Motive frecvente pentru care un copil ajunge să se lovească singur. Psiholog: „Autoagresivitatea este un semnal de alarmă, însă nu pentru o boală, ci pentru o nevoie emoțională neîmplinită”

Când vezi un copil trântindu-se de podea, dându-și palme peste față sau lovindu-se cu pumnii în cap nu ai cum să nu simți frica aceea viscerală. „E ceva grav?”, „E vina mea?”, „O să-i treacă?” Autoagresivitatea la copiii mici – gestul de a se lovi singuri, de a se mușca, de a-și smulge părul – îi sperie adesea pe părinți, tocmai pentru că pare inexplicabilă și disproporționată. Dar în spatele acestui comportament nu se ascunde dorința de a suferi, ci neputința de a exprima emoții care încă nu au cuvinte. Dincolo de eticheta de „copil-problemă”, autoagresivitatea este un semnal de alarmă. Nu pentru o boală. Ci pentru o nevoie emoțională neîmplinită, spune Ruxandra Sersa, psiholog clinician copii, adulți și adolescenți, psihoterapeut cu formare în psihoterapie psihanalitică.

Agresivitatea și descoperirea limitelor

Când auzim cuvântul „agresivitate”, ne gândim la ceva periculos, rușinos sau de oprit imediat. Dar, după cum explică psihologul Ruxandra Sersa, „agresivitatea face parte din forța care ne ține în viață – încă din primele clipe ale existenței noastre”. În burta mamei, fătul „dă din picioare”, iar după naștere, „bebelușul explorează lumea cu toată intensitatea: prinde sânul cu putere, trage de părul mamei, își exprimă nevoile prin plâns”. Toate aceste gesturi pot fi văzute ca forme timpurii de agresivitate – dar nu distructive, ci vitale, ca manifestări de curiozitate, descoperirea limitelor.

Agresivitatea devine periculoasă doar atunci când este „prea intensă, necontrolată sau reprimată în mod constant”. Atunci, copilul nu o mai poate exterioriza sănătos – fie în violență îndreptată spre ceilalți, fie în autoagresivitate. Iar atunci, ceea ce odinioară era un impuls de viață, poate deveni, treptat, o forță care rănește sau distruge.

De ce se lovește copilul singur: „Nu te iubesc când ești nervos!”

De multe ori, spune psihologul Ruxandra Sersa, atunci când un copil mic își exprimă furia – poate refuză ceva, plânge sau lovește – adultul din jur (părinte, bunic sau educator) reacționează cu iritare, retragere sau chiar rușinare. Fără intenție, copilul primește un mesaj dureros: „Ești greu de iubit când ești furios.”

În timp, copilul învață că manifestările intense ale emoției îl pot costa afecțiunea celor dragi. „Și, de teamă să nu fie respins, își reprimă furia – dar pentru că nu știe încă s-o gestioneze altfel, o întoarce împotriva propriului corp”, punctează psihologul. Autoagresivitatea devine, în acest caz, o încercare disperată de a păstra iubirea și legătura cu adultul. E o formă primitivă, dar profund umană, de adaptare.

Pe de altă parte, autoagresivitatea poate funcționa și ca o strategie rudimentară de reglare emoțională. „Când emoțiile sunt prea intense și nu există alt mijloc de calmare, corpul devine supapa: actul fizic de a se lovi declanșează eliberarea de endorfine – substanțe care pot liniști, pe moment. Așadar paradoxal lovirea poate fi o modalitate de auto-liniștire pentru un copil copleșit”, mai explică specialistul.

În niciunul din cazuri, copilul mic nu face asta pentru că vrea să sufere. Ci pentru că „nu are încă alt mod de a-și exprima durerea, furia sau frustrarea”. Corpul devine „scena pe care se descarcă o emoție prea intensă pentru a fi simbolizată sau spusă în cuvinte”.

Șase motive frecvente pentru care un copil ajunge să se lovească singur

Autoagresivitatea este un semnal de suferință emoțională, spune psihologul. La vârste mici, cuvintele nu sunt încă suficiente pentru a exprima ce simt. De aceea, corpul vorbește în locul lor. Printre motivele frecvente se numără:

• Frustrarea intensă
  La vârste mici, copilul „nu are încă capacitatea de a pune în cuvinte ce simte. Emoțiile devin tensiuni corporale”. Dacă nu există un adult care să-l ajute să le regleze, le descarcă fizic – uneori asupra propriului corp.

• Prea multe limite sau schimbări
  O zi plină de „Nu e voie”, „Mai stai puțin”, „Hai, repede” poate duce la acumularea unei tensiuni care explodează seara, prin autoagresivitate.

• Nevoia de control
  Lovirea poate fi o formă rudimentară de control: „să se lovească singur poate fi modul lor de a prelua controlul asupra unei situații copleșitoare”.
• Imitarea
  Uneori, copiii văd comportamente similare la alți copii, în familie sau chiar în desene animate. Și le repetă, fără a le înțelege sensul.

• Autoliniștirea
  Paradoxal, lovirea corpului produce o descărcare de endorfine – substanțe care calmează. Astfel, „lovirea devine un ritual inconștient de calmare, mai ales în lipsa altor metode oferite de adult”.

• Autopedepsirea inconștientă
  Dacă un copil simte că a făcut ceva „rău” (a supărat pe cineva, a fost respins, certat), poate simți vinovăție. „Dar neavând încă un limbaj sau o conștiință morală matură, această vinovăție se exprimă în mod concret, prin pedepsirea propriei persoane.”

Nu e dramă, dar nici nu e „doar o fază”

Întrebarea „Este normal?” ar trebui poate reformulată, sugerează psihologul Ruxandra Sersa. Când un copil își exprimă furia sau suferința prin comportamente greu de gestionat este important ca părintele să nu se grăbească doar să corecteze, ci să se întrebe și ce anume se reactivează în el în fața acestor manifestări.

„Este o reacție umană posibilă, chiar dacă dureroasă, dar nu e nevoie de panică”, spune specialistul, referindu-se la situațiile rare și în contexte explicabile. Dar dacă devine un ritual, apare des sau afectează viața copilului, nu e doar o fază. E un semnal.

Ce să facem, concret, când copilul se lovește singur

• Rămânem calmi. Nu-l speriem și nu-i întărim ideea că emoțiile intense sunt periculoase.
• Oferim conținere, nu corectare. Spune-i: „Văd că ești foarte supărat. Sunt aici cu tine.”
• Observăm contextul. Ce s-a întâmplat înainte? A fost o zi cu multe interdicții, despărțiri, oboseală?
• Verbalizăm în locul lui. Dacă el nu poate spune „sunt frustrat”, o poți face tu: „E greu când vrei ceva și nu poți obține.”
• Oferim alternative. Îl poți învăța să bată într-o pernă, să rupă o coală sau să strige într-un mod „sigur”.
• Reflectăm și asupra noastră. Cum ne simțim când îl vedem așa? Ce ne activează în noi această scenă?
• Creăm un ritual de reglare emoțională. Un colț cu perne, o pătură preferată, o carte liniștitoare pot deveni „spații de calm” predictibile.

Ce să nu facem când copilul se lovește singur

Nu corectăm impulsiv. Nu pedepsim. Nu spunem „Nu mai face așa, că ești urât/rău!”. Ruxandra Sersa recomandă un alt tip de reacție: să ne întrebăm „ce anume se reactivează în noi în fața acestor manifestări”.

Modul în care răspundem la emoțiile puternice ale copilului, spune psihologul, are adesea rădăcini în propria noastră copilărie – în felul în care am fost învățați, conștient sau nu, să gestionăm furia. Adică, în loc să ne criticăm sau să ne simțim vinovați, e mai constructiv să ne oferim înțelegere și să privim relația cu copilul ca pe o oportunitate de vindecare reciprocă – un spațiu în care pot fi reparate nu doar dificultățile din prezent, ci și traume mai vechi. „Pentru că un copil nu are nevoie de un părinte care face totul perfect, ci de unul care rămâne conectat emoțional și are curajul să se uite și în propriul interior”, punctează specialistul.

Când e cazul să cerem ajutorul unui specialist

Consultă un psiholog sau medic psihiatru specializat în copii mici dacă:

• autoagresivitatea devine frecventă și ritualică (de exemplu, copilul se lovește în fiecare zi în aceleași situații);
• comportamentul afectează semnificativ activitățile zilnice (refuză să meargă la grădiniță, are crize frecvente de plâns);
• observi o intensitate crescândă sau un pericol real de rănire;
• copilul pare izolat, trist sau hiperactiv în mod constant;
• simți că nu mai reușești să gestionezi situațiile cu calm, oricât ai încerca.

Un specialist poate ajuta nu doar copilul, ci și părintele, să înțeleagă, să regleze și să creeze un spațiu de dezvoltare sigur din punct de vedere emoțional. Când un copil se lovește singur, nu ne aflăm neapărat în fața unui simptom medical. Ci, de multe ori, în fața unei suferințe care nu știe încă să se spună altfel. Avem la îndemână cel mai puternic instrument: prezența emoțională. Iar când nu mai putem singuri, putem cere ajutor. Un copil nu are nevoie de explicații savante – are nevoie să simtă că, oricât de mari i-ar fi emoțiile, rămâne în siguranță în iubirea noastră.