașină, mai aproape, în momentul ăla nu aveam. Eu aveam mașina parcată în fața clubului, dar nu aveam ce face cu ea. Am lăsat cheile cuiva să mai care răniți, dar nu a mai putut-o scoate de acolo, pentru că erau ambulanțe, mașini de poliție, totul era blocat.”

A plecat spre spital cu mașina colegei și a ajuns la Spitalul Floreasca înainte să înceapă „urgia”: „Am ajuns la Spitalul Floreasca, trecând pe roșu, cu claxoane, cum se face într-o situație din asta de urgență. Și încă nu începuse urgia, veniseră răniți la spital, dar nu toți. Am stat vreo două ore, apoi m-au transferat la Spitalul Elias, au început să facă un pic de triaj. Îi auzeam pe cei de acolo de la Urgențe cum mai citeau liste de pacienți, mai auzeam numele prietenilor, îmi spuneam că uite, ăsta a scăpat. Mă bucuram că mulți cunoscuți sunt în viață. Unii dintre ei nu mai sunt acum. Am ajuns la Elias, am fost așezat într-un pat de chirurgie cu plapuma trântită peste, pansat cu pansamentele inițiale de la Urgențe. Abia a doua zi am intrat într-o sală de operație și apoi a început nebunia. Pentru că am ajuns să fiu sedat profund, operații foarte profunde de curățare, grefele mi le-au făcut destul de târziu, pentru că nu aveau doctori să vină să le facă.”

• I s-a refuzat transferul în străinătate, dar e al 7-lea mare ars din lume salvat de un aparat experimental

Mihai Grecea este unul dintre răniții din Colectiv căruia i s-a refuzat transferul în străinătate – medicii nu au fost de acord, chiar dacă a suferit arsuri pulmonare foarte severe iar, la un moment dat, a ajuns să mai aibă doar 12% șanse de supraviețuire: „Nu au fost de acord să ne transfere. Am aflat ulterior că au fost tentative de a fi transferat din țară, chiar și privat, și nu au fost de acord medicii.”

„Una peste alta, am ajuns ca condiția mea medicală să se deterioreze foarte mult, am avut o arsură pulmonară foarte severă, care a dus la așa-numitul ARDS – sindrom de detresă respiratorie acută – e o condiție a plămânului când nu se mai face schimbul de gaze la nivelul alveolelor pulmonare, pentru că leziunea produsă de pulberile acelea din fum și de gazele inhalate în container, cu lupta aia om la om pentru supraviețuire, când ne împingeam unii în alții și îți țineai respirația, dar efortul fizic a dus cu siguranță la câteva inhalări profunde de gaze. Asta a dus la această arsură chimică a plămânului, prin interior – distrugerea acelor microcapilare care fac schimburile de gaze – și respiram dar nu mă mai oxigenam, simțeam că mă sufoc. M-au sedat până la urmă, îmi era foarte rău atunci, la Elias”, povestește Mihai Grecea despre cea mai grea perioadă din viața lui.

Pentru că mai avea șanse mici de supraviețuire, cam 12%, familia lui Mihai a fost de acord ca, în încercarea de a îi sala viața, medicii să folosească un aparat experimental cu ajutorul căruia să îi bypass-eze plămânul, foarte grav afectat. Aparatul experimental era folosit pentru prima dată în România pentru un pacient ars, iar Mihai a devenit al 7-lea om din lume, cu acest diagnostic, care a supraviețuit datorită aparatului respectiv: „Până la urmă m-au băgat în comă indusă și singura mea șansă era să găsească o soluție să bypass-eze plămânul, adică să găsească o soluție să îl lase să se odihnească, să se vindece, pentru că plămânul este unul dintre organele care se vindecă singure, dacă sunt puse în repaus. Și mi-au pus un aparat care era folosit pentru prima dată în România pentru arși, experimental, în sistem de circulație sanguină extracorporală, și cu o proteză din asta mecanică, scoate sângele din corp, îl pune într-o pompă, îl oxigenează și îl bagă înapoi. Cu riscurile de rigoare, pentru că mașina asta se folosește în general pentru afecțiuni pulmonare grave, pentru transplant de plămâni sau pentru operații pe cord. Iar în acele situații se montează puțin diferit decât în cazul în care este folosită pentru un by pass al plămânului. Mi l-au montat, m-au transferat cu el montat, de la Spitalul Elias la Institutul de Cardiologie C.C. Iliescu. Profesorul Șerban Bubenek a coordonat echipa care mi-a montat aparatul ăsta și doctorul Costin Scarlat. Am avut șansa să supraviețuiesc până acolo – prin gropile din București în salvare a fost ceva destul de complex. Activitatea pulmonară e redusă complet în timpul acestei operațiuni. Și am reușit să scap, după 9 zile și 16 ore m-au trezit și am funcționat. Ăsta a fost un noroc. Sunt primul din țară care a scăpat cu așa ceva și, din câte înțeleg, am fost al 13-lea din lume cu acest diagnostic, pentru care a fost folosit acest echipament, și doar al 7-lea care a scăpat.”

Mihai Grecea a stat aproape o lună în comă și aproape două luni și jumătate internat în spital: „Din faza asta de comă am ieșit pe 25 noiembrie, apoi am mai stat până pe 12 ianuarie în spital. Coma asta indusă la care am fost supus a necesitat o perioadă de recuperare și de control al parametrilor, pentru că ieșisem din comă, dar nu eram bine. După ce am ieșit din spital am mai avut 7 luni de recuperare medicală, pe care am făcut-o tot în România. Pot să spun că am cunoscut destul de bine ce poate sistemul medical românesc de sănătate pe partea de recuperare medicală sau ce nu poate, mai bine zis. Ulterior, nu am mai avut intervenții chirurgicale, dar va trebui să mai fac, totuși.”

• A plecat din spital decis să se implice pentru ca lucrurile să se schimbe

Când s-a trezit din comă, primul lucru pe care a vrut să îl afle a fost ce s-a întâmplat cu prietenii lui: „Primul lucru pe care am vrut să îl aflu în momentul în care am fost trezit din comă – nu puteam vorbi, pentru că aveam o traheostomă, și nici nu puteam scrie, pentru că aveam mâinile pansate – nu puteam comunica, și aveam o frustrare maximă. Voiam să știu ce e cu prietenii mei. Cei din jur nu înțelegeau, era cumplit. Vreo câteva zile am tot încercat să le spun că vreau să aflu despre prietenii mei, ce e cu ei. Până la urmă s-au prins ce vreau și mi-au spus despre unii dintre ei că sunt ok și până la urmă am aflat și despre cei care nu erau ok, pentru că am tot insistat. Mi-a fost destul de greu să aflu asta, dar în același timp m-a și motivat să mă recuperez cât mai rapid ca să încercăm să schimbăm lucruri.”

A plecat din spital „cu ideea asta, că lucrurile trebuie să se schimbe. Și ulterior am încercat să mă implic în asta cât am putut de mult – să schimbăm situația pacienților cu arsuri din România”.

Și, din acel moment, s-a implicat. Spune că România are, anual, între 600 și 800 de pacienți mari arși, iar situația lor trebuie să se schimbe: „În ultimii 4 ani am reușit să schimbăm mult prea puțin față de ce ar fi trebuit. La nivelul anului 2015 eram într-o situație în care nu exista o bază legală pentru tratarea arșilor, nu existau protocoale, nu exista o lege a pacientului cu arsuri, nu exista nimic. Ăsta e și motivul pentru care Spitalul de Arși arată cum arată, e și motivul pentru care specialitatea medicală Chirurgie plastică s-a dezangajat complet față de pacientul cu arsuri – adică ei fac chirurgie reparatorie și estetică foarte mult și mai puțin arsuri. Ăsta este și motivul pentru care nu a fost finanțat domeniul ăsta, deși, din informațiile publice avem între 600 și 800 de pacienți mari arși pe an în România. Pentru că suntem o țară subdezvoltată, suntem o țară în care funcționează din plin cazanele de țuică, suntem o țară în care se ard miriști, suntem o țară unde în zona rurală oamenii se încălzesc foarte mult cu lemne, dau foc cu benzină la sobă și alte prostii. Sunt multe accidente, plus accidentele auto, se circulă mult pe GPL. Nu poți arde în România doar dacă te duci într-un club cu muzică mai dură, mai rock, că te bate Dumnezeu, cum s-a spus la momentul respectiv. Să nu uităm câte explozii de gaze sunt în țară, improvizații la aragaze, este multă inconștiență, lipsă de educație, curaj nebun, nu îmi dau seama. Nu s-a făcut nimic în toți anii ăștia, s-a ajuns într-o situație dezastruoasă la nivelul anului 2015, s-a spart ulciorul, nu a mai mers la apă și de data asta, am ajuns în spitale și a fost primul accident cu arsuri în România.”

• Mecanism oficial de transfer în străinătate al marilor arși, abia la 4 ani după Colectiv

Alături de alți supraviețuitori ai tragediei, dar și de familiile celor care nu mai sunt, Mihai a făcut parte din grupul care a pus constant presiune pe autorități, în ultimii 4 ani, pentru ca, ușor-ușor, lucrurile care nu funcționează să se schimbe: „De atunci am încercat să punem puțină presiune pe Ministerul Sănătății, a fost mai întâi cabinetul lui Vlad Voiculescu, cabinetul tehnocrat, iar în interiorul echipei de acolo, problema era conștientizată. Doamna profesor Elena Copaciu era consiliera ministrului și a coordonat un studiu pe baza documentelor medicale ale pacienților de la Colectiv și documente luate din spitale, comparate cu legislația și mecanisme din afară, protocoale terapeutice. Le-au pus pe toate pe masă și au făcut un raport. Raport pe care următorul ministru, Florian Bodog, l-a făcut pierdut. L-a găsit ulterior doamna ministru Pintea, ceea ce e bine, dar nu prea a aplicat ce scrie în el și a fost nevoie să ne reactivăm, câțiva dintre supraviețuitorii de la Colectiv, să ieșim public cu o scrisoare deschisă, în noiembrie 2017, și am cerut o audiență la ministru pentru a crea un mecanism de intervenție rapidă în cazul accidentelor cu pacienți mari arși. Cum în România nu există unități spitalicești unde pot fi tratate aceste afecțiuni grave, până la remedierea situației și construirea unor centre pentru mari arși, ei trebuie trimiși cu celeritate în afara țării, în centre de arși. Numai cu presiune s-a rezolvat totul, oricâtă deschidere a manifestat sau simulat doamna ministru Pintea, tot cu presiune s-au rezolvat lucrurile.”

Mihai și ceilalți supraviețuitori din Colectiv au reușit să convingă Ministerul Sănătății că e nevoie de un mecanism și criterii clare și obiective pentru transferul marilor arși în afara țării: „Am făcut un apel la doamna ministru, în urma unor cazuri în care s-a implicat personal, pentru plecarea în străinătate a unor pacienți arși, la presiunea societății civile… ăsta e un lucru care nu e normal, nu e normal ca un ministru să plângă la presă că nu a putut să trimită un pacient la timp și să meargă la primul ministru cu lacrimi în ochi să se roage ca să obțină niște bani… Într-o țară civilizată nu se întâmplă așa ceva. Nu e normal ca voluntarii să îl sune pe ministru la miezul nopții ca să îl anunțe că într-un spital din Timișoara o pacientă arsă pe suprafață foarte mare, de 70%, stă în salon cu alți pacienți la terapie intensivă, când acel pacient trebuia să fie izolat și sunt protocoale clare despre ce are de făcut un medic în situația respectivă. Și atunci am făcut presiune să creăm un mecanism prin care sistemul medical public să intervină cu pași foarte clari pentru maximizarea șanselor acelui pacient – adică să îl trimită cât mai rapid într-o unitate spitalicească cu condiții optime. Dacă în România nu avem unde, pentru că patologia excede capacitatea de intervenție a sistemului românesc de sănătate, atunci în străinătate. S-a creat acest mecanism, este semnat de doamna ministru, este plecat în acest moment pentru a fi semnat și la Casa de Asigurări de Sănătate și urmează să fie publicat în Monitorul Oficial. Criteriile pentru transferabilitate sunt criterii științifice, obiective, nu sunt niște lucruri puse așa, din pix.”

Datorită lui și altor supraviețuitori care s-au implicat, s-au făcut și pași pentru ca marii arși să poată beneficia nu doar de tratament, ci și de recuperare în afara țării, însă mai este de lucrat până ca acest lucru să devină posibil: „Am ajuns, după un an de zile de discuții, ca pe Ordinul Ministerului Sănătății 476/2017, care norma terapia pentru pacienții cu arsuri, să fie îmbunătățit – i s-au adăugat elementele care țin de recuperare medicală. Până în septembrie anul acesta, când Ordinul îmbunătățit a fost publicat în Monitorul Oficial, în România, pacientul cu arsuri era considerat vindecat în momentul în care i s-au închis rănile. De fapt, abia atunci începe calvarul, pentru că urmează recuperare medicală, intervențiile pe cicatrici, chirurgie, din nou recuperare medicală. Tot calvarul ăsta se întinde, în medie, cam pe 3 ani, dar în cazul pacienților cu arsuri foarte complexe, care reușesc să supraviețuiască, se întinde pe toată viața. Și lucrurile astea nu erau acoperite de Casa de Asigurări de Sănătate pentru că nu exista o lege care să normeze lucrurile astea. În momentul ăsta, ea este inclusă, la fel și asistența psihologică, terapia ocupațională, felul în care poți să folosești obiecte, să îți folosești mâinile după ce ai avut arsuri. O cicatrice care se formează pe o articulație, după arsură, creează niște retracturi, niște imobilisme, îți rămân mâinile deformate, nu mai poți să strângi degetele, să apuci obiecte, scapi lucruri din mână. Se folosesc kinetoterapie, creme, mănuși speciale care strâng pielea foarte tare, masaj, sunt manevre speciale care trebuie făcute, și în condiții de siguranță microbiană, adică trebuie un centru cu niște minime condiții de asepsie și de igienă, ceea ce în România, deocamdată, nu avem.”

Mihai Grecea spune că „În momentul ăsta avem bază legală ca să recuperăm arșii și așteptăm cu mare interes ca și Casa Națională de Asigurări de Sănătate să facă protocolul necesar cu Ministerul Sănătății și să intre la decontare și aceste servicii. În România deocamdată nu le avem și vom milita în continuare pentru ca Ministerul Sănătății să creeze câteva centre de recuperare a pacienților cu aceste arsuri, pentru că ele nu există în acest moment în România, și deocamdată trebuie să îi trimitem pe oamenii ăștia foarte grav afectați în afară, din aceleași considerente pentru care îi trimitem imediat post-arsură pentru a le salva viața. În acest moment, beneficiază doar pacienții din Colectiv, pe o Ordonanță de Urgență valabilă până la finalul anului 2020. A existat o promisiune din partea ministrului Sorina Pintea că se va prelungi, a venit moțiunea de cenzură, iar situația a rămas în aer. Va trebui, într-o primă fază, ca statul român să deconteze în străinătate recuperarea în afară a celor care au nevoie de recuperare specializată mai de detaliu și, în paralel, să construiască un centru profesionist, pentru recuperarea pacienților cu arsuri.”

• „Ne place să ne punem insigne că am rezolvat problema arșilor, dar nu am rezolvat-o”

Ce s-a schimbat în cei 4 ani care au trecut de atunci? „S-au schimbat câteva lucruri, dar lucruri mici și mai mult înspre noi, acum, înspre ziua în care stăm acum de vorbă. Ultimele două inaugurări, ale unităților pentru tratarea arșilor de la Iași și Timișoara, sunt recente și aș vrea să nu se înțeleagă cumva faptul că dacă s-a inaugurat acum, dacă s-a dus doamna ministru să taie panglica, e un motiv de laudă, aș spune dimpotrivă. Nu au fost în stare 3 ani de zile – nu mă interesează motivele, că nu s-a mișcat Banca Mondială – efectul este că în 3 ani au murit foarte mulți oameni care ar fi avut o șansă. După 3 ani au reușit să inaugureze două unități spitalicești care au câte 5 paturi fiecare, care nu sunt la capacitatea maximă la care ar trebui să fie pentru a trata arși cu patologie complexă. Sunt niște unități provizorii, o etapă intermediară, și a durat 3 ani doar să cumpere aparatura. Nu e nimic de laudă în asta. Ba mai mult, din fotografiile pe care le-am văzut de la inaugurarea cu pănglicuță a doamnei ministru, la Timișoara, am văzut calorifere în boxele sterile, am văzut calorifere în sălile de operație, am văzut conducte cu gaze medicale care vin la capul pacientului la vedere, pozate pe perete, și nu încastrate în zidărie, lucruri pe care nu le-am văzut pe nicăieri în centrele de arși pe unde am mai fost să vizitez prieteni până acum și lucruri despre care, din câte am citit ca amator interesat de domeniul ăsta, nu se mai află în normative de prin anii ’70. Caloriferul e interzis în sala de operație, acolo încălzirea se face prin alte sisteme, inclusiv în centrele de arși, unde e nevoie să crești temperatura foarte rapid în sala în care se află pacientul, pentru că el, nemaiavând protecția pielii, intră foarte repede în șoc termic și trebuie să compensezi cu căldură. Sunt multe sisteme pentru încălzirea aerului, inclusiv cu infraroșu, aer filtrat, flux laminar, presiune pozitivă în sala în care se află pacientul în condiții sterile. Din cum arată pozele de la Timișoara, am foarte mari îndoieli că acolo s-au respectat normele cu privire la caracteristicile spațiului în care funcționează acel spital. Dar am inaugurat cu pănglicuță, e bine.”

„La 4 ani de la Colectiv suntem un pic mai bine decât atunci. Trăim în continuare pe o mare păcăleală numită Spitalul de Arși, unitate spitalicească care ar trebui închisă, pentru că acolo nu pot fi tratați arșii cu adevărat. E o păcăleală. E o clădire improprie, nu are decât Terapie Intensivă, care, cel puțin pe hârtie, respectă niște standarde, dar atâta timp cât funcționează într-o clădire improprie, e evident că apar infecțiile nosocomiale. S-au făcut eforturi pentru a izola pacienții, dar nu este suficient. Au fost în spațiul public discuțiile astea, există o bacterie, Piocianic, care stă în perete. Și cu noua aparatură, finanțată de Banca Mondială, Piocianic e tot acolo, mor oamenii tot de infecții. Trebuie un spital nou. Ca să nu mai vorbim de problemele de management foarte grave care au fost de-a lungul timpului în acest spital și care au făcut subiectul unor anchete de presă și multe lucruri nu s-au întâmplat acolo. Ba, mai nou, doamna ministru Pintea a numit acolo manager interimar o persoană care a fost acuzată de grave nereguli în management și chiar fraude la un alt spital bucureștean. Asta nu e în regulă”, subliniază Mihai Grecea.

Concluzia lui Mihai este că „Mai avem mult până departe, s-au făcut niște foarte mici pași, mai ales în ultimul an, pacienți mor în continuare. Să sperăm că mecanismul despre care vorbeam va funcționa după ce va fi publicat în Monitorul Oficial și mai mulți pacienți vor avea șansa la viață. Dar nu este tot lanțul completat, în acest moment ei scapă cu viață, dacă sunt tratați afară, dar apoi se întorc aici în infern. Potrivit Ghidului european al pacientului cu arsuri, acest pacient este tratat din momentul în care l-ai preluat, după accident, în medicina de urgență, până la reintegrarea în societate și în familie, asta însemnând asistență psihologică, asistență socială – este un om care are nevoie de însoțitor, nu poți să te folosești de propriile mâini, nu poți să te folosești de propriul corp când ai ieșit dintr-o astfel de traumă, foarte mult timp. Apoi, toate dispozitivele medicale care trebuie decontate, și anume orteze, mănuși compresive, haine compresive – sunt costuri enorme, pe care o persoană, în mod normal, nu le poate suporta. De asta trebuie ca asigurarea medicală să le acopere. În momentul de față, prin micii pași pe care i-am făcut în ultimul an, am creat premisele legale pentru ca relația Ministerul Sănătății – Casa Națională de Asigurări de Sănătate – pacient – spitale să intre pe un flux care să ajute acești pacienți. Mai este de luptat, nu am ajuns la capăt.”

Unul dintre marile câștiguri, după Colectiv, rămâne faptul că „dacă e un accident colectiv cu arși, măcar nu mai există minciuna că putem să îi rezolvăm. Trebuie trimiși afară, toată lumea știe asta și sistemul va funcționa ca atare. Unii vor fi ținuți aici, cei care sunt cazuri mai simple, dar restul vor fi trimiși afară. Nu va mai fi minciuna atât de îngrozitoare ca atunci. Dar e multă paradă de false realizări. Ne place să ne punem insigne că am rezolvat problema arșilor, dar nu am rezolvat-o, inaugurăm lucruri care nu sunt la nivelul la care ar trebui să fie”.

• „A fost o operațiune de cover up a neputinței sistemului medical. Justiția trebuie să analizeze lucrurile astea”

La 4 ani de la tragedie, Mihai Grecea subliniază că toți cei implicați – medici, minister, instituții – știau foarte bine la acel moment că în România nu există condiții sigure pentru tratarea unor răniți cu arsuri atât de grave, iar Europa era îngrozită de ceea ce se întâmpla în România și și-a oferit ajutorul. Și totuși, primii răniți au fost transferați abia după ce au început să moară pacienți: „După Colectiv, faptul că oamenii ăștia, răniții, nu au fost trimiși în străinătate a fost un lucru extrem de grav, în condițiile în care întreaga Europă era îngrozită de ce se întâmpla aici. Să ne amintim de medicul britanic Sarah Pape, care a venit atunci și a spus că ei vor să ajute, există declarație publică făcută în fața presei, iar lângă ea era atunci chiar ministrul Sănătății, Nicolae Bănicioiu. Ea spunea atunci că 85-86 de pacienți sunt foarte mulți pentru România, 86 de pacienți sunt foarte mulți și pentru o țară cum e Anglia, 86 de pacienți sunt foarte mulți pentru orice țară din Europa, 86 de pacienți sunt foarte mulți pentru Europa! Și n-au făcut-o, au spus că există resurse în spitale. Abia când au văzut că încep să moară pacienții i-au trimis. Există o negare din partea sistemului că era necesară activarea mecanismului european de intervenție pentru dezastre. A durat extrem de multe zile până să fie trimiși, timp în care, ei stând în spitale din România, în condiții absolut improprii, toți acești pacienți s-au infectat cu bacterii de spital, care trăiesc doar în mediul spitalicesc. Fenomen asupra căruia foarte mulți medici au atras atunci atenția. Știm foarte bine semnalul de alarmă tras de Alianța Medicilor, au ieșit public și au spus. Nu e vorba că nu s-a știut, toți știau, că de-aia sunt medici. Și se știa și la Minister.”

Mihai e convins că, în acele zile de acum 4 ani, am asistat cu toții la o operațiune de „cover up a neputinței sistemului medical”. Și nu își pierde speranța că justiția va face dreptate în acest caz: „A fost o operațiune de cover up a neputinței sistemului medical, au sperat că o scot la capăt, cumva. Justiția trebuie să analizeze lucrurile astea și să vină cu o rezoluție, conform legilor. De asta e important că s-a reluat lucrul la dosarul de la Parchet. Acolo, din ce am văzut, e o echipă de procurori foarte profesioniști și hotărâți să își facă treaba, cum ar trebui să fie toți procurorii în țara asta. Să vedem, speranțe sunt că se va face lumină în cazul ăsta. Iar pe cealaltă parte, noi facem presiune pe autorități să schimbe legile ca să nu mai pățească alții ca noi. Acesta e stadiul la 4 ani de la tragedie.”