Umbra lui Putin în Italia post-Draghi: între Rousseau şi Montesquieu

Scriu aceste rânduri în Italia, martor ocular al unor alegeri foarte importante nu doar pentru Italia dar şi pentru democraţia occidentală ca atare. După alegerile din 25 septembrie, Italia virează la dreapta în cel mai categoric mod cu putinţă, oferind majoritate absolută în ambele Camere unei coaliţii formate din trei partide, din care două intră în categoria partidelor naţional populiste: Lega şi Fratelli d´Italia. Este vorba de primele alegeri post-pandemie, după cele din 2018 care au generat un guvern format dintr-o combinaţie de două partide, un partid populist de dreapta şi altul de stânga. Italia realiza la acea vreme un experiment politic inedit: până în 2018 au mai fost partide populiste la guvernare în Europa dar de fiecare dată era vorba de un partid populist care se alătura unui partid tradiţional ce nu putea forma altfel o majoritate. Italia experimentează şi în 2022: noua coaliţie este cea mai la dreapta spectrului politic după al Doilea Război Mondial, marcând de asemenea o premieră şi la nivel european.

Alegerile din Italia înseamnă apariţia unui nou lider politic ce va ocupa poziţia de prim – ministru, Georgia Meloni dar şi căderea stângii condusă de Partidul Democrat. Enrico Letta nu a reuşit să treacă pragul psihologic de 20%, nu a reuşit să formeze o alianţă pre-electorală cu Mişcarea 5 Stele, iar PD a coborăt sub minimul istoric atins în 2018. PD nu a reuşit să împiedice schisma fostului premier Matteo Renzi, iar Enrico Letta, considerat un fost prim – ministru tehnocrat, nu a atras voturile electoratului de stânga. Acest electorat a votat Frattelii d´Italia, aşa cum s-a întămplat până acum în cazul multor partide populiste care au absorbit electoratul tradiţional al stângii dar şi Mişcarea 5 Stele în sudul Italiei. M5S a realizat o mişcare inteligentă, punându-l în fruntea partidului pe fostul prim – ministru Giuseppe Conte care a apărat reformele sociale de care au beneficiat cei din Sicilia şi alte zone mai puţin dezvoltate ale Italiei. Campania M5S a fost foarte directă, acuzând FDI că, odată ajunşi la putere, toate aceste beneficii sociale vor fi pierdute. Din acest motiv, presa italiană a început să denumească M5S drept “Lega Sud”, făcând trimitere la faptul că Lega s-a adresat în mod tradiţional celor din Nord (având iniţial şi denumirea Lega Nord), iar M5S tinde să devină un partid regional, aşa cum era Lega Nord înainte de ascensiunea la putere a lui Matteo Salvini.

Aceste alegeri marchează o altă premieră: este prima dată când Forza Italia a intrat într-o coaliţie de partide în care nu este vioara întâi. Partidul se afla oricum în scădere accentuată, iar alianţa cu Lega şi FDI era de fapt singura variantă a supravieţuirii politice. Silvio Berlusconi, la 85 de ani, a fost artizanul acestei coaliţii.

Alegerile din Italia ilustrează o volatilitate ieşită din comun a întregului spectru politic: dacă în 2019 parttidul Georgiei Meloni avea în jur de 4%, acum va avea în jur de 25%; Lega a avut în 2018 în jur de 30%, acum va avea sub 10%. Am putea fi tentaţi să credem că bazinul electoral al Lega a tranzitat înspre FDI dar situaţia este de fapt mult mai complicată dacă luăm în calcul dispersia geografică a votului. Stânga italiană nu a reuşit să propună o alternativă la coaliţia de dreapta negociată de Berlusconi dar nici această coaliţie nu este foarte stabilă. Georgia Meloni va trebui să propună miniştri competenţi, mai ales în domenii vitale precum finanţele, ori se pare că rezerva de cadre a celor trei partide este foarte limitată. Italia a respins guvernul tehnocrat al lui Mario Draghi dar nu are de fapt alternativă la miniştrii acestui guvern.

Guvernul Draghi a fost de fapt intens negociat cu toate partidele italiene, mai puţin cu FDI, ceea ce a dat ocazia acestui partid să se prezinte ca singura alternativă la putere. Orice nemulţumire faţă de guvernul Draghi a fost atent speculată de Georgia Meloni, aducându-i voturi în plus. Episodul numit guvernul Draghi oferă un răspuns la întrebarea mai veche care se pune în toate democraţiile occidentale: împotriva partidelor populiste se luptă mai eficient ţinându-le în afara puterii dar creând premisele creşterii lor prin profiliarea ca unică forţă de opoziţie sau integrându-le în coaliţii de guvernare pentru a arăta că de fapt acestea nu oferă soluţii? Italia a ales cea dintâi variantă. Suedia, se pare după toate negocierile post-electorale, va alege a doua variantă.

Alegerile din Italia nu sunt importante doar pentru Italia, ci pentru întreaga Europă. Semtimentul acut de nemulţumire în rândul electoratului, aprofundat după apariţia pandemiei şi după începutul războiului din Ucraina, este prezent în toate democraţiile occidentale. Este vorba de crize care se succed sau care, dacă luăm în calcul şi schimbările climatice, se suprapun. Răspunsul la aceste crize l-au dat în Italia în mod diferit suveraniştii de la Lega sau FDI, populiştii de la M5S, extremiştii de la ItalExit. Toate aceste partide au folosit narative diferite pentru a interpreta partitura specific populistă popor versus putere. Mario Draghi a fost inamicul comun, chiar şi pentru partidele care făceau parte din coaliţia de guvernare. Draghi a fost considerat simbolul „finanţei internaţionale”, al „globalizării”, în general a tot ceea ce a fost văzut în contradicţie cu presupuse virtuţi tipic naţionale. Este vorba de acelaşi sentiment exploatat în 2018 de Lega şi M5S, căruia i s-a adăugat un exponent, un „duşman de clasă” în persoana lui Draghi. Acesta a rezistat până în ultimul moment, considerând că are o misiune pe care trebuie să o îndeplinească: imaginea lui Draghi negociind la Roma în ultima zi de campanie electorală ultimele detalii legate de deblocarea fondurilor PNRR cu responsabilii de la Bruxelles, în timp ce la căteva sute de metri de biroul Preşedintelui Consiliului de Miniştri Meloni, Berlusconi şi Salvini organizau ultimul miting electoral va râmâne multă vreme ca un avertisment referitor la felul cum ar fi arătat Italia dacă nu ar fi existat guvernul Draghi.

Ceea ce se va discuta în Italia în următoarele luni nu va fi doar o problemă de politică internă. Italia şi-a bazat democraţia pe mecanismele democraţiei reprezentative înscrise în Constituţia votată după al Doilea Război Mondial. Guvernul Meloni va încerca să impună mecanisme ale democraţiei directe penrtru a oferi satisfacţie propriului electorat, mai mult decât a făcut-o M5S când a fost la putere. Tensiunea dintre democraţia reprezentativă şi cea directă va marca perioada următoare în Italia şi va influenţa implicit întreaga dezbatere din Europa pe această temă. Italia se află prinsă, porrivit politologului Maurizio Molinari, între Rousseau şi Montesquieu, respingând etapa istorică în care găndirea celor doi a putut să să fie suprapusă şi transpusă ulterior în acţiune politică.

Tensiunea artificială între democraţia reprezentativă şi cea directă nu este o problemă strict italiană şi nici măcar una doar europeană. Rusia lui Vladimir Putin subminează de mai mult timp democraţiile occidentale din interior, folosindu-se de partide prietene, precum Lega lui Salvini. Într-un interviu acordat presei italiene chiar în ziua alegerilor de Alexei Gromîko, directorul unui institut rus de studii europene de la Moscova (nepot al celui mai longeviv ministru de externe al URSS) declara că nu îi este indiferent Kremlinului cine va veni la putere în Italia, afirmnând că obiectivul strategic al Moscovei este să aibă guverne prietenoase faţă de Rusia.Citeste intregul artiol si comenteaza pe Contributors.ro